”Utopistii generează deseori răul, deoarece aspirațiile mișcării pe care o propovăduiesc devin primordiale – adică mai importante decât strădania de a evita actele ”percepute în mod tradițional ca fiind imorale”. Dacă Istvan va fi urmat pe caruselul transuman de un număr suficient de mare de oameni, aceștia ar putea avea, până în cele din urmă, de suferit.”

”Nu mi-e frică de moarte. Pur si simplu nu vreau să fiu acolo când se va întâmpla.” – Woody Allen

În 2016, apostolul transumanismului, Zoltan Istvan, a candidat pentru funcția de președinte, promițând, în timp ce făcea un tur prin țară, într-un autobuz reproiectat astfel încât să arate ca un sicriu, că va învinge moartea. A fost un truc grozav grație căruia a devenit, poate, cel mai faimos transumanist din lume.

Îl știu și îl plac pe Istvan. Îi admir munca neobosită, grație căreia scrie sute de editoriale propovăduitoare ale transumanismului, acceptând, totodată,  nenumărate interviuri, în care stă de vorbă inclusiv cu oponenții ideilor sale (printre care mă număr). Dar, în eseul publicat de curând în Merion West, When We’re Overly Optimistic about the Pace of Life Extension Research, o cârmește înspre o zonă tulburătoare și întunecată. Folosindu-se de o formulă tot de el născocită și pe care o numește ”deducerea senescenței”, el avertizează că, în ritmul actual al cercetărilor, obiectivul transumanist de a trăi pentru totdeauna nu va fi atins în timpul vieții sale. În 2131, se lamentează el, speranța noastră de viață va fi de doar 165 de ani și va fi nevoie de ”mult mai mult de un mileniu până când oamenii să poată atinge o durată de viață asemănătoare cu aceea a lui Matusalem, de aproape 1 000 de ani”.

Așadar, asta nu îl poate ajuta pe Istvan. Perspectiva morții îl îngrozește atât de mult, încât se simte tentat să detașeze transumanismul de imperativele etice adecvate. Scriind că ”morala este definită de durata vieții tale” – !!! – și insistând că ”transumaniștii realiști știu că doar măsurile cele mai extreme și dârzenia acțiunilor ne pot oferi șansa de a-i salva pe cei aflați azi în viață” – el justifică ”actele utilitariste extreme” ca fiind ”îndreptățite din punct de vedere filosofic – ”chiar și acelea ilegale sau percepute în mod tradițional ca imorale, cum ar fi nespunerea civică, furtul de proprietate și chiar declanșarea războaielor… atâta timp cât sunt utile scopului de obținere cât mai rapidă a metodelor de prelungire a vieții”.

O astfel de nemurire über alles ar trebui condamnată. Categoric și fără menajamente. Din păcate, nu am văzut nicio reacție de respingere venită din partea ”coreligionarilor”. Într-adevăr, cele două replici publicate în Merion West au discutat doar dacă pesimismul lui Istvan este sau nu justificat.

Aceasta nu este suficient. Este timpul să înțelegem obiectivele imposibile și justificările transumanismului, precum și motivația pasiunilor pe care le stârnește Istvan.

Transumaniștii sunt, în primul rând (deși nu exclusiv) atei care cred, la fel ca Istvan, că ”orice credință în viața de apoi este un nonsens”. De-a lungul istoriei, religioșii au avut parte de experiențe mistice, convertiri bruște și, uneori, miracole. Ceea ce le este suficient deoarece, așa cum spune Biblia creștină, ”Credința este încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd.” Cu alte cuvinte, religia tradițională nu depinde de dovezi empirice.

Nu este și cazul transumanismului. Deoarece principiul său călăuzitor susține că lumea fizică este tot ceea ce există – iar scopul său primordial este acela de a oferi speranțe de nemurire ateilor – predicțiile sale trebuie judecate pe bazele premisei pur materialiste conform căreia tehnologia aplicată ne va dărui nemurirea.

Trupurile noastre nu sunt mașinării din carne

Ignorând entropia, Istvan crede în mod categoric că da. În opinia sa, ”corpul uman este ca o mașină – o entitate care poate fi reparată astfel încât să poată depăși aproape total moartea biologică”. Serios?

Dacă mașinile adevărate, făcute din materiale mult mai puternice decât carnea noastră fragilă – să zicem din oțel sau titan – nu pot fi făcute să funcționeze pentru totdeauna, la ce ne putem aștepta din partea trupului nostru? Mai mult decât atât, noi nu suntem alcătuiți din componente elementare care pot fi schimbate precum becurile. Numeroasele noastre sisteme biologice sunt atât de variate, complexe și interactive încât s-ar putea să nici nu înțelegm vreodată pe deplin cum anume funcționează totul.

