Cine nu-și dorește să fie cineva în viața aceasta? Adică să ocupe și el un loc în lumea aceasta mare, să fie recunoscut, să se simtă util, să se simtă iubit. Ba mai mult, să aibă conștiința că este cineva, pentru că are o identitate, un nume, are ceva de spus lumii și lumea are nevoie de el.

Iar toate acestea, pentru că așa am fost creați noi toți, pentru că dintru început Dumnezeu a dat nume omului, l-a făcut cunună a creației, l-a pus mai mare peste toate viețuitoarele pământului, peste păsările cerului și peștii apelor. Omul dintru început a primit darul acesta de a fi stăpân. Și are sentimentul că așa trebuie să fie. Iar atunci când este cu adevărat fiu și asemănare a Părintelui său ceresc, toate ființele acestei lumi i se supun ca unui adevărat stăpân.

Iar această stăpânire, această demnitate de fiu al lui Dumnezeu se răsfrânge, se pare, în tot ceea ce se întâmplă cu noi în lumea aceasta, în tot ceea ce ne dă o identitate, un sens, o lumină pentru a putea merge mai departe. Dacă însă pierdem această demnitate, dacă nu am crescut, nu am fost educați în această înțelegere și înțelepciune a menirii noastre de Dumnezeu rânduite, devenim foarte triști fără să înțelegem de ce și căutăm în alte lucruri sentimentul stăpânirii și al părerii că suntem cineva. Astfel, amăgiți de lumea de astăzi, cei mai mulți cred că-și împlinesc această sete de a fi prin bogățiile, carieră sau lucrurile cu care se înconjoară. Alții se amăgesc cu înfățișarea exterioară, cu retorici și emfaze, cu accesul la distracții și mode care le dau recunoașterea pe care și-o doresc.

De fapt, se poate constata ușor o golire de conținut sufletesc  a omului modern. Și în virtutea acestui mare gol ființial, lumea este tristă, tot mai tristă, având nevoie de o terapie specială, de un medicament pentru a putea continua drumul în viață. Acesta este, după cum constatăm, drogul sau dependențele, divertismentul anesteziant pentru simțul rațiunii și sensul căutării, nimicul în toată splendoarea sa.

Drept este că toată tehnologia și tehnica, toate ideologiile și nenumăratele studii psiho-sociale au fost puse în slujba acestui scop nobil după unii, de a transforma lumea într-o masă – o masă de carne fără simțirea absolutului, o masă de indivizi fără idealuri, fără iubiri, fără trecut și fără viitor. Generoșii arhitecți ai lumii de astăzi rezervă omului doar dreptul de a fi un consumator al prezentului, al clipei, lipsit însă de orice perspectivă, la cheremul celor care trag sforile și îl cufundă tot mai mult în mlaștina desfrâului, a nonsensului făcându-l să fie un om de nimic.

Războiul împotriva identității

Unul dintre cele mai bune mijloace pentru a-și atinge scopul de înrobire a populației lumii, lipsit de șansa de a fi cineva, de a-și reclama dreptul de a fi, nu este altul decât anihilarea oricărui proces de formare și dezvoltare a identității umane. Da, din păcate, nu numai că ni se iau banii și suntem cu toții îndatorați în bănci, dar ni se fură și dreptul de a avea o identitate, de a fi cu adevărat cineva.

Copiilor li se răpește dreptul la propria copilărie trăită în inocență, în mirarea de a descoperi lumea, abandonați chiar de părinții lor hipnozei micilor ecrane. Adolescenților li se fură posibilitatea de a iubi, oferindu-li-se în schimb senzația sexului liber fără nici o responsabilitate, dar și fără bucuria unei familii, a nașterii de copii. Băieților li se confiscă dreptul la bărbăție, lipsiți de posibilitatea experiențelor proprii firii bărbătești. Fetele sunt amăgite să asume în întregime rolurile băieților, lipsindu-se astfel de bucuria gingășiei, a delicateții, a inocenței și virtuții pe care se zidește o dragoste și o căsnicie, maternitatea și o viață frumoasă de familie. Astfel că băieții se simt și se comportă tot mai mult ca și cum nu ar fi băieți, iar fetele ca și cum nu ar fi fete și încetul cu încetul nici nu mai știu ce sunt.

