Patru zile. Cine a hotărât? Și sub a cui presiune?
În România, democrația a reușit o performanță pe care cu greu o mai poți explica unui cetățean fără să-i ceri să aibă și răbdare, și memorie, și nervi de oțel. Pe 2 decembrie 2024, Curtea Constituțională valida rezultatul primului tur al alegerilor prezidențiale. Pe 6 decembrie, aceeași Curte anula întregul proces electoral.
Patru zile.
Între două hotărâri care au schimbat radical sensul alegerilor prezidențiale din România. Patru zile în care au apărut documente declasificate, au intrat în scenă informații furnizate de mai multe instituții ale statului, a avut loc o ședință CSAT, a fost convocată o întâlnire informală a CCR, iar România a ajuns să-și anuleze propriul proces electoral. Patru zile care au intrat deja în istorie. Și tocmai de aceea trebuie să le reconstruim.
Pe 2 decembrie 2024, CCR valida rezultatul primului tur al alegerilor prezidențiale și confirma continuarea procesului electoral pentru turul al doilea. Călin Georgescu și Elena Lasconi urmau să se confrunte pe 8 decembrie. Instituțional, alegerile mergeau înainte. Nu exista atunci o hotărâre de anulare. Nu exista încă public ceea ce avea să schimbe radical situația în următoarele zile.
Pe 28 noiembrie avusese loc ședința Consiliului Suprem de Apărare a Țării, convocată și prezidată de președintele Klaus Iohannis. Aici trebuie să ne oprim puțin. Pentru că atunci când spunem CSAT spunem, de fapt, o structură în care se întâlnesc vârful politic și instituțional al statului român cu principalii responsabili ai securității naționale. Nu vorbim despre o redacție, despre un grup de comentatori sau despre niște oameni care discută pe Facebook. Vorbim despre instituțiile statului român.
În documentele prezentate ulterior public au apărut informații provenite de la SRI, SIE, STS și MAI. Aceste instituții au avut, fiecare, propriile date și propriile evaluări prezentate în cadrul procesului instituțional care a urmat. Asta înseamnă că povestea nu poate fi redusă la "CCR a decis" și atât. Înainte de decizia CCR a existat un circuit instituțional al informației. Au existat servicii, ministere, structuri de securitate, evaluări și documente.
Și deasupra acestui circuit instituțional se afla președintele României de atunci, Klaus Iohannis, care era și președintele CSAT. El a convocat ședința. El a prezidat-o. Iar pe 4 decembrie a aprobat declasificarea documentelor prezentate de instituțiile emitente. Asta este responsabilitatea instituțională. Nu înseamnă că președintele a redactat rapoartele sau că a luat decizia CCR. Înseamnă că numele lui nu poate lipsi din cronologia acelor zile.
Pe 4 decembrie, România a aflat că instituțiile de securitate prezentaseră informații privind presupuse acțiuni de influențare a procesului electoral, finanțări netransparente, operațiuni în mediul online, atacuri cibernetice și ceea ce documentele au descris drept o operațiune de influență străină. În centrul dezbaterii publice a ajuns TikTok, alături de acuzațiile privind o presupusă operațiune rusească. Rusia a negat implicarea. Și aici trebuie să rămânem cu documentul în mână: una este ceea ce au susținut instituțiile române, alta este ceea ce a fost demonstrat ulterior prin anchete, iar alta este ceea ce s-a transformat în narațiune politică.
Pentru că între un raport de intelligence și o sentință istorică există o distanță. Iar acea distanță trebuie explicată.
Pe 6 decembrie, în dimineața în care România încă se pregătea pentru turul al doilea, judecătorii CCR s-au reunit într-o întâlnire informală pentru a discuta cererile de anulare și informațiile devenite publice. Mai târziu, CCR a adoptat Hotărârea nr. 32 și a anulat întregul proces electoral. Nu doar turul al doilea. Întregul proces.
Aici este punctul în care întrebările devin inevitabile.
Ce informație a fost considerată decisivă între 2 și 6 decembrie? Ce a știut CCR pe 6 decembrie și nu avusese la dispoziție pe 2 decembrie? Ce documente au fost analizate efectiv? Ce au prezentat instituțiile? Ce au întrebat judecătorii? Ce răspunsuri au primit? Ce s-a discutat în întâlnirea informală a CCR? A existat o stenogramă? Un proces-verbal? O altă formă de consemnare? Dacă există, unde este? Dacă nu există, de ce nu există?
