Din perspectiva evoluțiilor ulterioare, adesea tragice, din secolul XX, dar și din perspectiva aspirației naturale și necesității istorice de refacere a unității națiunii române, merită să aruncăm o privire asupra contextului politic și geopolitic în care se afla Basarabia în anii 1917-1918, reliefând toți factorii implicați în proces sau care l-au determinat hotărâtor, în mod fast sau nefast.

Dezagregarea accelerată a Imperiului rus a lăsat loc ieșirii din latență a tendințelor de afirmare a popoarelor captive, inclusiv a românilor basarabeni. La 2 decembrie 1917 gubernia Basarabia s-a proclamat drept Republică Democratică Moldovenească și autonomă față de imperiu, cu intenția anunțată de a face parte dintr-o Rusie federală viitoare. La 2 decembrie 1917, parlamentul local Sfatul Țării declara: „Basarabia, sprijinindu-se pe trecutul său istoric, se declară de azi înainte Republică Democratică Moldovenească, care va intra în alcătuirea republicei federative democratice rusești, ca părtaș cu aceleași drepturi”. Cu toate acestea, lucrurile au evoluat rapid și, la 24 ianuarie 1918, Republica Democratică Moldovenească, cuprinzând județele Cahul, Cetatea Albă, Bălți, Hotin, Ismail, Lăpușna, Orhei, Soroca și Tighina, și-a proclamat independența totală față de Rusia. În acest moment a intervenit în peisaj un factor politic din imediată vecinătate, cel ucrainean.

Cu doar două zile înainte, la 22 ianuarie 1918, Rada centrală ucraineană a adoptat ce-a de-a patra Declarație universală, prin care a proclamat independența Republicii Populare Ucrainene, cuprinzând 9 foste gubernii ruse, inclusiv pe cea a Hersonului, al cărei principal oraș era Odesa, situat la mai puțin de 100 de kilometri de Basarabia. Peste o săptămână, în răspăr cu Rada centrală ucraineană, la 29 ianuarie 1918 a fost proclamată, în cadrul Rusiei sovietelor, Republica Sovietică Odesită, în frunte cu Vladimir Iudovski și care ar fi urmat să cuprindă guberniile Herson și Basarabia. Este primul moment în istorie în care, după prăbușirea Imperiului și instaurarea puterii sovietice în Rusia, au fost formulate oficial, din cuprinsul Ucrainei, pretenții teritoriale asupra Basarabiei deja independente.

Republica Sovietică Odesită a avut o existență efemeră. La 13 martie 1918 ea și-a încetat existența, ca urmare a intervenției trupelor austro-germane cerută de Rada centrală ucraineană. Aducerea sub controlul Republicii Populare Ucrainene a spațiului fostei Republici sovietice Odesite a însemnat însă și preluarea pretențiilor acesteia asupra Basarabiei, sub pretextul că Basarabia ar fi un teritoriu istoric ucrainean, populat preponderent de etnici ucraineni. Cu atât mai mult, cu cât Rada centrală ucraineană, în cea de-a treia Declarație universală a sa din ianuarie 1918 spunea: ”Republica Populară Ucraineană include guberniile Kiev, Podolia, Volânia, Cernigov, Poltava, Harkov, Ekaterinoslav, Herson și Taurida. Cât privește guberniile Kursk, Holmsk, Voronej și alte gubernii învecinate locuite de ucraineni, soarta acestora urmează a fi stabilită în viitor conform libertății de organizare a popoarelor”. Situată în imediata vecinătate a Republicii Populare Ucrainene, Basarabia a fost vizată direct de acest document, care nu putea fi trecut cu vederea la Chișinău.

Rada centrală ucraineană, din care au făcut parte și doi români transnistreni – Ion Precul și Ion Dumitrașcu, în contact permanent cu Sfatul Țării de la Chișinău –, i-a consacrat Basarabiei mai multe ședințe, în 1917 și 1918, proclamând Basarabia, la 26 martie 1918, drept a zecea gubernie a Ucrainei, și decizând trimiterea spre Chișinău a trupelor militare ucrainene, în frunte cu ministrul de război Simon Petliura  cu sarcina manifestă de a anexa provincia noastră la Ucraina, care pretindea să aibă granița sud-vestică pe râul Prut.