Și lucrurile nu se opresc aici. Războiul dus împotriva identității se continuă până la cele mai mici detalii ale identificării cu ceva sau cineva, mai ales cu Hristos sau cu neamul din care faci parte. Nici om deplin nu ți se mai îngăduie să fii, din moment ce animalele devin mult mai prețioase, iar omul nu mai este el însuși socotit ceva, ci doar un număr, un agent de poluare, o povară pentru sistemele de asigurare socială sau de sănătate, în fond un nimeni în simfonia universală a nimicului proiectat pe ecranele lumii.

Din nefericire, în ultimii 35 de ani, odată cu căderea comunismului, fără să-și dea seama, românii au fost încriși pe această orbită a nimicirii ființei naționale, a conștiinței de sine, a tuturor valorilor culturale și istorice pe care le aveau. Mai mult decât oricăror altor popoare europene, nouă ni s-au sabotat constant dreptul de a fi cineva în istorie. Istoria românilor a fost contrafăcută de niște oameni de nimic în aplauzele unei intelectualități vândute străinătății. Cultura română, valorile noastre au fost disprețuite, ironizate, batjocorite chiar de ai noștri conducători. Iar politicile au fost parcă făcute ca să ne anihileze orice drept de a fi cineva în simfonia reală a popoarelor lumii.

Astăzi războaiele nu se mai duc cu armele decât în cazuri excepționale. Mai ieftin este să investești câteva milioane de dolari anual în anihilarea identității de neam și credință, în distrugerea valorilor simbolice ale neamului, în îndepărtarea omului de Dumnezeu, în avorturi și pornografie, decât în războaiele convenționale. Fără identitate, fără virtute un popor nu se va apăra, chiar și numai pentru că nu mai are ce să apere.

După 35 de ani, putem spune că s-a înaintat foarte mult pe acest drum al aneantizării românilor, poate cel mai vechi popor al Europei, poate cel mai răspândit neam al lumii antice, primul creator de cultură materială și spirituală din acest continent.

Unde s-a ajuns astăzi? Idealul de a fi român nu mai este un ideal. Dimpotrivă, multor români din străinătate le este rușine să spună că sunt români. Le este rușine cu această identitate și din acest motiv nici nu-și mai învață copiii românește, nu mai vor să se adune cu românii pentru a face ceva împreună pentru neamul lor, pentru a se reîntoarce cândva în patria lor, acasă.

A venit momentul să ne trezim!

Cum s-a ajuns practic aici? Mai toată mass-media a contribui masiv la acest fenomen, spunându-ne permanent cât suntem de proști, că nu suntem nimeni în raport cu strălucitorul și eficientul Occident.

Statul ne-a sărăcit, vânzând România pe nimic primilor veniți, ca și cum nu am fi avut nici o valoare, astfel că am ajuns ca niște cerșetori la porțile Europei și ale lumii, noi care din veac suntem stăpâni peste acest minunat pământ românesc.

Dar nici educația nu s-a lăsat mai prejos. Au fost minimalizate sau scoase complet din manualele școlare faptele eroice ale domnitorilor români, ale unui neam care a stat de strajă la porțile Europei, confruntându-se cu toate hoardele barbare care au năpustit peste ea. Dar nu numai atât! Numărul orelor de istorie pe care copiii românilor le au la școală a fost micșorat tot mai mult. În condițiile în care în mai toată Europa acestea sunt în medie 3-4 pe săptămână, la noi au fost reduse la doar una, iar acum Ministrul David Daniel cere să se renunțe și la această singură oră  în ultimile două clase de la liceu. Probabil că am ajuns deja la momentul în care, pe față, statul român dorește să facă pasul de a renunța complet la apărarea și promovarea istoriei și identității neamului nostru.