Sunt întrebări simple. Tocmai de aceea sunt atât de importante.
Pentru că ulterior Călin Georgescu a cerut public desecretizarea atât a stenogramei ședinței CSAT, cât și a documentului referitor la întâlnirea informală a CCR de dinaintea anulării alegerilor. Faptul că a cerut acest lucru este un fapt public. Faptul că întâlnirea informală a CCR a existat este relatat contemporan. Ce nu putem spune fără document este ce s-a discutat acolo și dacă există o stenogramă propriu-zisă.
Iar aici statul trebuie să fie foarte clar. Nu putem construi o acuzație pe baza existenței presupuse a unei hârtii. Dar nici nu putem închide întrebarea spunând că nu contează ce s-a discutat într-o întâlnire care a precedat una dintre cele mai importante decizii politice și instituționale ale ultimilor ani.
Mai este ceva. În această poveste nu există doar CCR și CSAT. Există instituțiile care au furnizat informații. Există SRI. Există SIE. Există STS. Există MAI. Există structurile din interiorul acestor instituții care au colectat, analizat și transmis informațiile. Există președintele României, care a condus CSAT și a aprobat declasificarea. Există Guvernul și autoritățile electorale care au trebuit să pună în aplicare consecințele anulării. Există CCR, care a luat hotărârea juridică. Și există întregul lanț instituțional care a precedat momentul în care hotărârea a devenit posibilă.
Toți acești oameni și toate aceste instituții trebuie priviți prin prisma responsabilității lor istorice.
Nu spun că toți sunt vinovați. Spun că toți trebuie să poată explica ce au făcut.
Pentru că istoria nu va reține doar numele judecătorilor care au semnat Hotărârea nr. 32. Istoria va întreba cine a furnizat informația. Cine a cerut-o. Cine a analizat-o. Cine a transmis-o. Cine a declasificat-o. Cine a convocat ședința. Cine a luat decizia juridică. Cine a executat-o. Cine a considerat că situația era atât de gravă încât un proces electoral deja validat trebuia anulat în întregime.
Și, mai ales, cine a considerat că nu mai există altă soluție.
Aici apare și numele lui Klaus Iohannis. Nu pentru că trebuie să-i atribuim noi o decizie pe care nu a luat-o formal. CCR este instituția care a anulat alegerile. Asta trebuie spus limpede. Însă Iohannis era președintele României. Era președintele CSAT. A convocat ședința din 28 noiembrie. A aprobat declasificarea documentelor prezentate de instituțiile emitente. A fost șeful statului în zilele în care informațiile au trecut din zona clasificată în spațiul public și apoi au ajuns în centrul argumentației care a precedat anularea alegerilor. Așadar, numele lui nu poate lipsi din această istorie.
La fel, numele conducerilor instituțiilor care au furnizat informațiile nu poate fi șters din fotografie. Dacă o instituție a prezentat un raport care a contribuit la fundamentarea unei decizii istorice, responsabilitatea instituțională nu se termină în clipa în care documentul este predat. Istoria va întreba cine l-a întocmit, pe ce date, cu ce grad de certitudine și ce concluzii putea sau nu putea susține.
Asta este ceea ce lipsește adesea din dezbaterea publică. Ne certăm asupra rezultatului, fără să reconstruim mecanismul.
Apoi apare întrebarea despre Călin Georgescu și pozițiile sale privind războiul din Ucraina. El susținea public oprirea războiului și criticase sprijinul militar acordat Ucrainei. Aceste poziții sunt documentate. Nu avem însă dreptul să transformăm simpla lor existență într-o explicație pentru anularea alegerilor. Dacă cineva susține că aceasta a fost cauza reală, trebuie să arate documentul. Dacă asemenea discuții au existat în instituțiile statului, ele trebuie făcute cunoscute în măsura permisă de lege. Dacă nu au existat, atunci această ipoteză trebuie abandonată.
Asta înseamnă cercetare. Nu să alegem dinainte răspunsul și apoi să căutăm dovezi pentru el.
La fel trebuie tratate afirmațiile despre Macron, Franța, Thierry Breton, Statele Unite sau alte presupuse intervenții externe. România nu poate înlocui o narațiune despre ingerința Rusiei cu o narațiune despre ingerința Occidentului doar pentru că prima ne convine mai puțin sau a doua ne convine mai mult. Fiecare afirmație trebuie pusă în fața documentului.
