Şi unui Dalai Lama i s-ar găsi bube pe Dâmboviţa dacă ar candida la orice pe-aici. Însă uneori e bine să ne uităm şi-n oglindă: cine suntem? ce ştim să facem? ce am realizat? (şi, mai ales) ce am realizat pentru ceilalţi?

"Sistemul" - pe care toată lumea îl acuză - nu ar fi atât de puternic în lipsa "intelectualilor imbecili". Pentru ei este mai important orgoliul propriu ("ţi-am zis eu că şi ăsta care arăta binişor este o lichea? ţi-am spus că se va duce naibii?") decât binele general: sigur că ar fi penibil să critice jegurile patente precum Băsescu, Ponta, Oprea... ar fi inutil (că ăia îşi dau singuri probele mizeriei), sub demnitatea lor de fini analişti. Şi atunci - logic - îi critică pe cei mai răsăriţi. Iar Antonescu, prin discursul fenomenal şi prin faptul că are argumente de bun simţ pentru orice, inclusiv pentru greşelile catastrofale (!) pe care le-a făcut, este material numai bun de înjurat: culţii sau snobii pot strâmba din nas la adresa lui pentru că e de nivelul lor, nu ca şopârlele din triada expusă mai sus.

Caracteristica acestor omuleţi, de altfel bine intenţionaţi, însă aiuriţi, idealişti, total nepragmatici şi, din acest motiv, malefici pentru conaţionalii cei mulţi, este uşor de detectat: niciodată - dar niciodată! - nu propun o alternativă realistă celui pe care-l critică aspru; în plus, au un sistem de repere total haotic, nereuşind să discearnă între gradele de vinovăţie: pentru ei, unul care a tâlhărit o naţiune este la fel de vinovat ca unul care a luat decizii proaste în anumite momente, fără ca acestea să aibă un impact major asupra vieţii publice. De asta le spun, cu gingăşie, "imbecili".