În aceste condiții, nu poți să nu te gândești că stăpânii nu mai vor ca în România să continue să trăiască românii. De altfel, exodul românilor din ultimele decenii nu poate fi socotit decât parte a unui mare plan de nimicire a românității, de înlocuire a românilor cu o altă populație sau alte populații, astfel încât România să poată fi preluată și stăpânită ușor, așa cum s-a întâmplat cu întreaga industrie, agricultură românească în ultimii 35 de ani.

Este adevărat, Dumnezeu a îngăduit toate acestea pentru păcatele noastre ca popor, pentru toate lepădările și avorturile făcute, pentru toată desfrânarea care a umplut lumea românească, scurgându-se dintr-o spurcată mass-media, din gurile băloase ale formatorilor de opinie neomarxistă și LGBT-istă.

Dar oare noi trebuie să renunțăm atât de ușor la întreaga moștenire a neamului nostru, la lupta strămoșilor de a trăi creștinește pe aceste meleaguri sfințite cu sângele lor? Oare ne va fi mai bine renunțănd la identitatea românească atât de puternic împletită cu credința în Hristos, cu Ortodoxia, ajungând astfel niște nimeni la cheremul unei străinătăți amorfe, a unor neamuri care nu se pot mândri cu faptul că nu au jefuit niciodată pământurile altora, că nu au omorât, nu au violat niciodată femei și bărbați ale altor neamuri. În Europa și poate că în lume suntem singurul popor care nu a dus lupte de cucerire ale altor popoare.

Ne va fi oare mai bine, lepădându-ne de tot pentru a dobândi hainele unei alte identități, a unui alt neam care nici el nu știe bine cine mai este și care nici nu ne primește bucuros decât ca pe niște slugi folositoare în lipsa mâinii de lucru.

Cred că a venit momentul să ne trezim! Trebuie să devenim conștienți că, dacă nu ne vom lupta pentru a câștiga și a ne apăra ceea ce este al nostru, vom fi lipsiți pentru totdeauna de șansa de a deveni cineva în lumea aceasta. Fără identitatea de neam, fără credință, fără familie, dar cu atâtea păcate și patimi asupra noastră, nu vom ajunge decât să câștigăm multă tristețe și nesiguranță, multă frică și lipsă de bucuria de a avea un sens, un ideal în viață.

Recuperarea identității de neam trebuie să înceapă cu recuperarea demnității creștine

Poate că totul trebuie să înceapă de la recuperarea demnității virtuților creștine, de a fi, de a ne manifesta cu adevărat noblețea de fii ai Dumnezeului celui Viu. Dar nici lupta pentru valori nu trebuie să o neglijăm, nici creșterea copiilor în sensul valorilor noastre, al bucuriei de a fi urmașii unui neam bun și blând, mai omenos și ospitalier ca nici un altul pe pământ, după cum ne descriau toți călătorii străini în Țările Române. Trebuie să recuperăm mândria de a fi urmașii lui Mircea cel Bătrân și ai Sfântului Ștefan cel Mare, ai lui Mihai Viteazul și ai Sfinților Brâncoveni, dar și ai tuturor mucenicilor și mărturisitorilor din temnițele comuniste. Aceasta nu se poate întâmpla, dacă nu le cunoaștem istoria și faptele, dacă nu devenim conștienți de ceea ce înseamnă cu adevărat să fii român.

Măcar de aici să plecăm la drum. Dacă nu vom recâștiga conștiința că suntem cineva ca români în istoria lumii, suntem condamnați la pierderea identității, osândiți la a deveni oamenii de serviciu ai unei lumi decadente, formate din indivizi supuși unor vremuri care vor fi din ce în ce mai grele, mai întunecate de păcate și însingurare, de lipsă de sens și identitate.

Avem Lumina în fața ochilor și aceasta este Hristos. În El putem vedea transparente sensurile, rațiunile pe care le-a pus în omenirea zidită cu mâinile Sale. Iar a avea o identitate, o demnitate și mândrie că ești cineva prin neamul tău, prin faptele și mărturisirea ta în Hristos este poate prima condiție a fericirii în lumea aceasta și a nădejdii că vei dobândi și un loc în Împărăția ce va să fie.

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 194 (martie 2025)