Pe 22 decembrie 1989, la vreo trei ore după fuga lui Ceaușescu, la București (am aflat apoi că și în alte orașe) s-au petrecut niște scene halucinante. Neverosimile. Decupate parcă dintr-un film de Buñuel: zeci și apoi sute de oameni, ieșeau din mulțimea aflată în fața CC-ului și plecau.

L-am întrebat pe unul ce se întâmplă. Mi-a răspuns cu un aer conspirativ: „S-a băgat nes la alimentara din colț!”.

Noua putere scotocise la repezeală prin depozitele gospodăriei de partid și aruncase pe piață ce găsise pe acolo: nes, banane, portocale, Kent – cam tot ce până atunci reprezenta valuta forte cu care deschideai orice ușă.

Iar o grămadă de oameni au lăsat baltă „revoluția” pentru a-și umple sacoșele de care nu se despărțeau niciodată.

Nu trecuseră nici 24 de ore de când copiii și nepoții lor ieșiseră cu piepturile goale în fața mitralierelor și blindatelor, strigând: „Vom muri și vom fi liberi”.

Nici 24 de ore de când cisternele ICAB-ului spălaseră sângele de pe caldarâm.

România intra în capitalism dornică să-și astâmpere foamea cronică din ultimul deceniu.

Hotărâtă să ardă etapele și să recupereze timpul pierdut, țara a trecut rapid (vorba marxistului) la o etapă calitativ superioară, de diversificare a consumului, pe care nimic nu o poate defini mai bine decât sloganul muncitoarelor de la APACA:

„Nu vrem Kent, nu vrem valută, vrem pe Roman să ne f-tă!”.

Românii descopereau astfel deliciile amorului fără frâne, scopit până atunci de lipsa anticoncepționalelor și de ilegalitatea avortului.

(Din 1990 încoace, a fost ucisă prin avort populația a două Românii).

La alegerile din Duminica Orbului, ahtiată să-și umple foalele, să-și satisfacă nevoile pântecelui superior și inferior, România i-a respins cu dispreț și agresivitate pe cei care o puteau ajuta să reînnoade firul istoriei, rupt în 1946.

Tot mâncarea a fost argumentul suprem: „N-au mâncat salam cu soia”.

Sigur că nu: în pușcării, mâncaseră bătaie și terci.

De 35 de ani, cu încăpățânare masochistă, votăm capitalismul de pântece, învelit în diverse poleieli ideologice. Și pare că tot nu ne-am săturat.

Zilele trecute, la Timișoara, locul de unde a început Revoluția (confiscată ca alegerile), o voce acneică, de sex îndoielnic, proclama:

„Nouă ne plac bananele! Ne plac blugii! Ne dorim să mergem în vacanțe luxoase... în Franța, în Germania, în Italia...”.

(La Covid, au folosit aceleași argumente: vaccinul „conținea” dreptul de a merge la restaurant, la mall sau în vacanțe.)

Dar, după 35 de ani de capitalism de pântece, bananele au devenit tot mai verzi și fără gust. Blugii, emblema Occidentului, se fac în China, au turul căzut și sunt jerpeliți. Franța, Germania și Italia, aflate sub ocupația hoardelor din lumea a treia, au devenit niște tomberoane de gunoi pestilențiale.

România însăși se îndreaptă orbește, hipnotizată, spre o uriașă groapă de gunoi.

(Mizeria care domnea acasă la un candidat nu a fost o gafă de campanie: a fost un manifest politic transmis subliminal – „Asta vă așteaptă!”. Era mizeria care a cuprins deja marile metropole occidentale: San Francisco, Las Vegas, New York, Paris, Londra... și care e pe cale să înece și Bucureștiul.)

Acum 35 de ani, am rătăcit calea, ispitiți de mirajele Carantaniei.

A venit vremea să ne scuturăm și să ne întoarcem din drum. Să reînnodăm firul istoriei, așa cum au dorit mucenicii din decembrie ’89. Așa cum au visat mucenicii din temnițele comuniste, ostracizați și azi.

Votul din 18 mai nu este un scrutin obișnuit: este o exorcizare!