Cei cinci câştigători ai concursului al cărui premiu constă într-un exemplar al cărţii "Cancerul, dragostea mea" sunt: mihaela herghiligiu, Cristinel, Bleotu Macrina, tudur elena, vasilica46. Aceştia vor fi contactaţi pe adresele de mail cu care s-au logat pentru a intra în posesia premiilor. Felicitări!
[divider]
„Apa fierbinte îmi curgea pe trup, și parcă n-are nici un efect asupra inimii mele de gheață. Sunt atât de tristă și de inghețată încât simt tot mai acut nevoia de a mări gradele la apă. Și e tot mai fierbinte...și mai fierbinte...până când, deodată realizez grozăvia întregii situații, realizez și vad iadul inimii mele, care tot mă ingheață și care mă făcea să tremur de atâta timp, frigul acela de ani de zile, frigul acela existențial și copleșitor...
Și atunci, pentru prima dată, am urlat...am urlat către Dumnezeu, cerându-mi iertare din toată inima mea înghețată...Eram goală în fața Lui, atât la trup cât și la suflet...Iartă-mă Doamne!, urlam eu, căzând în genunchi, iar apa, care devenea tot mai fierbinte, îmi ardea de acum spatele cocoșat de atatea păcate, îl ardea cu o forță năvalnică. Dar eu fierbințeala apei nu o mai simțeam deja, nu mai simțeam decât greutatea fără margini a unei inimi în care tristețea se pietrificase... Și urlam, și mă apucase urletul către Dumnezeu intr-un moment absolut deloc demn, într-un moment și într-un spațiu aproape de neconceput: într-o cabină de duș, în care aveam să realizez că degeaba , absolut degeaba aș fi trăit lângă copilașii mei dacă n-aș fi trăit în primul rând pentru și în Dumnezeu.” (Mioara Grigore) Dacă ai putea dona câteva ore din viața ta unei mame cu cancer și cinci copii mici, ai face-o? Cât de generoși am fi când vine vorba de timp, prețiosul și indispensabilul timp? 8, 10, o zi, o sută de ore, o sută de zile am da noi oare cuiva care are nevoie disperată de ele? Mi-am pus prima oară în viață întrebarea de mai sus când am terminat de citit „Cancerul, dragostea mea”. Am închis cartea, am tras o gură mare de aer și primul meu gând a fost: ”Doamne, i-am dat 7 ore din viața mea acestei femei” (cartea am citit-o pe nerăsuflate, pe toată odată, în timpul unei călătorii cu trenul, o călătorie cât o viață de om).
Al doilea gând a venit fulgerător: „Doamne, dacă aș putea să i le dau (orele) consideră că i le-am dat, te rog”. Astfel am ajuns să-mi pun o asemenea problemă: cât de minunat ar fi să îi pot, într-adevăr, dărui orele pe care le-am petrecut citind povestea vieții doamnei Mioara, acestei femei care acum, după ce i-am citit „spovedania”, face parte din viața mea, dar cât de frumos ar fi ca Dumnezeu să îi adauge 7 ore la fiecare citire! Dacă 10 oameni ar citi-o, și-ar petrece încă 70 de ore cu copilăria copiilor ei, iar acei 10 cu siguranță, vă promit, nu și-ar pierde timpul, pentru că, să nu uităm, nu ai decât ce dăruiești! Simt că până la citirea acestei cărți am fost foarte săracă – împiedicându-mă de suferințe pur și simplu incomparabile cu ale doamnei Mioara și cu ale multor alte femei „mâncate” de boala aceasta teribilă, cancerul sau „predator”, cum este numit, la un moment dat, în carte. Nu doar femeile sunt vizate, dar insist asupra termenului de femeie pentru că aici, suferința bolnavului de cancer (asupra căreia ar trebui să medităm mult mai mult) este, nu dublată, nu triplată, ci „infinitizată” de suferința mamei care lasă în urmă cinci copii mici, după ce e nevoită să observe cum aceștia s-au maturizat forțat, fiind expuși de la o vârstă mult prea fragedă la o asemenea suferință. Orice vârstă e prea fragedă pentru o astfel de răstignire. Conștientizez că dacă aș fi citit acum câțiva ani această carte, aș fi zis, la final, că nu înțeleg de ce i se întâmplă așa ceva unui om care trebuie să crească cinci copii. Cu ce a greșit femeia aceasta? Ce păcate ar putea avea? Și tinzi să crezi că pur și simplu a fost rândul ei să „câștige” la „loterie”, dar nu există o asemenea loterie. Dumnezeu nu e prost. El știe ce face, chiar dacă noi nu înțelegem, de foarte multe ori. Și face, și