...si un material aparut acum 5 ani pe blogul dlui. Adolf Crivat Vasile:
NICHIFOR CRAINIC DESPRE NICOLAE C. PAULESCU
Pentru că luna trecută s-au împlinit 140 de ani de la naşterea lui Nicolae C. Paulescu (1869-1931), iar luna aceasta – pe 22 decembrie – se împlinesc 120 de ani de la naşterea lui Nichifor Crainic (1889-1972), postez aici textul cel mai substanţial pe care teologul ortodox şi doctrinarul gândirist l-a dedicat marelui savant creştin, pe care-l numără şi printre părinţii naţionalismului creştin românesc. În zilele următoare voi posta şi o prezentare pe larg a personalităţii lui Nichifor Crainic, cu informaţii bibliografice la zi. Pentru viaţa şi opera doctorului Paulescu, cf., în arhivele acestui blog, şi textele postate în luna octombrie. (R. C.)
NICOLAE PAULESCU,
FUNDATORUL NAŢIONALISMULUI CREŞTIN *
La 19 iulie 1931 s-a stins, într-o magnifică seninătate creştină, doctorul Nicolae Paulescu, profesor de fiziologie medicală la Universitatea din Bucureşti, savant de renume internaţional şi doctrinar unic al naţionalismului creştin. Deşi fusese membru marcant al unei organizaţii naţionaliste, nu-mi amintesc ca această organizaţie să fi făcut vreodată pomenirea lui Paulescu. Numai cîţiva tineri urcă anual pînă la cimitirul Bellu, să îngenuncheze la mormîntul celui pe care l-au adorat în viaţă.
Nu l-am cunoscut pe Nicolae Paulescu, dar, dîndu-ne seama de imensa valoare a învăţăturii lui, am căutat mereu să rupem păienjenişul uitării vinovate de pe numele lui şi să-l actualizăm în atenţia tineretului naţionalist. Cînd eram profesor la Facultatea de Teologie din Chişinău, i-am închinat douăsprezece prelegeri de expunere a cugetării lui. În mare parte scrise pentru a alcătui un plănuit volum, aceste prelegeri s-au pierdut o dată cu maldărele de manuscrise şi hîrtii ce mi-au fost confiscate stupid în noaptea arestării mele din 29 decembrie 1933**. Cît a apărut Calendarul, i-am evocat în fiecare an figura. Acelaşi lucru am căutat să-l facem în numeroase conferinţe prin ţară, ca şi la radio. Cartea Puncte cardinale în haos pomeneşte mereu numele lui. Am înfiinţat apoi Institutul de Studii Naţionaliste şi Creştine „Nicolae Paulescu”, unde, timp de un an, cei mai competenţi cunoscători au vorbit despre doctrina şi personalitatea lui.
Într-adevăr, naţionalismul creştin, în sensul autentic al cuvîntului, are [la noi] un singur mare poet: pe George Coşbuc, şi un singur mare cugetător: pe Nicolae Paulescu, în care se fundează integral. Naţionalismul genialului Eminescu e profund rasist***, dar latura creştină îl preocupă numai tangenţial şi numai sub raportul concepţiei conservatoare. Vasile Conta e un mare antisemit, dar e materialist şi ateu. Naţionalismul d-lui A. C. Cuza, întemeiat ştiinţific în economia politică, se mişcă pe temelia arianismului nordic, cu ştiuta-i consecinţă în domeniul religios****. Naţionalismul d-lui N. Iorga e eminescian, cu aprecierea Ortodoxiei ca forţă culturală istorică şi cu negarea vitalităţii ei actuale.
Nicolae Paulescu e un naţionalist autentic, precum toţi ceilalţi, dar e în plus creştin autentic. Din domeniul literaturii, singur George Coşbuc îi corespunde. Nici Coşbuc, nici Paulescu nu discută creştinismul sub raportul filosofic sau rasial, ci îl acceptă ca pe religiunea revelată, de caracter supranatural. Poetul îl descoperă reflectat în substanţa sufletului românesc. Savantul îl găseşte atestat în finalitatea organismului omenesc. Dar, pentru amîndoi, creştinismul e suprema terapeutică morală şi suprema formă de perfecţiune a insului încadrat în colectivitatea naţională.
Pentru Nicolae Paulescu, naţionalismul e adevărul natural, iar creştinismul e adevărul supranatural. Cum e şi firesc din punct de vedere ortodox, pentru el aceste două adevăruri nu constituie o antinomie. Naturalul şi supranaturalul nu se exclud, ci se completează: Hristos n-a venit să strice natura, ci s-o desăvîrşească. Căci natura e creaţia lui Dumnezeu, iar creştinismul e revelaţia aceluiaşi Dumnezeu.
Studiul fiziologiei, domeniu în care Paulescu şi-a cucerit un nume european, îl duce, în concluzie, la existenţa sufletului şi la existenţa lui Dumnezeu ca autor al naturii. Finalitatea categorică a funcţiunilor fiziologice din fiinţa omenească cere în mod logic existenţa lui Dumnezeu. Splendidul capitol de filosofie ştiinţifică, în care el demonstrează experimental, cu o claritate de cristal şi cu logică de fier, adevărul creştin, încununează vastul şi laboriosul său Traité de Physiologie médicale. Această demonstraţie ştiinţifică a metafizicii revelate îşi avea rostul ei, mai ales în epoca în care a apărut Paulescu. E vîrsta de glorie a darwinismului şi a haeckelianismului. Ştiinţa română, prin profesorii [N.] Leon şi [D.] Voinov, îmbrăţişase fără control erorile ateismului biologic. În această atmosferă de prejudecăţi şi superstiţii „ştiinţifice”, mărturisirea de credinţă a lui Nicolae Paulescu chiar la Universitate a fost un eveniment de un curaj extraordinar. Polemicile pe care le-a stîrnit n-au făcut decît să pună în lumină capacitatea genială a tînărului fiziolog, care, publicîndu-şi argumentările antidarwiniste şi în limba franceză, îşi atrase numele de „maestru” din partea savanţilor. Nu e nici o laudă pentru noi să recunoaştem că, pînă azi [1936], apologia adevărului creştin pe temeiuri ştiinţifice, închegată de Paulescu, e mult mai preţuită în Occident decît în România.
Prin urmare, pentru cugetarea lui, drămuită cu o metodă de o rigoare ştiinţifică ireproşabilă, nu întîmplarea oarbă, ci Dumnezeu e autorul naturii. Constituţia şi funcţiunile fiinţei omeneşti sînt ilustrarea concretă a acestui adevăr. Dar el e demonstrat cu o amploare fără asemănare prin acele legi care conduc întreaga natură vie şi care sînt instinctele.
