Ulterior, viața mi-a arătat că întalnirile de Pateric nu au nimic întamplător în ele. Ele sunt doar lucrarea Domnului pentru unul sau altul. Pentru toți! Ca și când legăturile dintre oameni sunt ca niște fire nevăzute prin care fiecare dintre noi suntem într-un loc, timp și spatiu, acolo unde se schimbă viața noastră! Așa a fost întalnirea mea cu duhovnicul meu! 

Într-un moment în care Dumnezeu vroia să-mi arate: "De unde vine lumina Raiului? Il lumineaza Iadul cu flăcările lui!". Urma sa traversez un iad, prin care aveam să fiu singură, fără să pot schimba ceva. Unica cale era sa trec prin el. El, duhovnicul meu, mi-a dat atunci o alternativa prin care singura cale de supraviețuire era să "faci Rai din ce ai", și să accept calea aceea ca pe un "cuptor de flăcări din al cărui abis poți să te întâlnești cu Hristos"! A spus-o frumos atunci! Și tot în acele momente, mi-a spus că "viața este ca un covor persan, de o frumusețe copleșitoare la vedere, fără măcar să avem habar de câte noduri au fost necesare, în chip nevăzut". 

Așa a fost! Când viața te aruncă într-o mare durere, o singurătate pe care nu o poate înțelege decât cel care a trăit-o, când ajungi pe culmile disperării, când nu mai ai nimic de pierdut, realizezi că nimic nu mai conteaza în afară de Cel care Este alături de tine necondiționat: Hristos! Și abia atunci înveți să vorbești cu El, înveti Să-L asculți și să apară din inima ta răspunsuri. Răspunsurile Lui, pe care tu ca un om neputiincios, le vezi venind în viața ta ca o Pronie Cerească! 

Abia în acele clipe, ochii inimii tale se deschid și mintea ta coboară acolo unde se aude bătaia vieții! Regulată sau accelerată în funcție de cât crezi tu ca ființă mărginită, că acolo lângă tine cu siguranță mai e Cineva! Cineva care îți întinde o mână și te trage necondiționat la suprafața apei când te îneci. 

El era acolo! 

Doar că eu nu știam Să-L recunosc printre oamenii care mă înconjurau, printre cei care vorbeau, printre cei care făceau Lucrarea Lui, de cele mai multe ori fără sa o știe! Neștiința unui om care face Lucrarea Domnului, este cea mai mare binecuvântare pe care o poate vedea un om. Un om care traversează un iad și vede dincolo de "vedere" lumina Raiului, lumina pe care i-o arată Iadul însuși. Căci ce ar fi Lumina fără întuneric, râsul fără lacrimi, binele fără rău, blestemul fără binecuvantare? Nimic! Un gol nemarginit în care noi toți ne-am pierde fără puterea de a mai înțelege ce suntem, unde suntem și spre ce ne îndreptăm. 

În clipele acelea grele, când ești într-un întuneric fără fund, când aveam senzația că până și umbra mea s-a speriat și m-a părăsit, singurul care a reușit să țină lumina în palme a fost el, duhovnicul meu. Pe care, uneori am fost mâhnită că nu avea răspunsurile pe care le așteptam, că ceea ce-mi spunea nu mă mulțumea pe deplin ca rănile sufletului să se închidă și să nu mai sângereze! Da! Mărturisesc ca de multe ori m-am dus să cer cuvânt de folos, în speranța că mă va opri de a face ceva necugetat. Căci e așa de simplu să faci rău! E așa de simplu să "dărâmi" și atât de greu să construiești. Doar că de "construit" e întotdeauna de cel puțin doi inși și pentru a dărâma e nevoie doar de unul singur cu o vanitate imensă pe post de intrument! Și m-a oprit de fiecare dată! Nu a fost puțin lucrul acesta! Pentru că a fost fărâma de stabilitate de care aveam nevoie. Nevoia imensă de nu pierde Calea și de a nu alege alternativa simplă: Dumnezeu e vinovat pentru tot ce se întâmplă! Nu. EL nu e vinovat de ce se întâmplă! EL doar îți dă un drum. Un drum al Crucii pe care tu să te regăsești pe tine, ca OM întreg la trup și la suflet. Că doar EL te învață că dacă știi să o duci, Crucea, ea,  te va duce pe tine și nu tu pe ea! Aceasta este voia Domnului! Ușurința și bucuria în durere! 

În anii ăștia care au trecut, părinte, am fost mâhniți toți și îndurerați. Am trăit senzația de abandonare, de părăsire. Doar că nu am înțeles! Că noi toți suntem Biserica! Și că cei ce păstoresc turmele, câteodată ne acoperă cu rugăciunile lor! În tăcere! Cu taina Liturghiei făcută uneori în ascuns, acolo în altare, doar la lumina lumânărilor. Sub ochii Sfinților, Stăpânei și Fiului!  Am zis și am gândit că EL S-a lepădat de noi toți, așa cum de multe ori noi ne-am lepădat de El fără măcar să conștientizăm acest fapt. Poate că meritam asta. Noi toți meritam asta. 

Dar acum, înțeleg că EL nu Se leapădă de nimeni. Hristos, doar așteaptă ca noi să înțelegem ce înseamnă o viață fără EL și învățăturile Lui, în care tot răul e îngăduit! EL așteaptă să înțelegem că în vremuri de restriște Harul Domnului lucrează cel mai mult și cel mai profund. Și că și biserica, ca și noi, ca un trup și ca un suflet trece uneori prin agonia suferinței ca să înțelegem dimpreuna, că fără EL, noi toți nu suntem nimic.  Că Unul suntem! Că Hristos ne-a lasat cea mai frumoasă învățătură despre "Fericiri" și  Rugăciunea împărătească! Că tot EL ne-a învățat cu cea mai smerită purtare, despre cea mai puternică armă în fața vrăjmașului: Crucea și în fața vieții cel mai frumos îndemn:"Îndrăzniți! Eu am biruit lumea!"

Și că tot EL ne-a arătat că mai avem o armă în afară de Cruce!  Cuvântul! 

Cuvântul care zidește! 

Pentru toate îndoielile mele sufletești, părinte, iartă-mă! Biserica și lucrătorii ei, oameni supuși păcatului ca și noi toți, au trecut vremelnic prin iadul vieții! Războiul nevăzut și-a dus lupta surdă pe un câmp de bătălie în care mulți dintre noi am "căzut", aruncând cu piatra! Căci ce este mântuirea fără cădere, si căderea fără "ridicare"? Și acum, la final, mărturisire de credință fac și păcatele mi le zic! Azi,  am înțeles că nimic nu este din ce pare a fi și că glasul Evangheliei strigă în pustie:"Lumina lumineaza în întuneric

Și întunericul nu a putut să o cuprindă". Strigătul acesta trezește sufletul nostru, al tuturor, făcându-ne să înțelegem că în fața Veșniciei, oricare asupritor este vremelnic și fără putință de biruință asupra Celui Ce Este Lumina Lumii! 

Și mai ales, că ucenicii fac duhovnicii  adevărați! Prin păcatele lor grele mărturisite în fața Icoanei Măntuitorului, cu duhovnicul martor! Cu cât păcatul e mai greu, cu cât patima e mare, mărturisindu-ne noi toți, Mântuitorul umple de Har duhovnicul! Să-ți spună nu cuvant de folos, ci Cuvânt de Mântuire!