Un răspuns care nu există

„Răspunsul oficial nu oferă nici un fel de argumentaţie, este ca în Biblie ­­„Crede şi nu cerceta” ba chiar punerea în discuţie a acestei probleme este privită ca o erezie majoră.” Dumitru Badilă

Dacismul ca sectă sau crede și nu cerceta – partea I

Cu tot respectul faţă de persoana d-lui Badilă, nu pot să nu fiu uimit de lipsa de cultură a unei asemenea fraze.

1. Nu există în Biblie exprimarea „crede şi nu cerceta”, dimpotrivă, „cercetaţi toate, păstraţi ce este bine” (I Timotei 5.21). D-l Badilă se arată aici tributar propagandei comuniste, care atribuia Bibliei şi Bisericii tot felul de idei proprii. În cazul de faţă, „crede şi nu cerceta” era exact politica de partid a comunismului.

2. „Răspunsul oficial” la întrebarea d-lui Badilă există şi oferă o vastă argumentaţie. De exemplu, lucrarea „Românii de la sud de Dunăre”, publicată de Arhivele Naţionale ale României în Bucureşti, 1997, prezintă o serie de documente şi discuţii pe temă, o argumentaţi vastă. Vedem că este vorba de o lucrare susţinută de un for oficial, publicată cu mai bine de 10 ani înainte ca d-l Bădilă să emită aserţiunea citată mai sus. Şi este doar un exemplu între foarte multe.

Nu doar că există răspuns argumentat, dar există mai multe teorii, ale căror prezentări au fost făcute în forurile universitare şi academice româneşti de-a lungul veacurilor şi care, dacă erau bine argumentate, au fost chiar şi premiate, chiar dacă erau în contradicţie cu teoria „de manual” („oficială”) din acea vreme.
Ignorarea istoriei istoriografiei româneşti de câtre d-l Badilă este, din păcate, tipică pentru cineva care vorbeşte despre ce nu cunoaşte. Şi este una din cauzele pentru care istoricii adevăraţi nu bagă în seamă asemenea „materiale”.

3. Punerea în discuţie a acestei probleme s-a făcut în forurile academice şi universitare româneşti de multe ori şi în multe feluri. Afirmaţia d-lui Badilă, tipică pentru dacism, este dovadă fie a unei profunde ignoranţe, fie a unei minciuni deliberate. Am dat mai sus câteva nume de istorici români. Cei care citesc dezbaterile lor, studiile realizate, cărţile publicate vor putea vedea adevărul şi vor constata că asemenea fraze ca cea a d-lui Badilă neagă adevărul şi sunt pur şi simplu descalificante (istoriografic vorbind) pentru emiţător.

O amabilitate ilogică

„O explicaţie a acestei intransigenţe poate veni din secolul XVIII când ne străduiam să ne afirmăm anterioritatea pe acest pământ faţă de maghiarii din stepe şi cum legăturile noastre cu civilizaţia romană erau greu de discutat, am creat această teorie pe care în entuziasmul general patriotic a fost greu să mai poată fi analizată lucid.” Dumitru Badilă

Această lungă frază este total ilogică. „Teoria” latinizării este veche de cel puţin 700 de ani. Apare şi la Constantin Porfirogenetul, şi în alte surse vechi, mult dinainte de „secolul XVIII”. Dar, dincolo de acest aspect, de ce s-ar fi creat o asemenea teorie ca argument de anterioritate „pe acest pământ faţă de maghiarii din stepe”?!? Anterioritatea se dovedeşte prin vechimea locuirii, nu prin caracterul limbii! Dacă avem o limbă latină sau dacă sau slavă sau malgaşă, iar documentele arată că am venit aici după unguri, nu avem anterioritate! Dacă avem o limbă latină sau dacă sau slavă sau malgaşă iar documentele arată că am venit aici înainte de unguri, avem anterioritate! De exemplu, slavii ajung „în acest teritoriu” (desemnat de d-l Badilă) cu sute de ani înainte de unguri. Deci le sunt anteriori şi punctum.

Încercarea amabilă a d-lui Badilă de a găsi „o scuză” pentru „această intransigenţă” care nu există e, de fapt, un alt fals istoric şi o mostră de argumentaţie sofistică [4].

Revenirea la o întrebare greşită

„Revenind la întrebarea iniţială: Este posibil ca în 169 de ani romanii să fi schimbat limba unui întreg popor, aceasta să ramână unitară, şi să reuşească să o schimbe chiar în regiuni pe care nu le-au stăpânit niciodată?” Dumitru Badilă

După cum am arătat mai sus, d-l Bădilă revine la o întrebare fundamental greşită. Niciun istoric serios nu a afirmat ceea ce pretinde d-sa.

