Studiul istoriei şi promovarea istoriei în şcoli au fost apanajul regimurilor politice şi al ideologiei de a lungul timpurilor. Dacă în anii '50 istoria lui Mihail Roller dezumaniza istoria României după chipul celei sovietice în maniera marxistă a luptei de clasă, astăzi istoria este atent diriguită de oficialii Comisiei Europene. Istoria a fost folosită ca o „târfă de lux" de către regimurile totalitare, dar şi în prezent a devenit cocota Bruxellesului. Cercetarea istorică corectă, bazată pe izvoare şi deducţii logice în spiritul adevărului este încă o himeră. Cercetătorii, la fel ca în perioada comunistă, trebuie să dea tributul ideologiei, ieri Moscovei sau directivelor PCR şi azi recomandărilor de la Strasbourg.

 

În jurul anilor 2000 ministrul Educaţiei, Andrei Marga, a făcut o mare greşeală acceptând redactarea manualelor alternative de istorie, care au obturat promovarea corectă a faptelor istorice şi personajelor majore, nu conform duratei istorice iniţiate de Şcoala Analelor, de viziunile lui March Bloc sau Paul Veyne. Personaje obscure din punct de vedere istoric, prezentatori TV ca Andreeea Esca au luat locul unor personaje emblematice ale istoriei naţionale - Decebal, Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul. S a urmărit compromiterea unui demers istoriografic naţional. Făcătorii de manuale alternative încurajaţi de Andrei Marga şi directivele europene au pus în prim plan durata scurtă de o clipă (an, deceniu) a importanţei unei vedete contemporane de televiziune faţă de importanţa unui Eminescu sau a evenimentului Războiului de Independenţă, reprezentativi pentru durata lungă în istorie. Greşeala această istoriografică a îndepărtat tânăra generaţie față de istorie şi a dus la o răsturnare a scării valorilor în societate. Cred că atitudinea demitizatoare a istoriei şi demantelarea ierarhiei duratelor şi personalităţilor în timpul istoric a fost făcută intenţionat pentru ocultarea adevărului istoric şi inversarea ierarhiilor în România. 

Un popor fără repere şi valori poate fi mai uşor manipulat. Aproape că nu este nicio diferenţă de logică intimă, istorică, păstrând nuanţele istorice indubitabile, între directivele NKVD asupra istoriei din 1947 şi Recomandarea nr. 15 a UE din 2001. În esenţă, ambele documente aneantizează rolul naţiunilor, eroilor, culturii şi religiei în istoria ţărilor europene. În iunie 1947, NKVD (precursorul KGB) distribuia, în regim strict secret, setul de directive destinat sovietizării ţărilor din sfera de influenţa a Moscovei. Aceste directive intitulate „Moscova 2 6 1947 (Strict secret) K AA/CC113, indicaţia NK/003/47", au fost elaborate de Lavrenti Beria, şeful KGB.

 

„34. Trebuie acordată o atenţie deosebită bisericilor. Activitatea cultural educativă trebuie astfel dirijată ca să rezulte o antipatie generala împotriva acestora. E necesar să fie puse sub observaţie tipografiile bisericeşti, arhivele, conţinutul predicilor, cântecelor, al educaţiei religioase, dar şi cel al ceremoniilor de înmormântare. 35. Din şcolile elementare, de specialitate, dar mai ales din licee şi facultăţi trebuie să fie înlăturaţi profesorii de valoare care se bucură de popularitate. Locurile lor trebuie să fie ocupate de oameni numiţi de noi, având un nivel de pregătire slab sau mediocru. Să se analizeze diferenţele dintre materii, să fie redusă cantitatea de material documentar, iar la licee să se oprească predarea limbilor latină şi greacă veche, a filosofiei generale, a logicii şi geneticii. În manualele de istorie nu trebuie amintit care dintre domnitori a servit sau a vrut să servească binele ţării. Se va insista pe lăcomia şi răutatea oricărui rege, pe efectul nefast al monarhiei şi pe lupta poporului asuprit. În şcolile de specialitate trebuie introdusa specialitatea îngustă." 

