Unul dintre efectele amalgamului pestilenţial de demagogie, trădare, alianţe contra naturii, talcioc ideologic, justiţie injustă, democraţie nedemocratică, sfidare a voinţei populare (că-i neconstituţională), minciună jovială, divorţuri cordiale şi împăcări imorale din politica românească a ultimilor ani este lipsa de asumare. În an electoral, masa de votanţi trebuie bine perpelită cu o nouă flamă de intenţii lăudabile, trebuie asomată deci, fără însă a i se permite să bănuiască de unde-i va veni lovitura fatală. Asomare fără asumare.

Bunăoară, puţini dintre cunoscuţii mei admit cu nobleţe şi curaj că sunt „pesedişti”. De obicei este vorba de conjunctura de a fi cunoscut în adolescenţă sau tinereţe unii membri valoroşi ai PSD (sunt mulţi şi de-ăştia) şi nu de vreun ataşament doctrinar – doar nu poate cineva susţine că PSD-ul are sau ar fi avut vreodată vreo legătură cu valorile social-democraţiei; plasarea acestui partid în stânga eşichierului politic are mai mult de-a face cu originile comuniste ale majorităţii membrilor săi marcanţi de-a lungul anilor, nu cu vreo atitudine care să fie de stânga fără a fi populistă, comportamentul lui social şi economic fiind identic cu al găştilor care se consideră de dreapta, vrând s-o şi „reunească”, săraca, iar atitudinea fiind tot de dispreţ, şi la adresa comunităţii, şi la adresa omului ca individualitate. Confuzia generată astfel conduce şi la alte „etichetări” anormale: prin plasarea arbitrară (că, deh, trebuia cineva să ocupe şi versantul stâng) a PSD-ului, liberalii – care mereu s-au opus acestuia (exceptând conjuncturile alianţelor obligatorii, dar efemere, precum şi „sincopa Radu Câmpeanu”) – sunt consideraţi de dreapta (!), deşi, oriunde în Europa, liberalismul este de centru-stânga. Cel mai bun exemplu este cel al lui Cristian Diaconescu, autor, la distanţă de doar doi ani, al unei „platforme de stânga” şi apoi al unei „platforme de dreapta”.

Restul pesediştilor nu-şi asumă „orientarea”, de ca şi cum ar fi vreo boală de piele care trebuie să rămână ascunsă prin stinghiile retoricii, ori vreun premolar cariat care limitează reflex zâmbetul sincer. Jena istorică de asociere cu alde Iliescu, Marţian, Dan Iosif sau Năstase îi face să nu-şi asume pesedismul (ce-o fi ăla? ...eu l-aş defini ca „asocierea instinctuală la cireada mai numeroasă şi care de obicei decide cine şi unde să pască”), ci să se declare:

a) scârbiţi de întreaga clasă politică;
b) dezamăgiţi de Crin Antonescu;
c) apolitici (le-am explicat de sute de ori că aşa ceva nu există atunci când ai urme de creier sub coajă).

În acest vârtej confuzional, subcultura diversionistă a falselor dihotomii mai face o categorisire abruptă şi hilară: cine e „cu ruşii” şi cine e „cu americanii”, ca şi cum aceste două posibilităţi ar fi echivalente cu antitezele Rai-Iad, Yin-Yang, negru-alb; se conturează astfel o realitate care-l contrazice obraznic pe Marx: nu religia este opiumul popoarelor, ci manipularea; cu cât „utilizatorul” are nivelul de cultură mai redus, cu atât nevoia lui de opium este mai pronunţată.

Eu cred că prostia dezarmantă a existat mereu, poate chiar în proporţii mai mari, doar că acum este mai mediatizată, devenind mai opulentă. Aflăm astfel cu toţii despre agramatismul unei senatoare, despre lipsa de cultură chiar a ministrului de resort, despre ignoranţa preşedinţilor de Consilii Judeţene. Oameni trişti. O tristeţe exprimată cum nu se poate mai bine de liberalul (?) Radu Stroe în seara accidentului aviatic din Apuseni: „Regret că s-a întâmplat în timpul mandatului meu!”

