După prestaţiile din ultima vreme ale preşedintelui ilegitim, intelectualii care-l susţin necondiţionat tac. Nu suflă un cuvinţel pe bloguri, iar pe Facebook postează muzică sau discută generalităţi.

În încercarea de a-mi apăra prezumţia diagnostică de demenţă a "şefului statului", i-aş întreba:

Dacă nici ultimele două ieşiri (cea cu Ionuţ Cristache şi cea cu Victoria Nuland căreia i-a mistificat declaraţiile) nu confirmă faptul că impostorul de la Cotroceni este dement, atunci ce ar trebui să facă pentru a vă lămuri?

a) să vină la conferinţa de presă cu maşinuţele şi să plângă în hohote dacă-i cade vreuna de pe pupitru în "prăpastie";
b) să-şi dea pantalonii jos şi să arate fundul celor de la A3;
c) să scoată din buzunarul sacoului o muzicuţă şi să ne cânte o piesă de Bob Dylan;
d) să declare război Mongoliei pentru datorii istorice de pe vremea tătarilor.

Abia atunci aţi accepta diagnosticul sau şi atunci va fi totul ok deoarece:
a - este un om sensibil, nu contează reacţiile emoţionale, ci faptul că apără justiţia;
b - imaginile sunt trucate, se observă că aia nu e fesă de marinar, iar Ponta a plagiat;
c - e o mândrie că şeful statului are şi talent artistic, iar alegerea piesei confrmă americanilor că ne respectăm promisiunile faţă de ei;
d - foarte bine, e singurul patriot, demnitatea naţională cere sacrificii şi sânge, nu somn ca în cazul lui Genghis Khănărău.

În aceste condiţii, reflexele mele profesionale cu conotaţii compasive faţă de suferinţa bolnavilor mă determină să accept orice modalitate democratică de a îndepărta un şofer dement aflat la conducerea autobuzului în care călătoresc şi eu, familia mea, prietenii mei, vecinii şi concetăţenii mei, pentru a evita derapajul în prăpastie sau pentru a limita dezastrul.