La Chișinău au existat mai multe proteste în legătură cu pretențiile constante ale Ucrainei de anexare a Basarabiei. Vă supun atenției doar unul dintre ele, al Comitetului executiv ostășesc din Chișinău, formulat în iulie 1917: ”Comitetul Central executiv moldovenesc al Sovietului deputaților ofițerilor și soldaților, aflând că Rada Ucraineană face încercări de a anexa Basarabia, – protestează contra unor astfel de intenții antidemocratice, anexioniste și prădalnice, care contrazic principiul autodeterminării popoarelor. Considerând că Basarabia, pe baza drepturilor istorice, etnice, pe baza obiceiurilor sale deosebite și a situației economice, are dreptul imprescriptibil pentru o completă autonomie, – în numele principiilor superioare de drept și de dreptate, în persoana tuturor organizațiilor moldovenești declară că va lupta prin toate mijloacele pentru autonomia Basarabiei, pe baza principiilor anunțate de revoluție, cu asigurarea drepturilor, și cheamă pe ucraineni la conlucrare frățească în numele autonomiei Ucrainei și Basarabiei, în condiții de vecinătate amicală”.

La 26 martie 1918 Rada centrală ucraineană s-a convocat în ședință extraordinară, formulând clar pretenții asupra Basarabiei. Deputații români Ion Precul și Ion Dumitrașcu au fost obstrucționați, neputând lua cuvântul. Ziarul francez ”La Charente” din 26 martie 1918 titra: ”Ucraina ar dori să-și păstreze Basarabia”, relatând: ”O telegramă oficială a Agenției telegrafice ucrainene primită la Berlin spune: ”Vestea reunirii Basarabiei cu România a provocat în toate mediile o vie indignare. O ședință extraordinară a Parlamentului ucrainean și a Radei centrale a fost deîndată convocată. Toți șefii de fracțiuni au protestat energic”.”.

 

Sub presiunea pretențiilor anexioniste ucrainene, Sfatul Țării a votat, la 27 martie 1918, unirea Basarabiei cu patria istorică și etnică România. La aflarea veștii, trupele ucrainene sub comanda lui Simon Petliura s-au oprit din marșul lor către Chișinău.

la 30 martie/12 aprilie 1918, Mica Radă ucraineană, condusă de Mihail Grușevski, a luat în dezbatere chestiunea frontierei de sud-vest a Ucrainei, anunțând că Ucraina are ”dreptul deplin” să nu recunoască valabilitatea hotărârii Sfatului Țării de unire a Basarabiei cu România. ”Guvernul Ucrainei consideră că orice modificare a fostei frontiere româno-ruse, în special în părțile ei de nord și de est, încalcă flagrant interesele politice și economice ale Republicii Populare Ucrainene. Ținând cont de faptul că în prezent o parte considerabilă a Basarabiei este ocupată de trupele române, iar chestiunea apartenenței Basarabiei ar putea face în viitor obiectul negocierilor la Conferința de pace de la București, Guvernul Republicii Populare Ucrainene consideră că discutarea și soluționarea acestei chestiuni este posibilă doar cu participarea și cu acordul Guvernului ucrainean”, se spune în declarația  Radei ucrainene.

Ministrul ucrainean de Externe al timpului, Dmitri Doroșenko, a declarat cu acea ocazie: ”Guvernul ucrainean trebuie să insiste asupra alipirii politice a Basarabiei autonome la statul ucrainean, care are toate drepturile asuprea ei”. Aceste declarații sfidau faptul că Republica Populară Ucraineană și Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) își recunoscuseră anterior, în mod oficial și reciproc, independența de stat și dreptul de a-și decide singure, în mod liber, prezentul și viitorul.