Dar să continuăm cu exemplele de asomare fără asumare: Golănaşii care au semnat pactul de coabitare, Băsescu şi Ponta, continuă să joace sceneta duşmăniei, fac figuraţie prin mahala, tumbe, se stuchesc, se înjură (fără să se jignească - vorba unui contemporan cu hernie de disc), se ameninţă cu puşcăria şi cu alte grozăvii, dar... nu se întâmplă nimic. Nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase. Şi nici pactul de coabitare nu-l rupe vreunul, că doar au onoare! Ei combat cu însufleţire şi nu vor recunoaşte niciodată că sunt parte a aceluiaşi număr de iarmaroc. Circul ăsta continuu al celor doi prestidigitatori, unul din buncărul antimicrofoane, altul din closetul cu peştişori, arată faptul că ei nu sunt doctrinar nici de stânga, nici de dreapta, nici comunişti, nici fascişti, ci sunt anarhişti: urmăresc decredibilizarea completă a tuturor instituţiilor statului. Iar cei care, asomaţi sau nu, ne declarăm „scârbiţi” – şi de asta „neutri” (!) -  suntem complicii şi susţinătorii lor inconştienţi. Sigur, bâlciul filmat cu nesaţ de către jurnaliştii amatori de telenovele hardcore are şi victime: pentru că nu i-a plăcut rolul de figurant în acest spectacol grotesc, Crin Antonescu va fi tăiat de la nominalizarea pentru Oscar, iar competenţii critici de film se vor declara dezamăgiţi: „Mă, tu vrei cu Udrea, aşa-i?“

Să nu-l iertăm însă nici pe floricelul liberal. O bună perioadă, probabil din raţiuni de naivitate romantică, Crin Antonescu a jucat un dublu rol, şi de asomator, dar şi de asomat. A tolerat colaboraţionismul pontin ca pe unul de pontif. Sacerdotal şi mizericordios, practic a dat o... bulă, autentificând cu ea comédia mai sus descrisă. Exact ca o logodnică însufleţită de credinţa că alcoolicul cu care a făcut schimb de verighete se va lăsa de băut după nuntă. Nu, domniţă, setea de putere încrustată genetic de părinţii spirituali în ale politicii nu se ostoieşte niciodată! Iar divorţul cu scandal, analizat în fel şi chip de exegeţii hulpavi în căutare de hrană retorică, l-a lăsat la partaj fără bruma de avere investită, adică şi asomat, şi cu procentele luate.

Spectacolul pre-pascal de asomare a mieilor cu drept de vot nu s-a oprit aici. Tăcut o perioadă, Traian Băsescu a recuperat rapid, dându-şi în petec cu o frecvenţă chiar mai mare decât ne obişnuise înainte de Referendum. Păi cum, să-i ia ăilalţi nana? tocmai lui, cel care pre mulţi i-a botezat şi pe care mulţi îl au în suflet ca naş chiar dacă nu merg cu trenul? Şi aşa a intrat la rând pesedista Firea, ocazie cu care a mai devenit evident un fapt: o fi Băsescu un ticălos şantajist, dar are şi cu cine. Cleios la pempărşi, gladiatorul din Voluntari, naşul Pandelică, întoarce şi cealaltă fesă spre biciul semicorsarului care-şi incendiază propria flotilă pentru că-l arde la gâtlej: cică-i tot mariner de-al lui şi nu-i frumos să-l contrazică deoarece au amândoi rău de mic, nu de mare. Adică, dacă vreun ciuhodar m-ameninţă că-i ia osul câinelui meu deoarece nu mai are ce roade prin Parlament, eu nu pot să-i dau două castane pe scăfârlie pe motiv că-i tot doctor şi nu se face. Cam ăştia-s adversarii redutabili ai ilegitimului: un primar căruia i s-a blegit uselismul când a lătrat jivina de la Cotroceni cu subînţeles la el şi un motănel trist şi neconsolat care, deşi are 60% din pisicăraia ogrăzii, se cambuzează mieunând într-o gaură militarizată a silozului, de frică să nu-i filmeze şobolanul râgâitor petele de pe blană.

Nici postura lui Victor Ponta nu e foarte comodă. Menţinut de prognoza meteo în dilema “Cornu sau Delta”, a ales până la urmă a doua variantă de reculegere, luându-i cu el, pe lângă socrul obligatoriu, şi pe miniştrii agriculturii şi sănătăţii. La întoarcere însă îl mai aşteaptă două probleme: cum să refacă USL-ul oprindu-şi căţeii să dea din coada la care au stat Călin şi Liviu să ia covrigi şi cum să-l oprească pe Gabriel Frunte-ngustă de la o nouă trădare; că, dacă l-a tradus el pe marinerul care pare că are trei, cu atât mai simplu va fi cu nea Ilie care, după vânătoarea cu Adi Priponitul, nu mai are decât unul. Şi nici Dragnea nu se simte foarte bine.