Cred că ne-am lămurit de mult cum se face politică în ţara asta: departe de orice realitate românească.

In zilele din urmă s-a ajuns la apogeul combinaţiilor politice scufundate lamentabil. Unde este România în tot acest vacarm? Unde sunt bătrânii, unde mamele, unde copiii şi taţii lor? Unde sunt ţăranii, unde studenţii sau profesorii, unde sunt medicii sau bolnavii, unde este cel care produce orice bun în ţara asta împotriva unui sistem opresiv economic? Cine vorbeşte despre depopularea ţării, despre deculturalizarea continuă, despre atacul furibund al presei împotriva ultimelor bastioane ale identităţii româneşti: Biserica şi Familia? - dupa ce Statul a fost confiscat iar Armata a sucombat pierdută în nisipul nepăsării. Cine se preocupă de oamenii concreţi, care vor să trăiască normal, care au nu numai simţuri ce trebuie stimulate artificial, dar mai au şi suflet, conştiinţe, libertatea de a spera la un loc pe harta prezentului?

Noi am arătat în istorie că tocmai atunci când alţii au crezut că nimic nu mai este posibil ca să ne mai salveze ca neam, Dumnezeu a facut minunea, astfel că martirul creştin Mircea Vulcănescu a scris despre „norocul” românilor în istorie, în sensul proniator arătat mai înainte, iar cinicul om politic conservator P. P. Carp a scos butada rămasă celebră până astăzi: „România are prea mult noroc pentru a mai avea nevoie de politicieni.”
Avva Iustin Pârvu deplângea, înainte de a pleca să dea marturie pentru neamul său în faţa Domnului, lipsa conştiinţei civice a românilor. Ceea ce am constatat cu tristeţe în ultima vreme, pe propria piele, ca să zic asa, este teribila noastră incapacitate de a muta o stâncă punând toţi mâna, pentru că vedem în vecinul de opinteală o prezenţă în mod necesar impură – asta dă naştere la o oarecare tensiune umorală, lipsită complet de finalitate.

Văd zilnic acest cleste care rupe carnea obosită de pe oasele societăţii noastre devitalizate: suspiciunea. Este ultima modă românească în materie de disoluţie socială. Suspiciunea şi dezgustul de ceea ce se întâmplă în jurul nostru acţionează ca lichidul vâscos din pântecele unei flori carnivore: transformă ideile în particule din care se hrăneşte sistemul fără niciun efort. Doar îşi aşteaptă nemişcat, dar cu acel miros putred atât de ademenitor, încă o halcă vie de convingeri infestate de neîncredere. Corpul social alunecă precipitat pe mâzga colorată a spectacolului politicianist, pleoscăie în vintrele deschise ale sistemului şi se lasă digerat în sucul cald, dizolvant, în care fiecare atom încărcat de vitalitate se împrăştie flasc, hrănind neputincios chiar ceea ce ar vrea să dispară, chiar ceea ce îl impiedică să renască.

Un Avva al zilelor noastre, stareţ al unei mănăstiri ce radiază duhovniceşte în toată ţara, îmi spunea de curând că România nu va ieşi din marasm până când „nu vom pune genunchiul la rugăciune”. Recursul la Hristos, singura cale rămasă, poate să adune România creştina sub scut. Oricât ar părea de ridicol în ochii omului dezrădăcinat, atomizat în propriul autism, aceasta este soluţia tare a momentului de amurg al istoriei acestui popor. Acel cheag al credinţei, odată stimulat, va reuşi să regenereze ţesutul social al unui popor dezarticulat. Numai aşa putem lăsa fără nutrienţi planta carnivoră, care poate fi lăsată să dispară fără resentimente.
Trebuie să ne redescoperim realitatea interioară, drumul de la Cruce la Înviere. Este drumul parcurs de toţi cei dinaintea noastră, cei care ne-au dat o ţară în grijă. Soluţia este şi va fi, dintotdeauna, înlăuntrul nostru.