Alexandru Ioan Cuza provine dintr-o veche familie moldoveană din zona Fălciului (zona Bârladului. Gheorghe Ghibănescu informează, în monografia familiei publicată la Iaşi în 1912 despre proveniența nobilă a lui Cuza, un lung şir al Cuzeştilor cu ranguri şi diverse dregătorii fiind menţionaţi în documentele epocii, dintre care nu puțini au fost căzuţi pradă luptelor politice de tot felul.

Ioan, tatăl lui Alexandru Ioan Cuza a fost fiu de căminar şi, la rândul său, a ocupat diverse funcţii: spătar şi ispravnic de Fălciu, pârcălab de Galaţi şi preşedinte de judecătorie și postelnic, din 1828, în vremea lui Ioniță Sandu Sturza. El a stăpânit moşii la Bărboşi, Deleni şi Bujorul. Mama domnului Unirii, Sultana provenea dintr-o familie greco-italiană românizată. Ea l-a învăţat pe micul Cuza limba greacă, în copilăria lui.

Copilăria sa nu este foarte bine documentată. Este cunoscut faptul că la 22 de ani, Cuza era deja președinte al Judecătoriei din Covurlui. A studiat la Paris, unde nota: „Pe plaiul străinătăţii, trimişii din ambele Principate dovedeau adevărul zicerii populare: sângele apă nu se face! Ei se legau împreună la cea mai iute vedere ca nişte fraţi buni ce s-ar întâlni după mulţi ani de despărţire; trăiau într-un loc încurajându-se la studii, ajutându-se la nevoi şi deprinzându-se astfel la ideea mântuitoare a Unirii româneşti“.

S-a căsătorit cu Elena Rosetti, care a refuzat categoric să aibă robi țigani. Astfel Cuza a ajuns să fie printre primii români care să excludă țiganii de pe lista robilor, urmând ca la 31 ianuarie 1844 să accepte hotărârea Adunării Obștești de dezrobire a acestora.

A participat la revoluția de la 1848, a fost arestat, dar și-a exprimat, în continuare, liber ideile despre unire: „dacă nu avem putere singuri, putem dobândi puterea prin înţelegerea cu toţi românii“, „Trăiască Daco-România, să dea Dumnezeu ca după puţin timp Bucovina şi Ardealul să se unească cu noi“, așa scria în numeroasele scrisori revoluționare ale epocii, ținând, totodată, legătura cu revoluționarii din Occident și țările vecine, pentru ca mai târziu, în 1859, să aibă loc evenimentul de mare însemnătate în istoria românilor, dubla sa alegere, care l-a consacrat ca domn al Unirii.

După o domnie fructuoasă, constând într-un șir de reforme introduse în ritm accelerat, pentru a alinia țara la normele europene ale acelui timp, la 11 februarie 1866, în urma unei lovituri de palat, organizată de "monstruoasă coaliție", Cuza va fi dat jos de pe tron și va lua calea exilului.

Istoricii consideră cu un rol important în declinul său politic l-a jucat viața amoroasă a domnitorului, care a influențat, din umbră, în mod negativ desfășurarea evenimentelor aferente ultimilor ani de domnie și actului abdicării. Se pare că Al. Cuza avea mai multe amante, dintre care istoricii o amintesc pe Maria Obrenovici. În cele din urmă, lipsa de moralitate din viața de familie s-a răsfrânt asupra vieții sale politice.

Cuza moare în exil, la 15 mai 1873, la Heidelberg (Gennania), în urma unei boli de inimă, la vârsta de numai 53 de ani. Trupul îmbălsămat al marelui dispărut a fost adus la Ruginoasa.