Pe de altă parte, paradoxal, un document al UE, care pare un altfel de URSS, cu capitala transbordată de la Moscova la Bruxelles, într un limbaj mai nuanţat şi democratic inhibă cercetarea istorică bazată pe forţa creatoare a popoarelor şi culturii naţionale. Scopurile sunt clare: ocultarea unor fapte, evenimente şi personalităţi istorice care deranjează mersul unificării europene. În subsidiar pentru Bruxelles istoria este un mijloc de propagandă, ca la sovietici, şi nu un mod de a afla adevărul despre trecutul popoarelor europene. „Recomandarea No. 15 (2001)

 

1. Scopurile predării istoriei în secolul 21. Predarea istoriei într o Europă democratică ar trebui: să ocupe un loc central în educaţia unor cetăţeni responsabili şi implicaţi activ în viaţa politică şi în cultivarea respectului pentru diferenţele între popoare, fiind bazată pe afirmarea identităţii naţionale şi a principiilor toleranţei; să fie un factor decisiv în reconcilierea, cunoaşterea, înţelegerea şi respectul reciproc între popoare; să joace un rol vital în promovarea valorilor fundamentale, precum: toleranţa, înţelegerea reciprocă, drepturile omului şi democraţia; să fie o componentă fundamentală a construcţiei europene liber consimţite pe baza moştenirii istorice şi culturale comune, îmbogăţită prin diversitate şi care conţine uneori chiar şi aspecte conflictuale şi dramatice; să fie o parte a politicii educaţionale care joacă un rol important în progresul tinerei generaţii, cu trimitere directă la participarea sa activă la construcţia Europei, ca şi la evoluţia paşnică a societăţii umane într o perspectivă globală, în spiritul înţelegerii şi a respectului reciproc; să permită cetăţenilor Europei să îşi formeze şi să îşi afirme propria identitate individuală şi colectivă prin cunoaşterea moştenirii istorice comune în aspectele sale locale, regionale, naţionale, europene şi globale; să fie un instrument pentru prevenirea crimelor împotriva umanităţii."

 

Şi în UE, ca şi în fosta URSS sau lagărul comunist, istoria este folosită ca un instrument, ca un mijloc de propagandă, pentru impunerea ideologiei unificării europene. Pentru un istoric cu conştiinţa vastităţii evenimentelor, personalităţilor şi faptelor istorice, istoria nu poate fi un vehicul de propagandă în favoarea unei construcţii politice supra statale, ci numai o cale spre adevăr sau, într un sens antic, de la Herodot citire: Historia magistra vitae. Noua generaţie de istorici români trebuie să depăşească complexul ideologic comunist vetust, dar şi pe cel impus de schematismul şi formalismul recomandărilor UE, să se îndrepte cu nerăbdare, cunoştinţă şi conştiinţă febrilă spre cercetarea aspectelor istoriei naţionale în complexitatea şi varietatea lor aproape infinită şi conexă cu Europa şi lumea. 

Tinerii istorici români pot urma modelul istoriografic interbelic, care transcende istoriografia rebarbativă impusă de sovietici sau Bruxelles. Istoricii români au modele uşor recognoscibile în marile valori interbelice şi mai au experienţa trăirii sau parcurgerii directe a experimentului toxic comunist. Ei pot să scrie studii şi compendii de istorie europeană superioare faţă de colegii din Occident supuşi restricţiilor limitative ale recomandărilor ideologice impuse de Comisia Europeană. Un început excelent înspre o istorie dezbrăcată de false pudori ideologice o fac cercetătorii de la IICCMER din Bucureşti şi Institutul de Istorie Orală din Cluj. Aceste centre istoriografice oferă speranţă şi substanţă noilor generaţii de istorici români.