Evenimentele care s-au succedat în Ucraina, în conexiune cu evoluțiile din Rusia sovietică (războiul civil), au condus la proclamarea Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene (RSSU), la 10 martie 1919. RSSU avea să semneze, la 30 decembrie 1922, tratatul de constituire a URSS, alături de alți trei subiecți: Republica Sovietică Socialistă Federativă Rusă, Republica Sovietică Socialistă Bielorusă și Republica Sovietică Socialistă Federativă a Transcaucaziei.

Urmând linia anterioară în chestiunea Basarabiei, Ucraina sovietică decide, la 12 octombrie 1924, înființarea în cadrul său, a unei Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești, fixându-i granița pe râul Prut, fluviul Dunărea și fațada basarabeană a Mării Negre, considerând Basarabia drept parte integrantă a sa și, contrar evidențelor, teritoriu locuit preponderent de etnici ucraineni. Acesta a fost momentul în care a fost lansat oficial și conceptul ideologic al moldovenismului antiromânesc.

 

 

  

 

De altfel, nota ultimativă a guvernului sovietic din 26 iunie 1940 invoca, drept fals pretext pentru anexiune, faptul că Basarabia ar fi fost ”locuită preponderent de ucraineni”. URSS a anexat Basarabia, împreună cu nordul Bucovinei și ținutul Herța, la 28 iunie 1940, dar nu oriunde, ci la Republica Sovietică Socialistă Ucraineană. În virtutea acestui fapt, județele basarabene ale României anexate la Ucraina (Cahul, Cetatea Albă, Bălți, Hotin, Ismail, Lăpușna, Orhei, Soroca și Tighina) au făcut parte, între 28 iunie și 2 august 1940, din Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, componentă a Ucrainei. La 4 iulie 1940, Rada Supremă de la Kiev a reconfigurat unilateral limitele administrative ale RASSM, prin decuparea județelor Ismail, Cetatea Albă și Hotin, și a unor părți din județele Tighina și Cahul, și trecerea lor sub administrare ucraineană directă.

 

Tot la 4 iulie 1940 Rada Supremă a decis trecerea județelor Cernăuți și Storojineț și plasei Herța din județul Dorohoi la teritoriul ucrainean propriu-zis, instituind, la 7 august, regiunea Cernăuți și regiunea Akerman, renominată ulterior Ismail, și care a existat până în 15 februarie 1954, când a fost anexată regiunii Odesa. Ucraina a devenit astfel beneficiar teritorial direct în urma anexiunii sovietice a Basarabiei, nordului Bucovinei și ținutului Herța. Acesta este unul dintre motivele pentru care Ucraina nu a condamnat niciodată, asemeni altor state din Europa, Pactul Ribbentrop-Molotov și Protocolul adițional secret al acestuia.

 

Așa cum se cunoaște, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) a fost instituită la Moscova, la 2 august 1940, printr-o decizie a Sovietului Suprem al URSS, act care a întâmpinat o puternică rezistență a Kievului. Acesta și-ar fi dorit menținerea statutul de autonomie zisă ”moldovenească” în cadrul Ucrainei. Limitele administrative dintre cele două republici confederative aveau să fie modificate ușor în favoarea RSSM, abia după al Doilea Război Mondial, prin transferarea unor părți ale județelor Ismail, Cetatea Albă și Hotin. Istoricii sovietici și ruși confirmă, pe bază de documente de arhivă, că ruperea în două a sudului Basarabiei și trecerea celei mai mari părți a lui către Ucraina s-a făcut prin prezentarea de către liderul sovietic ucrainean Nikita Hrușcov, lui Stalin, a unor date falsificate privind componența etnică a populației sudului Basarabiei, care, chipurile, ar fi fost preponderent ucraineană. Or, este cunoscut că ponderea minorității ucrainene din această zonă a Basarabiei nu depășea 11% în anul 1940, iar în prezent etnicii ucraineni aluvionari, în parte urmași ai coloniștilor din perioada sovietică, sunt în continuare minoritari în regiune, reprezentând ușor peste 20%.