Dacă argumentele lui împotriva lui Darwin şi a lui Haeckel au rămas valabile pînă azi în Occident, unde transformismul e considerat o simplă iluzie, iar faimoasa ipoteză a “generaţiei spontane” – un simplu nume în muzeul erorilor ştiinţifice, credem totuşi că adevărata putere originală a gîndirii lui Paulescu se manifestă în teoria sa despre instincte.
Instinctele sunt legile divine care funcţionează în toată natura vie, în scopul conservării şi perpetuării vieţii. Ele funcţionează ireproşabil şi nedeliberat (deci inconştient pentru individ), în scopuri care depăşesc puterea de înţelegere individuală. Insul participă la activitatea lor prin senzaţiile de durere sau de plăcere. Şi acesta e un lucru vrednic să-l reţinem. În lumea animalelor necuvîntătoare, instinctele funcţionează fără greş şi analiza minuţioasă pe care savantul o întreprinde în această direcţie duce la concluzia că instinctele sînt adevărate minuni, în sensul că Dumnezeu le cugetă, iar fiinţele vii le îndeplinesc întocmai şi nedeliberat. Această îndeplinire nedeliberată pune desigur natura animală în afară de categoriile binelui şi răului. Domeniul vieţii animale e acela al unei ireproşabile nevinovăţii paradisiace. Instinctul, am putea spune, e providenţa divină infuzată în natura vie.
Numai în om, care este fiinţă spirituală liberă, instinctele devin adesea conştiente. Dar conştiinţa instinctului este mai ales conştiinţa voluptăţii ce însoţeşte funcţionarea lui. În economia vieţii naturale, voluptatea e un mijloc de atracţie, care asigură bunul mers al unui instinct. Conştiinţa deliberativă a omului cade însă adesea în confuzie, luînd această voluptate drept un scop în sine, cînd ea nu e în realitate decît un mijloc.
Din această confuzie se nasc patimile, care în natura animală nu există şi care sînt un trist privilegiu al naturii omeneşti. Nicolae Paulescu e pur şi simplu genial cînd defineşte patima în raport cu instinctul. Patima e abaterea unui instinct de la funcţia şi de la scopul normal, abatere în care voluptatea, care e un mijloc accesoriu, devine un scop în sine.
Să luăm un exemplu: instinctul sexual. Scopul lui e reproducerea şi perpetuarea vieţii. În lumea animală el funcţionează cu o castitate divină. În om, însă, voluptatea care îl însoţeşte devine conştientă, se transformă din mijloc accesoriu în scop în sine. Şi astfel se naşte desfrîul, cu feluritele lui forme de aberaţii sexuale. Aceeaşi explicaţie [este valabilă] pentru toate instinctele şi patimile corespunzătoare lor.
Dar această explicaţie a patimilor deviate din instincte e tot ce s-a spus mai adînc în filosofia ştiinţifică în legătură cu problema morală. Conflictele haotice din societăţile omeneşti, care sînt monstruoasele întrupări ale răului din lume, îşi au izvorul în aceste devieri ale instinctelor, adică în patimi. Concepţia lui Paulescu despre instincte ca legi divine şi despre răul din lumea umană e în acord admirabil cu doctrina creştină şi îndeosebi cu teologia reprezentativă pentru Ortodoxie a Sfîntului Ioan Damaschin. Nu e locul aici să facem demonstraţia acestui acord perfect. Să ne mulţumim numai cu semnalarea lui şi cu afirmarea că ştiinţa adevărată, aceea care aprofundează realitatea pînă în termenii ei ultimi, e imposibil să vină în conflict cu doctrina creştină. Nicolae Paulescu e filosoful care gîndeşte ştiinţific adevărul Evangheliei.
Să mergem mai departe. Ce e naţionalismul în lumina concepţiei lui Paulescu?
Naţionalismul e un instinct natural. Şi anume, instinctul social de mare amploare al iubirii de naţie.
Să ne lămurim mai pe larg. În concepţia marelui savant, instinctele sînt de două feluri: individuale şi sociale.
Cele individuale sînt de trei categorii: instincte de nutriţie, de apărare şi de reproducere. Instinctul de nutriţie deviat dă acestui viciu patima beţiei de toate formele. Instinctul de reproducere dă, prin deviere, patima desfrîului, cu toate formele acestui viciu.
Instinctele sociale sînt următoarele: instinctul de familie, cu formele lui de iubire conjugală şi iubire părintească; instinctul de dominare paternă, întemeiat pe instinctul de subordonare al iubirii filiale; instinctul de proprietate: o locuinţă, o bucată de pămînt, provizii şi capital economisit spre bunăstarea familiei; instinctul de trib şi de naţie sau naţionalismul.
Naţionalismul e „iubirea naţională care leagă între dînşii pe membrii unei naţii”. El se întemeiază pe instinctul de dominaţie (monarhul) şi de subordonare a poporului.
Prin urmare, ceea ce constituie societăţile omeneşti e instinctul sau sentimentul de iubire: conjugală, părintească, tribală şi naţională. Ordinea şi ierarhia în sînul acestor societăţi se întemeiază pe instinctele de dominaţie şi de subordonare. Baza naţionalismului este familia, iar suprema lui formă naturală este neamul.
Dincolo de naţionalism există încă o formă de iubire umană, care se manifestă îndeosebi prin sentimentul de milă faţă de suferinţa oricui.
Naţionalismul e, aşadar, un instinct natural de iubire, înrădăcinat în fiinţa omenească. Înainte de a căpăta strălucirea conştientă a unei spiritualităţi etnice, el apare concretizat ca o puternică realitate biologică. E un dar al naturii. Dacă adversarii naţionalismului îl ironizează ca pe o formă primară a instinctului, Nicolae Paulescu îl justifică tocmai pe temeiul instinctelor biologice. Căci, încă o dată, instinctele sînt legi divine infuzate în natura vie. Bestialitatea nu stă în natura vie. Bestialitatea nu constă din forţă instinctivă, în desfăşurare, ci din abaterea pătimaşă de la funcţia normală a instinctelor. Bestial nu e naţionalismul încadrat în iubirea socială a neamului său; bestial devine cel care, rupt din această comunitate de iubire, alunecă în aventura revoluţiilor sîngeroase împotriva familiei şi a neamului. Naţionalismul conştient şi adevărat e acela care asigură funcţionarea normală a instinctelor sociale, care năzuiesc la conservarea şi la desăvîrşirea unităţii naturale, biologice, a unui neam.