plângem și sigur plânge și El cu noi, dar trebuie să înțelegem că pe cei iubiți ai Lui îi jertfește. Aceștia vor fi salvați. Doamna Mioara și-a dat și ea, într-un târziu seama, că, de fapt, își iubește boala. Își iubește cancerul, pentru că e al ei, dar ai ei sunt și copiii care plâng și nu au alinare decât în rugăciunile pe care ea i-a învățat pe micuți să le facă, în fiecare seară. „Mamă, să știi că dacă nu lupți, nu voi mai mânca nimic și voi veni și eu cu tine în Cer”. Tot ce putem face este să intuim vag și doar de la o mare distanță ce simte o mamă când fiica ei cea mai mare, în vârstă de 7 ani, îi lasă un asemenea mesaj. Nu, nu putem să ne imaginăm, dar putem să ne imaginăm că o prindem de mână, rușinați că nu putem simți ce simte ea. O mamă a cinci copii și un soț- erou, în lupta cu moartea. Un tablou teribil – o poveste mai mult decât adevărată, scrisă de însăși cea care pierde și câștigă zilnic acest război, o poveste care nu întristează, ci trezește. Aș putea spune, cu mâna pe inimă, Cancerul, Dragostea mea este un jurnal de „război”. Cum bine este scris în prefață, o carte-medicament, din care nu îndrăznesc să redau mai mult de atât, pentru că mi-e rușine. Mi-e foarte rușine să vorbesc cu cinism, de care m-aș acuza dacă aș îndrăzni să spun mai multe cuvinte despre o suferință pe care nu mi-o pot însuși, deși ar trebui și care nu mă doare cum ar trebui să mă doară suferința altcuiva. Fiecare lecturare va fi o mângâiere pentru doamna Mioara. Hai să facem fapte bune!
[divider]
„Apa fierbinte îmi curgea pe trup, și parcă n-are nici un efect asupra inimii mele de gheață. Sunt atât de tristă și de inghețată încât simt tot mai acut nevoia de a mări gradele la apă. Și e tot mai fierbinte...și mai fierbinte...până când, deodată realizez grozăvia întregii situații, realizez și vad iadul inimii mele, care tot mă ingheață și care mă făcea să tremur de atâta timp, frigul acela de ani de zile, frigul acela existențial și copleșitor...
„Cancerul, dragostea mea” te va trezi din negare, în care știu că te complaci pentru că și eu o fac, pentru că e comod. M-aș bucura să o citești și TU, oricine ai fi TU, pentru că doamna Mioara e TU și aș vrea să o cunoști. Ai vrea și TU să te cunoști mai bine, cunoscând o parte din tine la care nici nu te gândești, dacă ai conștientiza că ea este, într-adevăr, o parte din tine, chiar dacă încă nu o cunoști. Fă un bine și Cunoaște-o, ca să te cunoști mai bine! Poți câștiga cartea „Cancerul, dragostea mea”, din partea redacției ActiveNews. (Numărul de cărți oferite va fi stabilit în funcție de numărul comentariilor)
Și atunci, pentru prima dată, am urlat...am urlat către Dumnezeu, cerându-mi iertare din toată inima mea înghețată...Eram goală în fața Lui, atât la trup cât și la suflet...Iartă-mă Doamne!, urlam eu, căzând în genunchi, iar apa, care devenea tot mai fierbinte, îmi ardea de acum spatele cocoșat de atatea păcate, îl ardea cu o forță năvalnică. Dar eu fierbințeala apei nu o mai simțeam deja, nu mai simțeam decât greutatea fără margini a unei inimi în care tristețea se pietrificase... Și urlam, și mă apucase urletul către Dumnezeu intr-un moment absolut deloc demn, într-un moment și într-un spațiu aproape de neconceput: într-o cabină de duș, în care aveam să realizez că degeaba , absolut degeaba aș fi trăit lângă copilașii mei dacă n-aș fi trăit în primul rând pentru și în Dumnezeu.” (Mioara Grigore) Dacă ai putea dona câteva ore din viața ta unei mame cu cancer și cinci copii mici, ai face-o? Cât de generoși am fi când vine vorba de timp, prețiosul și indispensabilul timp? 8, 10, o zi, o sută de ore, o sută de zile am da noi oare cuiva care are nevoie disperată de ele? Mi-am pus prima oară în viață întrebarea de mai sus când am terminat de citit „Cancerul, dragostea mea”. Am închis cartea, am tras o gură mare de aer și primul meu gând a fost: ”Doamne, i-am dat 7 ore din viața mea acestei femei” (cartea am citit-o pe nerăsuflate, pe toată odată, în timpul unei călătorii cu trenul, o călătorie cât o viață de om).
