A fost cândva o țară bogată. Cu oameni calzi și primitori, cu credință nestrămutată. Istoria ei e încărcată de durere, jertfa, mucenicie și mai ales Mărturisire! Fiii ei cei mai de preț, s-au mutat în veșnicie în temnițele mai întunecate decât iadul.

Înfometați, torturați, batjocoriți, asasinați! Dar au plecat la Domnul demni, smeriți, cu multă bucurie. Întru Înviere! Și ne-au cerut să nu-i răzbunăm! Este victoria supremă asupra răului, în cea mai pură formă!

O țară bogată cu oameni frumoși, și-a scris istoria cu lacrimi de sânge. Aruncată la marginea Europei, precum Iov la marginea satului, în care fusese unul de seamă. Așa se întâmplă și azi.

Suntem aruncați la marginea Europei, condusă fiind de niște indivizi coborâți din răul Cărții lui Iov. Vicleanul stăpânește tot. Dezbină, minte, manipulează, îți arată că binele e rău și răul poartă costume scumpe și vorbește despre binele oamenilor. În speranța că oamenii vor cădea în lațul său. Răul s-a pervertit pe măsura școlilor înalte, a banilor mulți, a dorinței bolnave de putere. Te obligă să spui ca el. Răul te duce pe marginea prăpastiei și îți șoptește la ureche că te va face stăpân peste toate. Singura condiție este să te lepezi de Hristos!

A te lepăda de Hristos, înseamnă a blestema viața. Viața noastră a tuturor, care a ajuns o povară. Pentru cei mai mulți. O țară bogată, furată, pârjolită, vândută, asasinată, înfometată. O țară bogată, cu oameni sărăciți, care au tăcut și au acceptat orice năpastă a venit peste ei. În tăcere, poate cu smerenie, poate cu revoltă, dar cu pace.

Poate tăcerea asta, a oamenilor frumoși, nu este așa cum vor să creadă unii- indolență și prostie. Poate este doar pătimirea lui Iov!

Poate oamenii frumoși ai acestui neam, au o credință la fel de puternică, precum Iov! Stau la marginea Europei, bolnavi, singuri, înfometați, umiliți și așteaptă! Pentru că ei Cred! Cred în ce a zis Tatăl. Când El, Dumnezeu Tatăl a vorbit cu Iov: "Care drum duce la palatul luminii și care este locul întunericului,
Ca să știi să-l călăuzești în cuprinsul lui și să poți să nimerești potecile care duc la el acasă?"

Poate suntem un neam de Iovi cu nădejdea nestrămutată că într-o zi,Tatăl ne va arăta că nimic nu a fost în zadar!
Și ne va face din nou ce-am fost cândva! Pentru că suntem semințe! Ne-au îngropat, dar nu au știut că ghinda moare în pământ, ca să se nască stejarul! Binecuvântat de Dumnezeu!

Poate că durerile lui Iov și zilele de azi ale țării bogate cu oameni frumoși, sunt unite printr-un strigăt în tăcere: "Cred Doamne, ajuta necredinței mele!"