Adversarii naţionalismului sînt tocmai patimile sociale născute din devierea instinctelor naturale de societate. În acest domeniu, opera lui Paulescu capătă o amploare extraordinară prin analiza demonstrativă a tuturor curentelor moderne, anarhice şi subversive, care, întrupînd patimile sociale, tind la distrugerea ordinii naţionaliste a lumii.
Patima beţiei şi a desfrîului, măcar că sînt devieri ale instinctelor individuale de nutriţie şi de reproducere, au repercusiuni sociale catastrofale. Savantul nostru urmăreşte dezvoltarea acestor patimi cu meticulozitatea unui procuror fără cruţare, care pune la contribuţie toate datele ştiinţei pentru a demonstra oroarea morală a deviaţiilor.
Dar unde Nicolae Paulescu se ridică într-adevăr la înălţimi de dascăl unic al vremii noastre e în demonstrarea patimilor de proprietate şi de dominaţie, ca abateri de la sfintele instincte naturale respective.
Patima de proprietate el o vede reprezentată în cele trei sisteme politice care au anarhizat lumea modernă: liberalismul, socialismul şi bolşevismul. Liberalismul, prin capitalismul individualist şi cămătar, a întrecut măsura instinctului normal de proprietate, acumulînd, pe seama cîtorva, bogăţii în absurd. Socialismul şi comunismul, urmărind distrugerea sentimentului de proprietate individuală, nu tind în realitate decît la exproprierea popoarelor creştine şi la împroprietărirea lui Israel pe tot pămîntul. Rolul acestui neam anticreştin în formarea ideologiilor anarhice moderne şi în iniţiativele revoluţionare e arătat de Paulescu cu date, cu extrase doctrinare, cu ilustraţii de nume proprii, cu o bogăţie de elemente şi cu o judecată strînsă, cărora nimic nu li se poate opune. E însăşi realitatea care vorbeşte. Omul acesta de ştiinţă nu face nici o afirmaţie pe care să n-o întărească prin documentaţii de nezdruncinat. În demascarea pericolului evreiesc are un singur emul de egală măsură: pe d. A. C. Cuza.
Judecate în raport cu teoria instinctelor sociale, liberalismul, socialismul şi bolşevismul apar ca tendinţe antinaturale şi anormale, ce contrazic legile elementare de conservare şi de perfecţionare a vieţii naţionale.
Patima de dominaţie, al cărei izvor e orgoliul luciferic, Paulescu o vede întrupată în duel, în lux, în modă, în abuzul de putere, în tiranie, în demagogie, dar mai cu seamă în tendinţa de dominaţie universală specifică iudaismului. Francmasoneria şi organizaţia cahalului – statul iudaic supranaţional – sînt formele acestei patimi funeste.
Două lucruri trebuie să subliniem ca titluri excepţionale ale naţionalistului Nicolae Paulescu:
1) E cel dintîi – şi aproape singurul – doctrinar naţionalist care a demascat şi a demonstrat în ce constă pericolul francmasoneriei. Pe cînd unii dintre şefii naţionalismului românesc au menajat oculta din laşitate sau din interes, au participat la cultul hrubelor sau le-au vizitat din complezenţă, ba şi-au dat chiar concursul guvernelor masonice, Paulescu singur s-a păstrat într-o intransigenţă de oţel, luînd asupră-şi toate riscurile acestei atitudini. De remarcat că antimasonismul său e anterior dizolvării lojilor din Italia, operată de Benito Mussolini.
2) În ce priveşte spiritul specific iudaic, Paulescu, care e un creştin convins, face o deosebire categorică între Vechiul Testament şi Talmud. Vechiul Testament e bun comun al creştinismului, ca depozit al primei revelaţii mesianice. Talmudul e falsificarea iudaică a Vechiului Testament. Absurda teorie rasială a lui Chamberlain, aplicată Bibliei, n-a avut nici o influenţă asupra savantului nostru. Pentru el, Talmudul, doctrina duşmăniei diabolice împotriva lui Iisus Hristos, e sursa care hrăneşte sălbaticul spirit de separatism şi de universală dominaţie al iudaismului.
Prin aceste trăsături, Nicolae Paulescu e cel mai complet şi mai normativ dintre doctrinarii eminenţi ai naţionalismului nostru. La acestea se adaugă concepţia sa despre creştinism, care îl deosebeşte de toţi ceilalţi.
Ce e creştinismul în doctrina lui Paulescu?
Creştinismul e remediul dumnezeiesc al tuturor patimilor.
Instinctele sînt legi divine ale naturii create. Dar omul, care e spirit liber, are facultatea de a le călca şi de a degenera în patimi. Răul din lume, şi îndeosebi răul social, stă în voinţa noastră. Remediul lui e o întoarcere la educaţia voinţei. Sub acest raport, Nicolae Paulescu examinează, în legătură cu instinctele deviate, diferitele sisteme filosofice şi diferitele forme de religiune din afară de creştinism, cerîndu-le soluţia. E un studiu absolut obiectiv al problemei răului şi al soluţiilor date acestei probleme de filosofi şi de fondatorii de credinţe religioase. Concluzia acestui studiu comparativ e că singur creştinismul oferă soluţia în concordanţă cu legile divine ale conservării şi desăvîrşirii vieţii. Din fiecare poruncă sau regulă de viaţă dată de Iisus Hristos reiese cunoaşterea magistrală a funcţiei instinctelor şi a deviaţiei lor pasionale. Fiecare poruncă evanghelică tinde la crearea unui plus de viaţă morală în favoarea insului, a familiei, a naţiunii şi a omenirii. Din această concordanţă a principiilor creştine cu legile naturii pure, care nu trebuie înţeleasă ca o simplă întoarcere la instinctele nealterate din animal, ci ca o spiritualizare şi ca o înnobilare morală a lor prin efortul conştiinţei creştine, Nicolae Paulescu trage concluzia divinităţii lui Iisus, a consubstanţialităţii Mîntuitorului întrupat cu Dumnezeu – Creatorul lumii.
Studiul fiziologiei duce la existenţa lui Dumnezeu Creatorul. Studiul haosului de patimi din viaţa omenească şi a remediilor lor duce la divinitatea Mîntuitorului. Iubirea divină predicată de El îşi are corespondenţa naturală în iubirea de familie, de neam, de aproapele, care e axa instinctivă a vieţii. Prin creştinism, instinctul natural se transformă şi se sublimează în conştiinţa morală a perfecţiunii. Naţionalismul biologic se transfigurează în naţionalism creştin, adică din iubire socială naturală în iubire socială supranaturală, fundată în credinţa religioasă. Creştinismul înnobilează şi sfinţeşte naţionalismul.
