Bineînţeles că Ponta va candida la preşedinţie, sau, cel puţin, pentru a fi mai exacţi în exprimare, bineînţeles că, în acest moment Ponta este decis să candideze, în iarnă, la postul ce va fi eliberat de Băsescu mai mult nolens, decât volens. (Există şi varianta să nu poată să candideze, dar asta e o altă discuţie).

Nu, actualul prim-ministru nu se codeşte ca fata mare, nu se lasă rugat şi nici nu intenţionează să asculte vocea poporului pentru a se decide în parcurgerea acestui pas pe traseul său politic, ci doar îşi joacă, profesionist, cartea.

Şi, când spun „profesionist” nu o fac în sensul unei sofisticate şi precise strategii, ci la un minim de experienţă în comunicare politică, a lui şi a sfetnicilor săi.

Pentru a participa cu şanse la un asemenea examen, un candidat trebuie să îndeplinească, în mod real, câteva criterii. În primul rând trebuie să aibă notorietate, să fie cunoscut, adică, de către electorat; notorietatea pozitivă fiind un plus, dar nu o condiţie obligatorie, oricât ar părea de ciudat, la prima vedere.

Cel mai greu şi mai dificil de obţinut, în acest moment, pentru un candidat este notorietatea, şi zecile de candidaţi independenţi la diferitele alegeri ce s-au derulat în România din 1989 încoace au simţit pe pielea lor acest fapt. Spun: „în acest moment”, pentru că lupta politică de astăzi seamănă cu cea de odinioară ca războiul cu tancuri cu cel purtat de otomani la căderea Constantinopolului.

Azi, notorietatea este oferită, exclusiv, de mass-media. Nu există, în afara de arealul unui sat, nici o altă posibilitate de a obţine notorietatea. Nici când lumea te cunoaşte, nu te (re)cunoaşte, dacă nu ai bifat apariţii în mass-media, ideal în cea vizuală, restul mediilor… (poate cu vreun „viral” pe „youtube” să mai ai vreo şansă, dar viral pe youtube devii dacă eşti relaţionat cu vreun animal, vreun copil, sau ambele).

Ponta are notorietate, gârlă. E mai des prezent în media decât Năstase, la vremea lui, şi Băsescu la un loc. Deci bun de candidat, din acest punct de vedere, este. Dar în acelaşi timp, dacă o are, nu are a mai lupta pentru ea. Doar şi-o păstrează.

Îi mai trebuie, unui candidat, credibilitate, anexată acelei notorietăţi. Aici, Ponta nu stă grozav, mai ales că actualul preşedinte ştie unde să scurme, ca porcul după jir şi, la trei vorbe, zice măcar o dată: „Ponta e mincinos”, iar vorbele lui sunt purtate de ecoul intelectualilor săi şi a presei arondate până la maxima rezonanţă publică. Dar nici eventualii lui contracandidaţi, oricare vor fi fiind ei, nu stau şi nu vor sta mai bine la acest capitol. Pentru că ori vor avea notorietate - iar „notorii” noştri sunt în general oameni care nu preţuiesc adevărul, ca să folosesc o exprimare barocă rău de tot, adică mint toţi cum respiră - ori, dacă or fi şi din cei care sunt credibili, nu îi ştie nici dracul, deci nu au notorietate, deci… înţelegeţi dumneavoastră, că nu degeaba aţi ajuns până aici cu lectura.

Dar îi trebuie şi bani, candidatului. Aici deja mi-e jenă să mai comentez. Dacă ne uităm pe ultima listă de donatori pentru partid şi constatăm că nici Victor Ponta, nici consoarta nu au virat nimic, ne putem duce cu gândul că strâng cureaua să facă faţă în sezonul toamnă – iarnă.

Îi trebuie şi o structură organizatorică serioasă în spate, care nu se poate obţine cu nici unul din amintitele criterii, pentru că e o operaţie care durează, se consolidează în timp şi excede cu mult tot ce s-ar putea obţine cu notorietatea, credibilitatea şi banii amintiţi anterior, laolaltă. O ştie Dan Voiculescu, o ştie Dan Diaconescu şi o s-o afle şi Antonescu şi Udrea, cât de curând.

Ponta are şi asta, deşi structura din spate, PSD, e măcinată permanent de Băsescu şi gaşca de „justiţiari” pe care şi-a croit-o.

Bine, bine, veţi zice, dacă le are pe toate, de ce nu candidează? Ba, tocmai pentru că le are deja pe toate, nu are de ce să candideze… de acum. Nu are nimic de câştigat dacă se expune, e destul de expus în calitate de prim-ministru (unde mai compensează, totuşi, cu avantajele funcţiei de „şef peste bucate”). „Funcţia” de candidat nu aduce nici un avantaj, întrebaţi-l pe Geoană, întrebaţi-l pe Antonescu… numai belele.

A avut, în consecinţă, dreptate, Crin, să strige „trădare!”, să-şi ia jucăriile şi să plece? Dreptate, da, abilitate, ioc. O dată că, momentan, strigă degeaba; nimeni nu confirmă că PSD avea de gând să îi tragă preşul de sub picioare pe finiş. Bănuieli, raţionamente, zvonuri, da. Dar atât. Iar acestea funcţionează pe alt nivel decât cel accesat de majoritatea alegătorilor. Dovezi, nu.

Dacă rămânea, strângea din dinţi şi aştepta momentul ca PSD să îşi nominalizeze om, atunci putea câştiga electoral, devenea victimă, deci erou. „Prea târziu”, i-au şoptit unii. „Prea târziu” şi-o fi spus şi el. Şi a ieşit prea devreme, ca fata mare la măritat. Preventiv. Şi apare, acum, ca principalul vinovat de ruperea USL-ului, masiv votat, deci legitim, deci o jucărie preferată de electorat. Şi nu e bine să strici jucăriile electoratului, mai ales când nu poţi să-i dai alta în loc. Se spune că această rupere îi convine de minune lui Băsescu, pentru că-l vedem mereu vesel, dar Băsescu râde de multă vreme ca prostul când se schimbă culoarea la semafor, se bucură şi el de ce mai poate, dar nu mai e un reper bucuria lui, nu mai poţi deduce din ea ce-i convine sau nu.

Eu cred că i-a convenit de minune lui Ponta, care tot aruncă, de atunci ţinte false pe piaţă. În condiţiile în care PSD-ul trebuia să aibă un candidat, Ponta avea doar două variante, în USL: să rupă el alianţa prin anunţarea propriei candidaturi, oferindu-i lui Crin şansa de a fi: „farul călăuzitor al USL-ului”, „singurul care îşi respectă promisiunile”, „cel care l-a susţinut pe Ponta să fie prim-ministru şi acum e o victimă înjunghiată pe la spate de decizia PSD de a nu-l mai susţine” - şi abia atunci Ponta pierdea lejer alegerile; fie să joace cartea USL şi să-l lase pe Antonescu să zburde în alegeri spre preşedinţie. În ambele cazuri, adio preşedinţie! Aşa, pe mâna celor care l-au sfătuit, prost, pe Antonescu, Ponta e acum în cea mai bună poziţie posibilă, vorba lui Leibnitz. Şi aşteaptă doar momentul în care să se declare „învins/convins” de iubirea poporului ce îi cere să candideze şi… să candideze, evident!

Mircea Olteanu