Fenomenul nu e nou, e atât de vechi chiar s-a banalizat. Şi tocmai această banalizare a absenţei la vot ar trebui să ne pună pe gânduri. Pornind de la comentariul Oanei Băluţă de pe adevărul.ro, care mărturiseşte sincer că nu înţelege “dispreţul exhibat” faţă de dreptul de vot, am vrea să aducem anumite lămuriri, fără vreo speranţă oarecare că i-am putea dumiri pe cei a căror îngustime de vederi nu excede limitele autoimpuse ale sistemului.

Recentele rezultate la europarlamentare ne arată că aproape 68% din electorat a ales să nu se prezinte la urne. Adică doi oameni din trei. Era o problem de timp până să se treacă de 50% absenţi la vot, adică un om din doi. Cred că, de-a lungul timpului, am auzit câteva interpretări legate de acest fenomen. Toate, mai puţin una, cea pe care o voi da eu în cele ce urmează.

Pe la începutul anilor ’90, cu referire la democraţia americană, cineva zicea că oamenii nu se duc la vot pentru că sunt atât de convinşi că le va fi bine, încât le este indiferent cine anume va construi acel bine pentru ei. De departe, asta a fost cea mai roz exegeză a absenteismului. Cea mai neagră a fost un lung şir de epitete furioase, unele la limita injuriei: inconştienţă, absenţa spiritului civic, incultură, indolenţă, nepăsare pentru cei care urmează să-ţi decidă viitorul. De unde şi soluţii pompieristice: obligativitatea prezenţei la vot, amenzi pentru cei care nu-şi exercită dreptul.

Şi totuşi, realitatea s-ar putea să fie, măcar în parte, cu totul alta. Este de la sine înţeles că sistemul, orice sistem, pentru a se perpetua, are nevoie de încredere. Sistemul, ca orice mit fondator, are nevoie de încredere, adică, în termeni religioşi, de credinţă. Istoria a înregistrat două tipuri de autoritate politică: cea de sus în jos, prin mirungerea regelui din neam de rege, şi cea de jos în sus, prin votul popular. Atunci când oamenii şi-au pierdut încrederea în mirungere, au ales atribuirea autorităţii prin ştampila celor mulţi. Acum, 68% dintre oameni şi-au pierdut credinţa şi în acest sistem.

Gravitatea fără precedent constă tocmai în pierderea încrederii. Pentru cel care şi-a pierdut încrederea în alegerea divină, regele este un simplu cetăţean. Nicio aură, nicio predestinare, nicio voinţă providenţială, în ochii lui, nu fac din rege o expresie a destinului hărăzit unei naţiuni. Pentru cel care se pişă pe vot, sistemul democratic şi-a pierdut valabilitatea. Nu votez, deci sistemul nu există pentru mine decât sub forma unei opresiuni căreia sunt liber să-i răspund cu orice formă de anarhie.

A nu vota nu ar fi deci nici indolenţă nici inconştienţă. A nu vota ar fi expresia lucidităţii cinice duse la cel mai înalt nivel. Şi asta pentru că nu vizează un partid oarecare, nu doar toate partidele în bloc, ci idea de partid însăşi. Nu un preşedinte oarecare, nu toţi candidaţii la preşedinţie, ci însăşi ideea de rege ales de popor pentru un mandat sau mai multe, ideea de mandat însăşi. A nu vota ar reprezenta cea mai mare sfidare adusă sistemului, pentru că acest balaur postmodern are disperată nevoie de ceva pentru a continua să existe, să ne paraziteze minţile: credinţa noastră că el este. Şi nu-i puţin ceea ce sistemul-balaur-cu-mai-multe-capete-care-gândesc-separat ne cere: recunoaşterea sa ontologică. Dumnezeu cândva a spus: Eu sunt cel ce sunt. Sistemul afirmă: e adevărat că eu nu sunt, dar hai să ne prefacem că sunt, ca să fiu şi eu măcar un pic.

Ştiu, a nu vota nu reprezintă o soluţie. Însă nimic nu ne împiedică să ne amintim de istorioara aceea cu tânărul evreu care merge la rabbi şi-i spune: “Rabbi, am hotărât, mă sinucid.” Bătrânul îşi mângâie barba şi după o vreme spune: “Asta nu-i o soluţie.” După o vreme, tânărul evreu revine şi-i spune: “Rabbi, m-am hotărât, nu mă mai sinucid.” Bătrânul iar îşi mângâie barba şi, în cele din urmă, spune: “Asta nu-i o soluţie.” La care, descumpănit, tânărul întreabă: “Rabbi, am zis că mă sinucid, şi mi-ai spus că nu e o soluţie, acum zic că nu mă sinucid şi-mi spui acelaşi lucru.” La care bătrânul rabin spune: “Tu crezi că există vreo soluţie?”

A nu vota nu este o soluţie în limitele sistemului, de aceea toţi cei care refuză să vadă viaţă în afara democraţiei îşi mărturisesc neînţelegerea, dar cu certitudine este una în afara lui, adică este soluţia însăşi. René Guénon spunea prin anii ’40 că dacă toţi oamenii ar înţelege cu adevărat ce este modernitatea, aceasta ar expira a doua zi. Într-un anume fel, asta se întâmplă acuma, oamenii pricep în ce constă democraţia. Este doar o problemă de timp până când aceasta se va termina.