Peste acest sistem de idei, Nicolae Paulescu aşază, ca o cupolă de azur, marea viziune a organizaţiei universale. Chestiunea aceasta îi era pusă de existenţa proaspătă a Societăţii Naţiunilor, care tindea la rînduirea universală a lumii moderne. Savantul nostru vedea în instituţia de la Geneva un reflex al subteranei iudeo-masonice şi o falsificare a ideii de pace mondială. Această pace nu este posibilă decît prin mijlocul unui singur organism supranaţional: Biserica universală şi unică a creştinismului.
Dar Biserica e azi divizată. În aspiraţiile sale de Biserică unică şi universală, Paulescu critică deopotrivă excesele bizantine şi excesele papale, care au dus la marea schismă de la anul 1054. Ca orice creştin adevărat, el se roagă pentru unirea tuturor Bisericilor lui Hristos, pentru a se îndeplini mângâierea făgăduită a „păcii tuturor”. Paulescu nu e un catolicizant, cum greşit l-au înţeles unii. Filosoful rus Vladimir Soloviov, bunăoară, frămîntat de aceeaşi problemă, e un catolicizant, fiindcă nu vede altfel unirea decît prin rînduirea [înregimentarea] Ortodoxiei sub egida Papei. Paulescu e un aspirant la unirea creştinismului aşa cum va hotărî misterioasa voie a lui Dumnezeu.
Nădăjduind, el a înţeles să rămînă un admirabil ortodox, cu toate recunoaşterile măgulitoare ale savanţilor catolici din Apus, cu toate atenţiile de la Roma, cu toate îmbierile de a trece la catolicism, care n-au încetat nici lîngă patul agoniei. A trăit ca un ascet ortodox şi a murit în paradisiacă seninătate sufletească, primind Sfintele Taine din mîna părintelui Ghiţă de la biserica lui parohială din Bucureşti cu hramul Sfîntul Mina. Viaţa lui a fost viaţa aproape ireproşabilă a sfinţilor. Ce pildă covîrşitoare de naţionalism creştin ne-a lăsat omul acesta, care îşi îngenunchea geniul şi imensa-i ştiinţă în faţa Sfîntului Potir şi care a lăsat ca rămăşiţele lui pămînteşti să fie înfăşurate în flăcările tricolorului românesc! Dacă e cineva în personalitatea căruia doctrină şi practică sînt una, acesta e doctorul Nicolae Paulescu. Existenţa lui întreagă e o capodoperă a spiritului.
Creştinism şi naţionalism, verificate la lumina metodei ştiinţifice, se unifică în doctrina lui asemenea cu două părţi întregitoare, asemenea cu o îndoită putere, biologică şi spirituală, pusă în slujba conservării şi desăvîrşirii vieţii naţionale. Viaţa lui e întruparea vie a doctrinei lui.
Nicolae Paulescu e, dintre toţi doctrinarii noştri vii sau morţi, singurul care nu aparţine trecutului. Ceilalţi reprezintă o faţă sau alta din complexul problemelor naţionaliste şi au fost sau sînt ei înşişi, uneori, în contradicţie cu propria lor învăţătură. La Paulescu amploarea gînditorului e în desăvîrşită armonie cu viaţa omului. Mulţi dintre cei care se mărturisesc azi naţionalişti creştini, fiindcă aşa e moda, simulează adesea cînd naţionalismul, cînd, mai ales, creştinismul, spre dezolarea tinerilor care îşi caută cu frenezie modelul în care să creadă.
Nicolae Paulescu e naţionalist adevărat şi creştin adevărat. De aceea el nu aparţine trecutului, ci e singurul care întrupează, în doctrina şi în viaţa lui, anticiparea viitorului. Tipul românului naţionalist-creştin de mîine nu ni-l putem închipui altfel decît după modelul Paulescu.
El e mai mult decît doctrinar: el e profetul României naţionaliste şi creştine. Adevăratul român nu va putea fi decît creştin adevărat, iar adevărata Românie naţionalistă şi creştină nu va fi decît aceea în care legile politice se vor confunda cu însăşi Legea dumnezeiască a lui Iisus Hristos.
Nichifor CRAINIC
* Articol inclus în vol. Ortodoxie şi etnocraţie din 1937, apărut la Editura Cugetarea – P. Georgescu-Delafras din Bucureşti. Aici textul şi notele sînt reproduse din crestomaţia intitulată Doctorul Nicolae C. Paulescu sau Ştiinţa mărturisitoare, ed. a doua revizuită şi adăugită, Editura Christiana, Bucureşti, 2009, pp. 97-109.
** Ca şi Nae Ionescu (al cărui ziar, Cuvântul, a fost suspendat de autorităţi, putînd fi reluat abia în 1937), Nichifor Crainic a fost acuzat de complicitate morală la asasinarea prim-ministrului liberal I. G. Duca, pe peronul gării din Sinaia, de către un grup de legionari (Nicadorii : Nicolae Constantinescu, Ion Caranica, Doru Belimace), iar ziarul Calendarul a fost interzis (nemaifiind reluat niciodată). După o scurtă detenţie, Nichifor Crainic a fost absolvit de Justiţia vremii.
*** Apreciere exagerată, naţionalismul (şi mai ales “antisemitismul” ) lui Eminescu neavînd un caracter religios, dar nici unul biologic, ci explicîndu-se mai degrabă prin factori contextuali de natură socio-economică.
**** Profesorul A. C. Cuza (1857-1947), lider al Ligii Apărării Naţional Creştine (L.A.N.C.), pe urmele lui H. St. Chamberlain, neagă (mai ales în volumul său Naţionalitatea în artă, din 1908) evreitatea lui Iisus (încercînd să dovedească fantasmagoric originea “ariană” a populaţiei galileene şi sfidînd mărturiile evanghelice asupra “neamului lui Iisus Hristos”). Nazismul de mai tîrziu, mai ales din pricina radicalismului său antisemit, va privi cu suspiciune creştinismul, preferînd exaltarea vechilor mituri germanice pre-creştine, în spirit oarecum nietzscheian (cf. Nichifor Crainic, “Rasă şi religiune”, în vol. Puncte cardinale în haos, 1936, reed. în 1998 la Editura Albatros din Bucureşti).
publicat de Răzvan Codrescu @ 04:25
http://razvan-codrescu.blogspot.ro/2009/12/nichifor-crainic-despre-nicolae-c.html
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
NICHIFOR CRAINIC DESPRE NICOLAE C. PAULESCU
Pentru că luna trecută s-au împlinit 140 de ani de la naşterea lui Nicolae C. Paulescu (1869-1931), iar luna aceasta – pe 22 decembrie – se împlinesc 120 de ani de la naşterea lui Nichifor Crainic (1889-1972), postez aici textul cel mai substanţial pe care teologul ortodox şi doctrinarul gândirist l-a dedicat marelui savant creştin, pe care-l numără şi printre părinţii naţionalismului creştin românesc. În zilele următoare voi posta şi o prezentare pe larg a personalităţii lui Nichifor Crainic, cu informaţii bibliografice la zi. Pentru viaţa şi opera doctorului Paulescu, cf., în arhivele acestui blog, şi textele postate în luna octombrie. (R. C.)