Dacă te-ai hotărât să faci acest pas (înainte) și dorești să „donezi” 7 ore (sau cât îți ia să o citești) din timpul tău, doamnei Mioara, te rog să trimiți un comentariu în secțiunea de comentarii a acestui articol, în intervalul 5 - 11 august 2014, exprimând motivul sau motivele care te îndeamnă să citești mărturia doamnei Mioara. Poți câștiga cartea „Cancerul, dragostea mea”, din partea redacției ActiveNews. (Numărul de cărți oferite va fi stabilit în funcție de numărul comentariilor) . Cele mai bune comentarii vor fi premiate.
Al doilea gând a venit fulgerător: „Doamne, dacă aș putea să i le dau (orele) consideră că i le-am dat, te rog”. Astfel am ajuns să-mi pun o asemenea problemă: cât de minunat ar fi să îi pot, într-adevăr, dărui orele pe care le-am petrecut citind povestea vieții doamnei Mioara, acestei femei care acum, după ce i-am citit „spovedania”, face parte din viața mea, dar cât de frumos ar fi ca Dumnezeu să îi adauge 7 ore la fiecare citire! Dacă 10 oameni ar citi-o, și-ar petrece încă 70 de ore cu copilăria copiilor ei, iar acei 10 cu siguranță, vă promit, nu și-ar pierde timpul, pentru că, să nu uităm, nu ai decât ce dăruiești! Simt că până la citirea acestei cărți am fost foarte săracă – împiedicându-mă de suferințe pur și simplu incomparabile cu ale doamnei Mioara și cu ale multor alte femei „mâncate” de boala aceasta teribilă, cancerul sau „predator”, cum este numit, la un moment dat, în carte. Nu doar femeile sunt vizate, dar insist asupra termenului de femeie pentru că aici, suferința bolnavului de cancer (asupra căreia ar trebui să medităm mult mai mult) este, nu dublată, nu triplată, ci „infinitizată” de suferința mamei care lasă în urmă cinci copii mici, după ce e nevoită să observe cum aceștia s-au maturizat forțat, fiind expuși de la o vârstă mult prea fragedă la o asemenea suferință. Orice vârstă e prea fragedă pentru o astfel de răstignire. Conștientizez că dacă aș fi citit acum câțiva ani această carte, aș fi zis, la final, că nu înțeleg de ce i se întâmplă așa ceva unui om care trebuie să crească cinci copii. Cu ce a greșit femeia aceasta? Ce păcate ar putea avea? Și tinzi să crezi că pur și simplu a fost rândul ei să „câștige” la „loterie”, dar nu există o asemenea loterie. Dumnezeu nu e prost. El știe ce face, chiar dacă noi nu înțelegem, de foarte multe ori. Și face, și plângem și sigur plânge și El cu noi, dar trebuie să înțelegem că pe cei iubiți ai Lui îi jertfește. Aceștia vor fi salvați. Doamna Mioara și-a dat și ea, într-un târziu seama, că, de fapt, își iubește boala. Își iubește cancerul, pentru că e al ei, dar ai ei sunt și copiii care plâng și nu au alinare decât în rugăciunile pe care ea i-a învățat pe micuți să le facă, în fiecare seară. „Mamă, să știi că dacă nu lupți, nu voi mai mânca nimic și voi veni și eu cu tine în Cer”. Tot ce putem face este să intuim vag și doar de la o mare distanță ce simte o mamă când fiica ei cea mai mare, în vârstă de 7 ani, îi lasă un asemenea mesaj. Nu, nu putem să ne imaginăm, dar putem să ne imaginăm că o prindem de mână, rușinați că nu putem simți ce simte ea. O mamă a cinci copii și un soț- erou, în lupta cu moartea. Un tablou teribil – o poveste mai mult decât adevărată, scrisă de însăși cea care pierde și câștigă zilnic acest război, o poveste care nu întristează, ci trezește. Aș putea spune, cu mâna pe inimă, Cancerul, Dragostea mea este un jurnal de „război”. Cum bine este scris în prefață, o carte-medicament, din care nu îndrăznesc să redau mai mult de atât, pentru că mi-e rușine. Mi-e foarte rușine să vorbesc cu cinism, de care m-aș acuza dacă aș îndrăzni să spun mai multe cuvinte despre o suferință pe care nu mi-o pot însuși, deși ar trebui și care nu mă doare cum ar trebui să mă doară suferința altcuiva. Fiecare lecturare va fi o mângâiere pentru doamna Mioara. Hai să facem fapte bune!
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Pt un articol de suflet,pt un titlu incitant,da!as vrea sa-i daruiesc Mioarei acele ore in care voi citi cartea!!!
O puteti comanda pe http://www.iubirenucancer.ro
O gasiti de asemenea, in mica librarie de la parterul Institutului Oncologic Bucuresti.
Sanatate tuturor!