Dimineaţă, când te trezeşti şi îţi bei cafeaua cu paiul, să ai mâinile libere pentru alte lucruri de genul: mic dejun copil,  pacheţel pentru şcoală, călcat bluziţă (Ba da, se poate! De marginea mesei de călcat am ataşat un dispozitiv de genul celor care se vând în magazine de specialitate  pentru fotoliul de relaxare, dar ce contează, care nu călcaţi în timp ce vă beţi cafeaua, pur şi simplu nu vreţi nu că nu puteţi)…iar am deraiat… deci, dimineaţa, cand îţi bei cafeaua, şi mai faci încă zece lucruri în acelaşi timp şi îţi ies perfect, nu îţi pui problema ce fel de zi va fi azi.

Ţelul  tău este să ieşi odata pe uşă , înfofolită, încălţată cu cizme, eventual ( habar nu aveţi de cate ori am ieşit ca o doamnă cu papucii de casă şi imi venea să îl strâng de gât pe soţul meu când îmi spunea că  e doar chestie de coordonare şi organizare – mă laşi!), să ai copilul lânga tine , înfofolit şi el , să ai în dotare geanta personala şi ghiozdanul lui şi să nu îţi spună, după ce ai dat drumul cheilor în maldărul infernal din geanta, că şi-a uitat nu ştiu ce stilou/pix/culoare de care are maximă nevoie azi.

Te gândeşti că trebuie să ajungi cu el la 8 fix la scoală, deşi nu îţi e clar cum ai putea reuşi chestia asta fără teleportare(putem să visăm!); te gândeşti doar că, e imperios necesar ca, dupa aceea, să prinzi un autobuz către serviciu ; nu unul gol, nu cu scaune libere,  ci unul fără aurolaci în el, pentru că Mimi, secretara, iar o să te intrebe de unde îţi iei parfumurile de miros aşa dubios,  în timp ce îşi va aranja o unghie de 10 cm , perfectă oricum ( femeia asta, în mod clar, nu spală vase şi rufe;  copii nu mai zic; dar cum s-o spăla pe sine, fără să îşi facă hara-kiri, rămane o enigma pentru mine), dând ochii peste cap( altă enigmă - nu reuşesc, neam, să înţeleg, cum îşi mişca pleoapele fără să facă febră muscular -  stratul ăla de rimel poate concura, foarte bine, cu greutăţile de la olimpiadă.)

Îţi aduci aminte că nu te-ai fardat în momentul în care doamna Vali, de la casierie, te intreabă dacă eşti bolnavă (Nuuuu,doamnă ! Aşa e faţa mea fără machiaj!)

Cauţi, din nou, în geanta ta cea plină cu orice (veţi vedea mai departe la ce mă refer), în speranţa că , într-un moment de frivolitate, ai aruncat şi nişte lucruri nepractice şi nefolositoare, ca o trusă de farduri şi un ruj. Găseşti doar un ruj vechi – dar nu vechimea ar fi problema pentru tine acum ci … culoarea aceea dubioasa : un portocaliu aprins pe care l-ai încercat ... şi, cu această ocazie, îi stabileşti şi vechimea …exact acum trei ani, de Halloween. Îl arunci, dezămagită, în coşul de gunoi şi îţi administrezi două ciupituri de ambii obraji, în speranţa alungării spectrului oboselii; nu reuşeşti decât un “look”iritat; atâta vreme cât nu te odihneşti ca lumea şi “te bate stresu’”, poţi să dai şi cu ochi de struţ topit în lacrimi de focă, tot nu scapi de culoarea “pozitivă” de sub ochi.

Renunţi la încercarea eşuată de îmbunătăţire a faţadei şi te întorci la biroul tău, cu acelaşi entuziasm în privire, pe care l-ai avut la ultima şedinţă cu parinţii.

Habar nu ai când trece dimineaţa şi,în ce condiţii, a apărut a doua cană de cafea la tine pe birou, în timp ce Mimi ţuguie uşor buzele perfect rujate ( Cred că aşa se trezeşte cu ele! De fapt, cred că aşa s-a născut!) în semn de total dezacord faţă de felul  în care îţi gestionezi starea de sănătate, sorbind graţioasă şi satisfăcută din ceaşca ei de porţelan (are alergie daca bea din altceva) plină cu ceai verde.

Vine, ca prin vis, ora de plecare.

Ajungi la mama; iei ghiozdanul, uiţi copilul, pleci cu maşina, te intorci şi iei copilul sub privirea reprobativa a mamei tale ( da’, bine că eşti tu perfectă!).

Azi e zi de cumpărături – din alea mari şi  multe, la o ora la care tot Bucureştiul e la cumpărături mari şi multe.

Ajungi acasa.

Găseşti avizare să te duci la poştă să ridici oareşice colet, comandat, probabil, acum 3 luni – nici nu mai ştii despre ce e vorba.

Laşi cumpărăturile, iei copilul (Ha! Unde eşti mamă, să mă vezi? De data asta nu l-am uitat!) şi porneşti spre oficiul poştal. Simţi geanta prea grea pe umăr, dar sentimentul ţine puţin şi, vorba soţului tău, în geanta aia numai chinezi tăiaţi nu găseşti (sau farduri!), că în rest….

Ajungi la poştă.  O coadă imensa îţi dă frisoane nostalgice – aşa stăteai, copil fiind, la coadă,să cumperi portocale (pentru cunoscători!)

Deschizi geanta să te legitimezi şi să dai bani şi … surpriză..un ditamai cofrajul cu ouă se tolăneşte, satisfăcut, la tine în geantă. Îl recunoşti. E cel de la cumpărăturile multe şi mari şi pe care, la un moment dat, din frică de a îl transforma în omletă, l-ai lăsat pe bancheta din spate, atenţionându-l , în acelaşi timp pe “odorul tău” că e responsabilitatea lui să nu îl uite acolo.

Acum, copilul, tot auzind cât e el de “uituc” şi de “zăpăcit”, s-a asigurat frumos că nu o să  îl uite. Şi nici tu.

După o oră din viaţa mea, la sfârşitul căreia nu am primit portocale, ci o scrisoare de la ANAF, ajung acasă gata de momentele mele de relaxare: spălat copil, hrănit vase, udat lecţii , verificat flori, triat rufe, spalat rufe. Şi dacă din cele 10 lucruri pe care trebuie să le fac deodată, măcar două îmi ies bine, eu zic că sunt pe drumul cel bun.

Of! Am uitat să sărut pisica şi să scot afară soţul!