NICOLAE PAULESCU,
FUNDATORUL NAŢIONALISMULUI CREŞTIN *
La 19 iulie 1931 s-a stins, într-o magnifică seninătate creştină, doctorul Nicolae Paulescu, profesor de fiziologie medicală la Universitatea din Bucureşti, savant de renume internaţional şi doctrinar unic al naţionalismului creştin. Deşi fusese membru marcant al unei organizaţii naţionaliste, nu-mi amintesc ca această organizaţie să fi făcut vreodată pomenirea lui Paulescu. Numai cîţiva tineri urcă anual pînă la cimitirul Bellu, să îngenuncheze la mormîntul celui pe care l-au adorat în viaţă.
Nu l-am cunoscut pe Nicolae Paulescu, dar, dîndu-ne seama de imensa valoare a învăţăturii lui, am căutat mereu să rupem păienjenişul uitării vinovate de pe numele lui şi să-l actualizăm în atenţia tineretului naţionalist. Cînd eram profesor la Facultatea de Teologie din Chişinău, i-am închinat douăsprezece prelegeri de expunere a cugetării lui. În mare parte scrise pentru a alcătui un plănuit volum, aceste prelegeri s-au pierdut o dată cu maldărele de manuscrise şi hîrtii ce mi-au fost confiscate stupid în noaptea arestării mele din 29 decembrie 1933**. Cît a apărut Calendarul, i-am evocat în fiecare an figura. Acelaşi lucru am căutat să-l facem în numeroase conferinţe prin ţară, ca şi la radio. Cartea Puncte cardinale în haos pomeneşte mereu numele lui. Am înfiinţat apoi Institutul de Studii Naţionaliste şi Creştine „Nicolae Paulescu”, unde, timp de un an, cei mai competenţi cunoscători au vorbit despre doctrina şi personalitatea lui.
Într-adevăr, naţionalismul creştin, în sensul autentic al cuvîntului, are [la noi] un singur mare poet: pe George Coşbuc, şi un singur mare cugetător: pe Nicolae Paulescu, în care se fundează integral. Naţionalismul genialului Eminescu e profund rasist***, dar latura creştină îl preocupă numai tangenţial şi numai sub raportul concepţiei conservatoare. Vasile Conta e un mare antisemit, dar e materialist şi ateu. Naţionalismul d-lui A. C. Cuza, întemeiat ştiinţific în economia politică, se mişcă pe temelia arianismului nordic, cu ştiuta-i consecinţă în domeniul religios****. Naţionalismul d-lui N. Iorga e eminescian, cu aprecierea Ortodoxiei ca forţă culturală istorică şi cu negarea vitalităţii ei actuale.
Nicolae Paulescu e un naţionalist autentic, precum toţi ceilalţi, dar e în plus creştin autentic. Din domeniul literaturii, singur George Coşbuc îi corespunde. Nici Coşbuc, nici Paulescu nu discută creştinismul sub raportul filosofic sau rasial, ci îl acceptă ca pe religiunea revelată, de caracter supranatural. Poetul îl descoperă reflectat în substanţa sufletului românesc. Savantul îl găseşte atestat în finalitatea organismului omenesc. Dar, pentru amîndoi, creştinismul e suprema terapeutică morală şi suprema formă de perfecţiune a insului încadrat în colectivitatea naţională.
Pentru Nicolae Paulescu, naţionalismul e adevărul natural, iar creştinismul e adevărul supranatural. Cum e şi firesc din punct de vedere ortodox, pentru el aceste două adevăruri nu constituie o antinomie. Naturalul şi supranaturalul nu se exclud, ci se completează: Hristos n-a venit să strice natura, ci s-o desăvîrşească. Căci natura e creaţia lui Dumnezeu, iar creştinismul e revelaţia aceluiaşi Dumnezeu.
Studiul fiziologiei, domeniu în care Paulescu şi-a cucerit un nume european, îl duce, în concluzie, la existenţa sufletului şi la existenţa lui Dumnezeu ca autor al naturii. Finalitatea categorică a funcţiunilor fiziologice din fiinţa omenească cere în mod logic existenţa lui Dumnezeu. Splendidul capitol de filosofie ştiinţifică, în care el demonstrează experimental, cu o claritate de cristal şi cu logică de fier, adevărul creştin, încununează vastul şi laboriosul său Traité de Physiologie médicale. Această demonstraţie ştiinţifică a metafizicii revelate îşi avea rostul ei, mai ales în epoca în care a apărut Paulescu. E vîrsta de glorie a darwinismului şi a haeckelianismului. Ştiinţa română, prin profesorii [N.] Leon şi [D.] Voinov, îmbrăţişase fără control erorile ateismului biologic. În această atmosferă de prejudecăţi şi superstiţii „ştiinţifice”, mărturisirea de credinţă a lui Nicolae Paulescu chiar la Universitate a fost un eveniment de un curaj extraordinar. Polemicile pe care le-a stîrnit n-au făcut decît să pună în lumină capacitatea genială a tînărului fiziolog, care, publicîndu-şi argumentările antidarwiniste şi în limba franceză, îşi atrase numele de „maestru” din partea savanţilor. Nu e nici o laudă pentru noi să recunoaştem că, pînă azi [1936], apologia adevărului creştin pe temeiuri ştiinţifice, închegată de Paulescu, e mult mai preţuită în Occident decît în România.
Prin urmare, pentru cugetarea lui, drămuită cu o metodă de o rigoare ştiinţifică ireproşabilă, nu întîmplarea oarbă, ci Dumnezeu e autorul naturii. Constituţia şi funcţiunile fiinţei omeneşti sînt ilustrarea concretă a acestui adevăr. Dar el e demonstrat cu o amploare fără asemănare prin acele legi care conduc întreaga natură vie şi care sînt instinctele.