1. Nu s-a afirmat că romanizarea sau latinizarea s-a petrecut în 169 de ani.

2. Nu s-a afirmat că romanizarea a schimbat limba unui întreg popor.

3. Nu s-a afirmat că romanizarea a făcut ca limba „aceasta să rămână unitară”.

Sunt doar trei greşeli fundamentale ale întrebării de aici – ceva mai puţine decât în prima formă, totuşi.

Un adevăr teoretic

„Pentru a putea răspunde la această întrebare trebuie să luăm în calcul toate argumentele şi să verificăm toate ipotezele.” Dumitru Badilă

Afirmaţia aceasta este adevărată! Din păcate, ea rămâne pentru d-l Badilă, ca şi pentru toţi daciştii pe care i-am citit ori ascultat, strict teoretică, dacă nu utopică. Pentru că, mai departe, d-l Badilă ia în calcul o singură ipoteză, pe o singură sub-variantă posibilă, după care trece la ideile daciste.

Să fim puţin patetici!

„O astfel de ipoteză ar fi că civilizaţia geto-dacă ar fi fost atât de înapoiată cultural şi lingvistic, încât atunci când i-au cucerit romanii, geto-dacii ar fi trecut în masă la latinitate, ca și cum de abia ar fi aşteptat să scape de limba cu care s-au născut.” Dumitru Badilă

Am putut observa mai devreme „îngăduinţele” d-lui Badilă, de la „Avertisment” la amabilitatea unei scuze ilogice pentru un fenomen inexistent. Acestea sunt parte a unei retorici clasice de „captare a bunăvoinţei” cititorului sau ascultătorului. Şi, adesea, parte a unei argumentaţii viclene, bazată nu pe logică ci pe manipularea sentimentelor. Acest tip de argumentaţie, strict propagandistic şi profund neştiinţific, este întâlnit adesea în toate materialele daciste.

În cazul de faţă d-l Badilă foloseşte întâi termenul de „înapoiată”, ca prim impact, adăugând apoi imaginea patetică „abia ar fi aşteptat să scape de limba cu care s-au născut”.

E greu să combaţi logic patetismul!

Şi tocmai de aceea discursul dacist cucereşte oameni care altfel nu ar fi aderat niciodată la idei atât de şubrede!
Totuşi, dacă este să ne gândim logic, nu patetic, avem destule exemple de asimilare lingvistică şi culturală în istorie. Ele se bazează pe ceea ce se consideră a fi, într-un moment sau altul şi de către o populaţie sau alta, superioritate şi respectiv inferioritate (culturală, militară, economică etc.).

A vorbi despre superioritate sau inferioritate culturală în termeni obiectivi este practic imposibil. În fapt, ceea ce contează în contextul ipotezei d-lui Badilă este dacă dacii resimţeau Imperiul Roman ca superior din punct de vedere cultural sau nu. Aici este, de fapt, punctul nevralgic, de care şi d-sa, ca şi ceilalţi autori dacişti, se fereşte cu grijă. Căci dacă iniţial dacii au copiat monedele tracilor şi grecilor, au copiat ceramica şi orfevrăria tracilor, grecilor şi sciţilor etc., de la începutul secolului I î.Ch. ei trec la copierea monezilor şi ceramicii romane, pe o scară din ce în ce mai largă. Romanizarea începe să lucreze chiar la nordul Dunării cu două secole înainte de termenul oferit de d-l Badilă!

Iar faptele istorice, aşa cum sunt dovedite clar de izvoarele acelor vremuri, arată că dacii se raportau la Imperiul Roman cu admiraţie şi invidie. Desigur, acest lucru poate părea jignitor pentru cei care se raportează sentimental la istorie. Dar, după cum vom vedea, este un fapt. Aşa cum este un fapt şi că romanii se raportau la daci cu admiraţie şi teamă. Afirmaţie convenabilă pentru dacişti, dar cu nimic mai adevărată decât prima.

Toate ipotezele, adică una singură

„Să vedem dacă datele pe care le avem ne pot permite această ipoteză.” Dumitru Badilă
Este, de altfel, singura „analizată” – cel puţin superficial – de d-l Badilă, înainte de a trece la propriile idei.

Studiu de Mihai-Andrei Aldea