Întâi am dat vina pe Tine. Pentru tot și pentru toate. Alea grele și "distructive"! Ziceam eu, atunci, pe cărarea îngustă. Singură, fără nici un sprijin. Credeam eu. Atunci. În ignoranța primei tinereți. Așa vedeam lucrurile. Cu mintea. Nu înțelegeam că mintea minte.

Cu sufletul știam că e altfel. Simțeam blândețea Ta, lucrarea Ta, protecția Ta. Doar mă înverșunam să găsesc un răspuns. Și ascultam mintea. De ce? Răspunsul nu l-am găsit nici azi. Oricum azi, nu mai contează.
Știu că e Taină!

Pentru că într-un final am înțeles că ăsta e rolul cuptorului. Adică al Tainei.
Să te ardă, să te facă scrum, să te topescă și să te curețe. Să te "omoare"! Să te ajute să renaști. Precum vulturii pe piscul munților. Doar că atunci nu știam că avem aripi. Pe dinăuntru! Era suficient să înțeleg că doar trebuie să întindem brațele, ca El pe Cruce ca să putem zbura. Și iubi. Nu. Nu să zburăm! Să ne înălțăm după o "moarte" a minții ce ne minte.

Și să iubim. Măcar omenirea dacă nu omul. E greu să iubești omul, la prima încercare. În însingurarea sa. E greu să înțelegem că merită iubit așa cum e. Că omul nu e. El ESTE! Verb. El e făcut din vise, praf de stele, suflare de viață sfântă și poartă în el o lume. E suflet!
Nu iubim omul ci lumea din el. Sufletul său.

Cred că omul e bun. Acum. Încă mai sper să reușesc. Omul așa e clădit. E ca apa. Mișcă țărmurile, sparge muntele, și ia forma malurilor. Pe care le modelează, încet. Nu malul se schimbă. Doar apa îi dă forma. Pentru că e vie și știe ce e. E viață!
Trăiește și vorbește. Prin sursur, prin valuri, prin culoare, prin adâncul ei. Misterioasă! Ne oglindește. Exact cum suntem, nu cum credem noi că suntem. Probabil luciul apei ne învață la fel de multe precum cărțile din biblioteci unde stau ascunse bucuriile, durerile, dezastrele, înțelepciunea și iubirea.

Adică viața. Adică El! Omul! Cel fără de păcat! Și suferința Lui!
Așa s-au împărțit apele. Unele curg, alte stau, unele sunt iuți, limpezi și reci. Altele sunt calde, curate sau băltite. Unele învolburate, altele moarte, unele albastre, altele ca cerneala, unele ca topazul, altele ca smaraldul. Unele negre cu ochii albaștri. Ca și oamenii!
Unele trag spre adâncuri tot ce le calcă, altele plimbă pânzele pe luciul lor.
Unele adună, altele despart. Fiecare dintre ele, apele, își fac lucrarea lor. Cea dată de Stăpân! Cel care spune mării "Taci și te liniștește!" În șoaptă! Și apele și vântul! Tac!

Doar omul face larma. Tăcerea lor acoperă larma cuvintelor. Doar omul nu o aude.

Așa am învățat să Te iubesc! Uitându-mă la apă! Pe oricare mal ai fi, în orice colț de lume, te uiți la ea. La apă! Adică la viață! Acolo, în fața ei, înveți cea mai frumoasă lecție! Cea a smereniei! Înțelegi că ești doar un fir de nisip în fața ei. A mării! E Cerul coborăt pe pământ. Ești firul de nisip de pe fundul ei. În adâncuri.

Și dintr-o dată El îți vorbește. Uneori calm, alteori învolburat. Uneori ca o alinare, alteori ca un taifun. Uneori ca o rouă, alteori ca un tunet. Și ne învață că doar împreună, fir de nisip, lângă fir de nisip, facem adâncul pe care ea, marea se sprijină ca să se uite la Cer!

Doar împreună! Ca să fie Viață! Vie! Să ne poată da Botezul!
Să fim vii ca și ea!
Și ca Cel Ce merge pe ape!
Pentru noi!
Pentru că El ne iubește! Pe fiecare așa cum suntem!
Ca apa! Din care suntem zămisliți!
Apă amestecată cu iubire!
Atât! Iubirea o ține în maluri și îi dă culoarea. Iubirea îi dă adâncimea și puterea să schimbe malurile tăind munții. Să schimbe lumea! Și să se uite la Cer!

Ea, apa, nu vede decât Cerul! Doar noi ne uităm la ea și nu înțelegem că Cerul e pe pământ!