Dacă argumentele lui împotriva lui Darwin şi a lui Haeckel au rămas valabile pînă azi în Occident, unde transformismul e considerat o simplă iluzie, iar faimoasa ipoteză a “generaţiei spontane” – un simplu nume în muzeul erorilor ştiinţifice, credem totuşi că adevărata putere originală a gîndirii lui Paulescu se manifestă în teoria sa despre instincte.
Instinctele sunt legile divine care funcţionează în toată natura vie, în scopul conservării şi perpetuării vieţii. Ele funcţionează ireproşabil şi nedeliberat (deci inconştient pentru individ), în scopuri care depăşesc puterea de înţelegere individuală. Insul participă la activitatea lor prin senzaţiile de durere sau de plăcere. Şi acesta e un lucru vrednic să-l reţinem. În lumea animalelor necuvîntătoare, instinctele funcţionează fără greş şi analiza minuţioasă pe care savantul o întreprinde în această direcţie duce la concluzia că instinctele sînt adevărate minuni, în sensul că Dumnezeu le cugetă, iar fiinţele vii le îndeplinesc întocmai şi nedeliberat. Această îndeplinire nedeliberată pune desigur natura animală în afară de categoriile binelui şi răului. Domeniul vieţii animale e acela al unei ireproşabile nevinovăţii paradisiace. Instinctul, am putea spune, e providenţa divină infuzată în natura vie.
Numai în om, care este fiinţă spirituală liberă, instinctele devin adesea conştiente. Dar conştiinţa instinctului este mai ales conştiinţa voluptăţii ce însoţeşte funcţionarea lui. În economia vieţii naturale, voluptatea e un mijloc de atracţie, care asigură bunul mers al unui instinct. Conştiinţa deliberativă a omului cade însă adesea în confuzie, luînd această voluptate drept un scop în sine, cînd ea nu e în realitate decît un mijloc.
Din această confuzie se nasc patimile, care în natura animală nu există şi care sînt un trist privilegiu al naturii omeneşti. Nicolae Paulescu e pur şi simplu genial cînd defineşte patima în raport cu instinctul. Patima e abaterea unui instinct de la funcţia şi de la scopul normal, abatere în care voluptatea, care e un mijloc accesoriu, devine un scop în sine.
Să luăm un exemplu: instinctul sexual. Scopul lui e reproducerea şi perpetuarea vieţii. În lumea animală el funcţionează cu o castitate divină. În om, însă, voluptatea care îl însoţeşte devine conştientă, se transformă din mijloc accesoriu în scop în sine. Şi astfel se naşte desfrîul, cu feluritele lui forme de aberaţii sexuale. Aceeaşi explicaţie [este valabilă] pentru toate instinctele şi patimile corespunzătoare lor.
Dar această explicaţie a patimilor deviate din instincte e tot ce s-a spus mai adînc în filosofia ştiinţifică în legătură cu problema morală. Conflictele haotice din societăţile omeneşti, care sînt monstruoasele întrupări ale răului din lume, îşi au izvorul în aceste devieri ale instinctelor, adică în patimi. Concepţia lui Paulescu despre instincte ca legi divine şi despre răul din lumea umană e în acord admirabil cu doctrina creştină şi îndeosebi cu teologia reprezentativă pentru Ortodoxie a Sfîntului Ioan Damaschin. Nu e locul aici să facem demonstraţia acestui acord perfect. Să ne mulţumim numai cu semnalarea lui şi cu afirmarea că ştiinţa adevărată, aceea care aprofundează realitatea pînă în termenii ei ultimi, e imposibil să vină în conflict cu doctrina creştină. Nicolae Paulescu e filosoful care gîndeşte ştiinţific adevărul Evangheliei.
Să mergem mai departe. Ce e naţionalismul în lumina concepţiei lui Paulescu?
Naţionalismul e un instinct natural. Şi anume, instinctul social de mare amploare al iubirii de naţie.
Să ne lămurim mai pe larg. În concepţia marelui savant, instinctele sînt de două feluri: individuale şi sociale.
Cele individuale sînt de trei categorii: instincte de nutriţie, de apărare şi de reproducere. Instinctul de nutriţie deviat dă acestui viciu patima beţiei de toate formele. Instinctul de reproducere dă, prin deviere, patima desfrîului, cu toate formele acestui viciu.
Instinctele sociale sînt următoarele: instinctul de familie, cu formele lui de iubire conjugală şi iubire părintească; instinctul de dominare paternă, întemeiat pe instinctul de subordonare al iubirii filiale; instinctul de proprietate: o locuinţă, o bucată de pămînt, provizii şi capital economisit spre bunăstarea familiei; instinctul de trib şi de naţie sau naţionalismul.
Naţionalismul e „iubirea naţională care leagă între dînşii pe membrii unei naţii”. El se întemeiază pe instinctul de dominaţie (monarhul) şi de subordonare a poporului.
Prin urmare, ceea ce constituie societăţile omeneşti e instinctul sau sentimentul de iubire: conjugală, părintească, tribală şi naţională. Ordinea şi ierarhia în sînul acestor societăţi se întemeiază pe instinctele de dominaţie şi de subordonare. Baza naţionalismului este familia, iar suprema lui formă naturală este neamul.
Dincolo de naţionalism există încă o formă de iubire umană, care se manifestă îndeosebi prin sentimentul de milă faţă de suferinţa oricui.
Naţionalismul e, aşadar, un instinct natural de iubire, înrădăcinat în fiinţa omenească. Înainte de a căpăta strălucirea conştientă a unei spiritualităţi etnice, el apare concretizat ca o puternică realitate biologică. E un dar al naturii. Dacă adversarii naţionalismului îl ironizează ca pe o formă primară a instinctului, Nicolae Paulescu îl justifică tocmai pe temeiul instinctelor biologice. Căci, încă o dată, instinctele sînt legi divine infuzate în natura vie. Bestialitatea nu stă în natura vie. Bestialitatea nu constă din forţă instinctivă, în desfăşurare, ci din abaterea pătimaşă de la funcţia normală a instinctelor. Bestial nu e naţionalismul încadrat în iubirea socială a neamului său; bestial devine cel care, rupt din această comunitate de iubire, alunecă în aventura revoluţiilor sîngeroase împotriva familiei şi a neamului. Naţionalismul conştient şi adevărat e acela care asigură funcţionarea normală a instinctelor sociale, care năzuiesc la conservarea şi la desăvîrşirea unităţii naturale, biologice, a unui neam.