Chiar și simpla celulă umană este atât de complicată încât, după mai bine de un secol de studiu, oamenii de știință mai au mult până să-i înțeleagă funcțiile. Conform unei relatări științifice, celulele sunt ”circuite și rețele de reglementare genetică complexe, care procesează informații într-un mod similar circuitelor și sistemelor proiectate, dar cu o densitate, o complexitate și capabilități care le depășesc cu mult pe cele din sistemele create de om”. La fel și interacțiunile complexe dintre genele noastre, proteinele și alte nenumărate sisteme biologice, care constituie viața noastră biologică. Nu trebuie să aplicați ”inferența senescenței” pentru a înțelege că nicio investiție în cercetare sau experimentare științifică nu va descoperi cum să ne remodelăm corpurile pentru a dobândi nemurirea.

Descărcarea minții în memoria unui computer nu este totuna cu nemurirea

Majoritatea transumaniștilor recunosc acest lucru, motiv pentru care evocă scenarii sălbatice prin care speră să rămână în viață, în ciuda inevitabilei deteriorări a corpului lor. Poate cea mai populară dintre acestea este ideea descărcării minții în memoria unui computer, îmbunătățit cu inteligență artificială, pentru a trăi astfel pentru totdeauna, de exemplu în Cloud, sau ca ființe cibernetice.

Dar, oare, un asemenea program ar putea deveni, cu adevărat, acea persoană? Nu. Viața adevărată necesită un corp viu. În plus, totalitatea existenței noastre fizice este mult mai mult decât suma gândurilor noastre, sau modelul sinapselor neuronale care se declanșează în creier. Noi nu doar gândim, ci și simțim. Emoțiile noastre ne afectează corpurile, iar corpurile noastre ne influențează emoțiile – după cum toate cele trei – gândurile, trupul sentimentele – ne înrâuresc cursul vieții. Asta ca să nu mai vorbim despre atât de agasanta problemă a subconștientului!

Acești constituenți ai vieții ar putea, în cel mai bun caz, să fie imitați doar parțial de inteligența artificială. Așa cum a explicat, pentru BBC, neurologul Miguel Nicolelis de la Universitatea Duke: ”Nu poți codifica intuiția; nu poți codifica frumusețea estetică, nu poți codifica iubirea sau ura. Nu ai cum să vezi vreodată un creier omenesc redus la un mediu digital. Această complexistate este imposibil de redus la genul de proces algoritmic pe care ar trebui să îl faci.” Cu alte cuvinte, asemenea programe de calculator ar fi oameni în aceeași măsură în care animatronicul Lincoln din Sala Președinților a lui Disney este tot una cu adevăratul Abe cel cinstit.

Transumanismul este imoral

Deși nu cred că visul de nemurire al transumanismului va fi atins vreodată, îmi fac griji că valorile sale ar putea izbândi. Or, asta ar fi rău pentru societate. De ce? În esență, transumanismul este un sistem de credință imoral. Obsesiile transumaniste sunt cu totul solipsiste. În cele din urmă, tot ceea ce contează, în cele din urmă, este ca ”eu” să rămân în viață. Virtuți? Altruism? Sacrificiu de sine? La ce sunt bune acestea, dacă vom muri și ”moralitatea este definită de timpul pe care-l avem de trăit”?

Cel mai periculos, transumanismul este, în cele din urmă, utopic, adică urgența supremă a marii cauze justifică absolut orice mijloace. De aici declarația fanatică a lui Istvan că războiul este acceptabil dacă grație lui va trăi pentru totdeauna.

Gîndiți-vă, relele cele mai mari din istoria omenirii nu au fost pricinuite de religie, ateism, ideologie sau naționalism ci, mai degrabă de mentalitatea absolutistă a utopismului. Gândiți-vă la Teroarea Revoluției Franceze, Câmpurile ucigașe din Cambodgia, Jihadismul lui Osama bin Laden, mișcarea eugenică, Holocaustul, Gulagurile etc. Micile utopii au dus, de asemenea, la distrugeri și vieți irosite. Amintiți-vă de sinuciderile din cadrul sectei sinucigașe Heaven’s Gate.

Utopistii generează deseori răul, deoarece aspirațiile mișcării pe care o propovăduiesc devin primordiale – adică mai importante decât strădania de a evita actele ”percepute în mod tradițional ca fiind imorale”. Dacă Istvan va fi urmat pe caruselul transuman de un număr suficient de mare de oameni, aceștia ar putea avea, până în cele din urmă, de suferit.

Concluzie

Transumanismul reflectă o dorință disperată de a scăpa de moarte. Pentru cei care văd moartea ca pe o nimicire, el oferă o speranță și impresia unui scop.

Dar nu asta îl face rațional – sau corect. După cum spune Ecleziastul, pentru toate există o vreme și orice lucru de sub ceruri își are timpul său: un timp pentru a te naște și un timp pentru a muri. Pentru transumaniști ar fi mai bine dacă ar înceta să mai plângă această realitate și s-ar concentra pe a profita la maximum de timpul finit care ne este dăruit tuturor.

Wesley J. Smith este cercetător pricipal la centrul pentru Exceptionalismul Uman al Discovery Institute. Este, de asemenea, consultant al Consiliului pentru drepturile pacienților. Cea mai recentă dintre cărțile sale este Culture of Death: The Age of ”Do Harm” Medicine.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Parteneriat Vocea Românului

Sursa originală: aici