Dar există o întrebare legitimă pe care nimeni nu ar trebui să o considere "pro-rusă", "anti-europeană" sau "extremistă": dacă alegerile au fost anulate din cauza unei amenințări atât de grave pentru securitatea națională, vrem să știm exact care a fost lanțul decizional.
Cine a sesizat pericolul?
Cine l-a evaluat? Cine l-a confirmat? Cine a cerut declasificarea? Cine a considerat informațiile suficiente? Cine a cerut anularea? Cine a decis anularea? Și cine a exercitat, eventual, presiune asupra cui?
Ultima întrebare este cea mai grea. Tocmai de aceea trebuie pusă cu responsabilitate și fără a transforma suspiciunea în verdict. Dacă nu a existat nicio presiune, atunci documentele și mărturiile instituționale ar trebui să poată demonstra traseul normal al deciziei. Dacă a existat presiune, atunci trebuie aflată natura ei, cine a exercitat-o, asupra cui și prin ce mecanism. Iar dacă nu există nicio dovadă, atunci nu avem dreptul să inventăm una.
Dar avem dreptul să întrebăm. Pentru că aici nu mai vorbim doar despre Călin Georgescu. Nu mai vorbim doar despre Elena Lasconi. Nu mai vorbim doar despre TikTok, Rusia, Ucraina, Europa sau NATO. Vorbim despre România și despre momentul în care votul a fost validat, apoi anulat, într-un interval de patru zile.
Și poate că aceasta este rana adevărată a societății românești. Nu faptul că oamenii au opinii diferite. Democrația tocmai asta presupune. Rana este că oamenii au ajuns să se urască pentru că pun întrebări diferite despre aceeași istorie.
Unora li s-a spus "putiniști". Altora li s-a spus "obedienți". Unii au fost trimiși la Moscova. Alții au fost acuzați că și-au vândut țara. Au existat influenceri, comentatori și voci publice care au folosit un limbaj jignitor împotriva celor asociați cu tabăra lui Georgescu. Au existat și reacții agresive din cealaltă parte. România a ajuns să se certe nu doar asupra alegerilor. Se ceartă asupra dreptului de a întreba ce s-a întâmplat cu alegerile.
"Marș la Moscova!" nu este un răspuns. Este o închidere a dialogului.
"Ești vândut Occidentului!" nu este un răspuns. Este aceeași închidere a dialogului, venită din direcția opusă.
Documentul este răspunsul. Cronologia este răspunsul. Stenograma, dacă există, este răspunsul. Raportul este răspunsul. Mărturia celor care au fost în încăpere este răspunsul.
Iar responsabilitatea instituțională este răspunsul pe care istoria îl va cere oricum, indiferent dacă noi avem curajul să-l cerem astăzi.
Pentru că, peste ani, nu va mai conta cât de zgomotoasă a fost o tabără sau cât de agresivă a fost cealaltă. Vor rămâne documentele. Vor rămâne semnăturile. Vor rămâne datele. Vor rămâne instituțiile. Vor rămâne oamenii care au ocupat funcțiile și au luat deciziile.
2 decembrie 2024. 4 decembrie. 6 decembrie.
Patru zile.
Între ele, o validare, o ședință CSAT, documente provenite de la SRI, SIE, STS și MAI, o declasificare aprobată de președintele Klaus Iohannis, o întâlnire informală a CCR și, în final, anularea întregului proces electoral.
Atât știm cu certitudine.
Restul trebuie cercetat.
Iar întrebarea care trebuie să rămână în picioare nu este "cu cine ținem?".
Este mult mai simplă și mult mai grea:
CINE A HOTĂRÂT, DE FAPT, ANULAREA ALEGERILOR ȘI A EXISTAT VREO PRESIUNE ASUPRA ACELEI DECIZII?
Pentru că CCR a semnat hotărârea. Dar istoria va întreba cine a pus toate piesele pe masă înainte ca acea hotărâre să fie luată. Și tuturor celor care au fost acolo, în CSAT, în servicii, în ministere, în instituții și în Curte, le va veni rândul să răspundă în fața istoriei. Nu în fața unei tabere. Nu în fața Moscovei. Nu în fața Bruxellesului. Nu în fața Washingtonului.
În fața istoriei României.
Iar România are dreptul să știe.
Pentru că vă aduc aminte: "Nu poți lupta împotriva Adevărului, ci doar împreună cu el." Zice Apostolul Pavel în Scriptură. Și viața de 2000 de ani, a demonstrat asta!
Domnul să vă miluiască.


Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.