Adversarii naţionalismului sînt tocmai patimile sociale născute din devierea instinctelor naturale de societate. În acest domeniu, opera lui Paulescu capătă o amploare extraordinară prin analiza demonstrativă a tuturor curentelor moderne, anarhice şi subversive, care, întrupînd patimile sociale, tind la distrugerea ordinii naţionaliste a lumii.
Patima beţiei şi a desfrîului, măcar că sînt devieri ale instinctelor individuale de nutriţie şi de reproducere, au repercusiuni sociale catastrofale. Savantul nostru urmăreşte dezvoltarea acestor patimi cu meticulozitatea unui procuror fără cruţare, care pune la contribuţie toate datele ştiinţei pentru a demonstra oroarea morală a deviaţiilor.
Dar unde Nicolae Paulescu se ridică într-adevăr la înălţimi de dascăl unic al vremii noastre e în demonstrarea patimilor de proprietate şi de dominaţie, ca abateri de la sfintele instincte naturale respective.
Patima de proprietate el o vede reprezentată în cele trei sisteme politice care au anarhizat lumea modernă: liberalismul, socialismul şi bolşevismul. Liberalismul, prin capitalismul individualist şi cămătar, a întrecut măsura instinctului normal de proprietate, acumulînd, pe seama cîtorva, bogăţii în absurd. Socialismul şi comunismul, urmărind distrugerea sentimentului de proprietate individuală, nu tind în realitate decît la exproprierea popoarelor creştine şi la împroprietărirea lui Israel pe tot pămîntul. Rolul acestui neam anticreştin în formarea ideologiilor anarhice moderne şi în iniţiativele revoluţionare e arătat de Paulescu cu date, cu extrase doctrinare, cu ilustraţii de nume proprii, cu o bogăţie de elemente şi cu o judecată strînsă, cărora nimic nu li se poate opune. E însăşi realitatea care vorbeşte. Omul acesta de ştiinţă nu face nici o afirmaţie pe care să n-o întărească prin documentaţii de nezdruncinat. În demascarea pericolului evreiesc are un singur emul de egală măsură: pe d. A. C. Cuza.
Judecate în raport cu teoria instinctelor sociale, liberalismul, socialismul şi bolşevismul apar ca tendinţe antinaturale şi anormale, ce contrazic legile elementare de conservare şi de perfecţionare a vieţii naţionale.
Patima de dominaţie, al cărei izvor e orgoliul luciferic, Paulescu o vede întrupată în duel, în lux, în modă, în abuzul de putere, în tiranie, în demagogie, dar mai cu seamă în tendinţa de dominaţie universală specifică iudaismului. Francmasoneria şi organizaţia cahalului – statul iudaic supranaţional – sînt formele acestei patimi funeste.
Două lucruri trebuie să subliniem ca titluri excepţionale ale naţionalistului Nicolae Paulescu:
1) E cel dintîi – şi aproape singurul – doctrinar naţionalist care a demascat şi a demonstrat în ce constă pericolul francmasoneriei. Pe cînd unii dintre şefii naţionalismului românesc au menajat oculta din laşitate sau din interes, au participat la cultul hrubelor sau le-au vizitat din complezenţă, ba şi-au dat chiar concursul guvernelor masonice, Paulescu singur s-a păstrat într-o intransigenţă de oţel, luînd asupră-şi toate riscurile acestei atitudini. De remarcat că antimasonismul său e anterior dizolvării lojilor din Italia, operată de Benito Mussolini.
2) În ce priveşte spiritul specific iudaic, Paulescu, care e un creştin convins, face o deosebire categorică între Vechiul Testament şi Talmud. Vechiul Testament e bun comun al creştinismului, ca depozit al primei revelaţii mesianice. Talmudul e falsificarea iudaică a Vechiului Testament. Absurda teorie rasială a lui Chamberlain, aplicată Bibliei, n-a avut nici o influenţă asupra savantului nostru. Pentru el, Talmudul, doctrina duşmăniei diabolice împotriva lui Iisus Hristos, e sursa care hrăneşte sălbaticul spirit de separatism şi de universală dominaţie al iudaismului.
Prin aceste trăsături, Nicolae Paulescu e cel mai complet şi mai normativ dintre doctrinarii eminenţi ai naţionalismului nostru. La acestea se adaugă concepţia sa despre creştinism, care îl deosebeşte de toţi ceilalţi.
Ce e creştinismul în doctrina lui Paulescu?
Creştinismul e remediul dumnezeiesc al tuturor patimilor.
Instinctele sînt legi divine ale naturii create. Dar omul, care e spirit liber, are facultatea de a le călca şi de a degenera în patimi. Răul din lume, şi îndeosebi răul social, stă în voinţa noastră. Remediul lui e o întoarcere la educaţia voinţei. Sub acest raport, Nicolae Paulescu examinează, în legătură cu instinctele deviate, diferitele sisteme filosofice şi diferitele forme de religiune din afară de creştinism, cerîndu-le soluţia. E un studiu absolut obiectiv al problemei răului şi al soluţiilor date acestei probleme de filosofi şi de fondatorii de credinţe religioase. Concluzia acestui studiu comparativ e că singur creştinismul oferă soluţia în concordanţă cu legile divine ale conservării şi desăvîrşirii vieţii. Din fiecare poruncă sau regulă de viaţă dată de Iisus Hristos reiese cunoaşterea magistrală a funcţiei instinctelor şi a deviaţiei lor pasionale. Fiecare poruncă evanghelică tinde la crearea unui plus de viaţă morală în favoarea insului, a familiei, a naţiunii şi a omenirii. Din această concordanţă a principiilor creştine cu legile naturii pure, care nu trebuie înţeleasă ca o simplă întoarcere la instinctele nealterate din animal, ci ca o spiritualizare şi ca o înnobilare morală a lor prin efortul conştiinţei creştine, Nicolae Paulescu trage concluzia divinităţii lui Iisus, a consubstanţialităţii Mîntuitorului întrupat cu Dumnezeu – Creatorul lumii.
Studiul fiziologiei duce la existenţa lui Dumnezeu Creatorul. Studiul haosului de patimi din viaţa omenească şi a remediilor lor duce la divinitatea Mîntuitorului. Iubirea divină predicată de El îşi are corespondenţa naturală în iubirea de familie, de neam, de aproapele, care e axa instinctivă a vieţii. Prin creştinism, instinctul natural se transformă şi se sublimează în conştiinţa morală a perfecţiunii. Naţionalismul biologic se transfigurează în naţionalism creştin, adică din iubire socială naturală în iubire socială supranaturală, fundată în credinţa religioasă. Creştinismul înnobilează şi sfinţeşte naţionalismul.