 

Transmiterea județelor Cetatea Albă și Ismail către Ucraina s-a făcut nu din rațiuni etnice, ci strict geopolitice. Președintele Radei supreme de la Kiev scria în 1940, ca justificare pentru un asemenea act: ”Consider că județul Ismail trebuie transmis RSS Ucrainene, reieșind din următoarele considerente: (…) Dunărea, ca magistrală acvatică nesupusă înghețului, e legată cu Marea Neagră și poate fi folosită efectiv de către flota fluvială și cea maritimă ale RSS Ucrainene. Nu are sens dispersarea Dunării în sfere de influență – atât din punct de vedere economic, cât și strategic”. Controlul Gurilor Dunării a fost una dintre rațiunile pentru care Basarabia a fost anexată la Ucraina de către URSS. Din aceeași operă face parte și anexarea de către URSS, tot la Ucraina, a Insulei Șerpilor, în 1948.

După căderea URSS, frontiera dintre Republica Moldova și Ucraina a fost stabilită în conformitate cu Tratatul bilateral din 18 august 1999, iar delimitarea pe teren s-a făcut cu transmiterea către Ucraina a 8 teritorii ale Republicii Moldova în următoarele puncte: Giurgiulești, Vulcănești, Basarabeasca, Carabiber, Palanca, Crocmaz (insula Nișaliu, cea mai mare pe fluviul Nistru, cu o suprafață de 107 hectare), Cuciurgan și Novodnestrovsk.

În perioada sovietică au existat mai multe cazuri în care RSSU a recurs la acapararea de teritorii aparținând RSSM. Consiliul de Miniștri al RSSM a intervenit de fiecare dată. Drept exemplu putem oferi cazul acaparării de teritorii din extravilanul satului Palanca, raionul Olănești (astăzi în raionul Ștefan Vodă), în vara anului 1949.

 

Astăzi, abordările ucrainene vizavi de Basarabia nu diferă de cele din perioada sovietică. Propaganda care prezintă Basarabia drept pământ ucrainean înstrăinat face ravagii. O putem întâlni în manualele de istorie, în spațiul public sau în Gazeta Radei Supreme de la Kiev, în promovarea conceptelor de ”limbă moldovenească” și ”popor moldovenesc” ori în politicile Kievului de așa-zisă ”pașaportizare” a cetățenilor Republicii Moldova, ca dovadă că vechile reflexe de esență imperială sunt încă vii în statul vecin de la răsărit.

 

În concluzie, Hotărârea Sfatului Țării din 27 martie 1918 a fost luată inclusiv sub presiunea factorului ucrainean și a pretențiilor manifeste ale Kievului de anexare a Basarabiei, considerată fals drept teritoriu etnic ucrainean. În 1924 Ucraina și-a proclamat unilateral frontiera pe râul Prut, fluviul Dunărea și fațada basarabeană a Mării Negre. În chestiunea Basarabiei a existat un consens ruso-ucrainean. El nu mai este deplin abia din anul 2015. Lobby-ul ucrainean la Moscova a recurs, în 1940 și ulterior, la statistici false privind componența etnică a Basarabiei și a obținut dezmembrarea acesteia în favoarea sa. Ucraina nu a condamnat niciodată Pactul Ribbentrop-Molotov. Ideologia ”moldovenismului” antiromânesc, de sorginte ucraineană, datând din 1924, este îmbrățișată în continuare de conducerea statului ucrainean, care separă minoritatea română din actualul său cuprins în români propriu-ziși și ”moldoveni”. Republica Sovietică Socialistă Moldovenească a fost un proiect sovietic de sorginte ruso-ucraineană, iar actuala Republică Moldova este succesor local și în parte al fostei URSS. În mod firesc, se pune întrebarea dacă Republica Moldova dorește desovietizarea sa. Exprim convingerea fernă că singura posibilitate de desovietizare reală a Republicii Moldova este revenirea teritoriului și populației acesteia la patria istorică și etnică România.