Peste acest sistem de idei, Nicolae Paulescu aşază, ca o cupolă de azur, marea viziune a organizaţiei universale. Chestiunea aceasta îi era pusă de existenţa proaspătă a Societăţii Naţiunilor, care tindea la rînduirea universală a lumii moderne. Savantul nostru vedea în instituţia de la Geneva un reflex al subteranei iudeo-masonice şi o falsificare a ideii de pace mondială. Această pace nu este posibilă decît prin mijlocul unui singur organism supranaţional: Biserica universală şi unică a creştinismului.
Dar Biserica e azi divizată. În aspiraţiile sale de Biserică unică şi universală, Paulescu critică deopotrivă excesele bizantine şi excesele papale, care au dus la marea schismă de la anul 1054. Ca orice creştin adevărat, el se roagă pentru unirea tuturor Bisericilor lui Hristos, pentru a se îndeplini mângâierea făgăduită a „păcii tuturor”. Paulescu nu e un catolicizant, cum greşit l-au înţeles unii. Filosoful rus Vladimir Soloviov, bunăoară, frămîntat de aceeaşi problemă, e un catolicizant, fiindcă nu vede altfel unirea decît prin rînduirea [înregimentarea] Ortodoxiei sub egida Papei. Paulescu e un aspirant la unirea creştinismului aşa cum va hotărî misterioasa voie a lui Dumnezeu.
Nădăjduind, el a înţeles să rămînă un admirabil ortodox, cu toate recunoaşterile măgulitoare ale savanţilor catolici din Apus, cu toate atenţiile de la Roma, cu toate îmbierile de a trece la catolicism, care n-au încetat nici lîngă patul agoniei. A trăit ca un ascet ortodox şi a murit în paradisiacă seninătate sufletească, primind Sfintele Taine din mîna părintelui Ghiţă de la biserica lui parohială din Bucureşti cu hramul Sfîntul Mina. Viaţa lui a fost viaţa aproape ireproşabilă a sfinţilor. Ce pildă covîrşitoare de naţionalism creştin ne-a lăsat omul acesta, care îşi îngenunchea geniul şi imensa-i ştiinţă în faţa Sfîntului Potir şi care a lăsat ca rămăşiţele lui pămînteşti să fie înfăşurate în flăcările tricolorului românesc! Dacă e cineva în personalitatea căruia doctrină şi practică sînt una, acesta e doctorul Nicolae Paulescu. Existenţa lui întreagă e o capodoperă a spiritului.
Creştinism şi naţionalism, verificate la lumina metodei ştiinţifice, se unifică în doctrina lui asemenea cu două părţi întregitoare, asemenea cu o îndoită putere, biologică şi spirituală, pusă în slujba conservării şi desăvîrşirii vieţii naţionale. Viaţa lui e întruparea vie a doctrinei lui.
Nicolae Paulescu e, dintre toţi doctrinarii noştri vii sau morţi, singurul care nu aparţine trecutului. Ceilalţi reprezintă o faţă sau alta din complexul problemelor naţionaliste şi au fost sau sînt ei înşişi, uneori, în contradicţie cu propria lor învăţătură. La Paulescu amploarea gînditorului e în desăvîrşită armonie cu viaţa omului. Mulţi dintre cei care se mărturisesc azi naţionalişti creştini, fiindcă aşa e moda, simulează adesea cînd naţionalismul, cînd, mai ales, creştinismul, spre dezolarea tinerilor care îşi caută cu frenezie modelul în care să creadă.
Nicolae Paulescu e naţionalist adevărat şi creştin adevărat. De aceea el nu aparţine trecutului, ci e singurul care întrupează, în doctrina şi în viaţa lui, anticiparea viitorului. Tipul românului naţionalist-creştin de mîine nu ni-l putem închipui altfel decît după modelul Paulescu.
El e mai mult decît doctrinar: el e profetul României naţionaliste şi creştine. Adevăratul român nu va putea fi decît creştin adevărat, iar adevărata Românie naţionalistă şi creştină nu va fi decît aceea în care legile politice se vor confunda cu însăşi Legea dumnezeiască a lui Iisus Hristos.
Nichifor CRAINIC
* Articol inclus în vol. Ortodoxie şi etnocraţie din 1937, apărut la Editura Cugetarea – P. Georgescu-Delafras din Bucureşti. Aici textul şi notele sînt reproduse din crestomaţia intitulată Doctorul Nicolae C. Paulescu sau Ştiinţa mărturisitoare, ed. a doua revizuită şi adăugită, Editura Christiana, Bucureşti, 2009, pp. 97-109.
** Ca şi Nae Ionescu (al cărui ziar, Cuvântul, a fost suspendat de autorităţi, putînd fi reluat abia în 1937), Nichifor Crainic a fost acuzat de complicitate morală la asasinarea prim-ministrului liberal I. G. Duca, pe peronul gării din Sinaia, de către un grup de legionari (Nicadorii : Nicolae Constantinescu, Ion Caranica, Doru Belimace), iar ziarul Calendarul a fost interzis (nemaifiind reluat niciodată). După o scurtă detenţie, Nichifor Crainic a fost absolvit de Justiţia vremii.
*** Apreciere exagerată, naţionalismul (şi mai ales “antisemitismul” ) lui Eminescu neavînd un caracter religios, dar nici unul biologic, ci explicîndu-se mai degrabă prin factori contextuali de natură socio-economică.
**** Profesorul A. C. Cuza (1857-1947), lider al Ligii Apărării Naţional Creştine (L.A.N.C.), pe urmele lui H. St. Chamberlain, neagă (mai ales în volumul său Naţionalitatea în artă, din 1908) evreitatea lui Iisus (încercînd să dovedească fantasmagoric originea “ariană” a populaţiei galileene şi sfidînd mărturiile evanghelice asupra “neamului lui Iisus Hristos”). Nazismul de mai tîrziu, mai ales din pricina radicalismului său antisemit, va privi cu suspiciune creştinismul, preferînd exaltarea vechilor mituri germanice pre-creştine, în spirit oarecum nietzscheian (cf. Nichifor Crainic, “Rasă şi religiune”, în vol. Puncte cardinale în haos, 1936, reed. în 1998 la Editura Albatros din Bucureşti).
publicat de Răzvan Codrescu @ 04:25
http://razvan-codrescu.blogspot.ro/2009/12/nichifor-crainic-despre-nicolae-c.html