Nu știu câți dintre noi realizează că marea parte a actelor vieții noastre sunt dictate de frică, mai mult decât în trecut și poate mai mult decât în întreaga istorie a umanității. Și nu este greu de constatat acest lucru – este de ajuns să cauți pe Google Analitics care sunt cuvintele ce apar cel mai mult în căutările oamenilor, cel puțin în zona de sănătate. Astfel, cel mai frecvent cuvânt nu este altul decât „anxietatea”. Asta înseamnă că oamenii sunt marcați într-o măsură tot mai mare de neliniște, îngrijorare sau, chiar mai mult, de o frică persistentă, fără un motiv concret. Paradoxal, nu? Într-o societate în care știința și tehnologia au rezolvat cea mai mare parte a problemelor oamenilor, de la cele ale confortului până la cele legate de sănătate, când avem case solide și călătorim unde nici nu au visat bunicii noștri, oamenii suferă de frică.
Dar mai uluitor este faptul că această frică nu-i întoarce pe oameni cu fața către Dumnezeu; nu-i întărește în credință. Oare Dumnezeu nu ar putea să ne izbăvească de tot răul, nu ar putea să ne păzească de orice amenințare? Dacă ne este frică, de ce nu-l căutăm pe El? Se pare că frica omului modern are ceva mai special. Cu cât deține mai multe, cu cât este mai dependent de confort și plăceri, cu cât viața îi este mai facilă, cu atât se instaurează în sufletul omului un nou stăpân – frica de a nu le pierde pe toate.
Și pentru că stăpânitorii lumii se insinuează mediatic în conștiința mulțimii ca unii care administrează traiul nostru bun, ei trebuie ascultați. De aceea s-au și vaccinat atâția oameni, nu numai din frica de moartea COVID, ci pentru că așa au zis stăpânii. Astfel se explică de ce, în pofida scăderii nivelului de trai, a dezastrului economic care se profilează, a libertăților care se împuținează, lumea nu mai reacționează ca în trecut. Este paralizată de frică – frica de a nu pierde ceva, frica de a nu asculta, dar nu de Dumnezeu, ci de cei care conduc vremelnic lumea. Acest lucru explică de ce mulți dintre oamenii din Biserică nu au mers să voteze la referendumul pentru familie. Le-a fost frică, după cum li s-a inculcat mediatic, că, votând pentru familie, vor vota pentru Dragnea care, în mentalul colectiv, era asociat cu ieșirea dintr-o Europă a bunăstării. Dar și la votul recent pentru președinție, cei mai mulți votanți ai lui Nicușor Dan au votat cu aceeași frică că vor pierde aceeași apartenență la Europa belșugului și a civilizației.
Biciul psihologic al păpușarilor zilei
Dacă însă căutăm mai la adânc, vom constata că fricile respective nu au avut consecințe bune pentru oameni. Vaccinul anti-COVID a adus, din păcate, mulți morți, poate mai mulți decât COVID-ul însuși. Dragnea a intrat în pușcărie, așa că nu i-ar fi putut folosi lui personal votul mărturisitor pentru familia creștină, iar acum, după ce s-a votat pentru stabilitate și locuri de muncă, afli în fiecare săptămână despre oameni care protestează, pentru că sunt batjocoriți și munca lor de-o viață nu mai contează. Trebuie să plătească pentru hoția guvernanților cu locul de muncă, eventual cu locuința pentru neplata ratelor la bancă, și chiar cu părăsirea țării, căci vor fi nevoiți să emigreze pentru a putea supraviețui.
Așadar, fricile cu care este condusă mediatic mulțimea nu sunt decât biciul psihologic folosit de păpușarii zilei, ca să îndrepte lumea în direcția în care doresc. Această frică însă are un specific. Dincolo de faptul că se adresează mai ales părții trupești a omului, ținând mai mult de amenințările biologice și psihologice, ea atrage oamenii și îi ține captivi unei logici lumești pe care Sfântul Paisie Aghioritul o numește duhul lumii. Acesta este numitorul comun pentru tot ce ține de lumea aceasta, unde omului i se sugerează că se află, de fapt, un soi de paradis terestru, singura lume existentă. Pentru prima oară în istorie, dincolo de credințele cultivate prin Discovery și cultura de consum, omului modern i se inculcă ideea că totul se sfârșește aici.
Chiar dacă merg la biserică, unii cred, paradoxal, că viața de dincolo este doar o amăgire, bună și asta pentru a ne mai ușura poverile psihologice, dar doar pentru atât. Acum câțiva ani un bun prieten, preot într-un spital, mi-a spus că a întâlnit oameni, bătrâni chiar, care, deși se spovedeau și vroiau să se împărtășească, pentru că „așa au pomenit”, totuși nu credeau că există viață veșnică. Pare absurd, nu? Dar s-ar putea ca, la un examen de conștiință mai profund, să realizăm că, de fapt, pentru mulți oameni credința se oprește undeva la hotarul unor convingeri mai profunde privind viața veșnică sau adevărul cuvintelor cuprinse în Sfânta Scriptură. „Credem, credem”, am auzit nu o dată, „dar nici chiar așa!” „Astea le credeau oamenii mai demult când erau proști și nu știau că se poate ajunge pe lună, când nu aveau atâtea explicații științifice, dar noi astăzi nu mai putem crede la fel.” Seamănă cu propunerea plină de subînțeles a unei doamne onorabile, colegă de serviciu a unui prieten cu cinci copii, și ea familistă, care-l lămurea că ține la familia ei, dar nu chiar așa habotnic, încât mai e loc și de alte experiențe, că astăzi nu ne mai putem comporta ca „proștii” care, în trecut, limitați fiind, nu știau cât de importantă este libertatea în relațiile de cuplu pentru sănătatea propriei relații, și alte inovații de acest fel.
Veți spune poate că acestea sunt niște exagerări și ați avea dreptate, dacă nu am lua în considerare că faptele, obiectivele, concepțiile, modul de viață ale multora dintre oamenii din Biserică nu reflectă mai deloc credința în Hristos, viața evanghelică, ci mai curând același duh al lumii. Astfel că ne putem întreba, dacă mâine ar veni Hristos, L-am mai recunoaște ca Dumnezeu pentru Care merită și trebuie să ne jertfim?
Din păcate, duhul lumii care puțin câte puțin se hrănește din duhul nostru, din viața noastră, care devine mediul în care ne ducem existența, ne dictează într-o măsură tot mai mare cum să gândim și să simțim, altfel decât un creștin, fiu al lui Dumnezeu. Și chiar altfel decât un om normal care ține cu adevărat la propria viață, care vrea să trăiască și să moară frumos, așa cum au trăit și murit mulți dintre strămoșii noștri.
Purtăm în noi setea de infinit
Născându-ne în această lume a relațiilor mediate, a narațiunilor minimaliste, a rețelelor de socializare, a judecăților grăbite și pragmatice, a unui deșert contemplativ și înțelegător unic în istoria lumii, am senzația tot mai puternică că asupra lumii se extinde un fel de realitate contrafăcută, un matrix în care oamenii trăiesc conform legităților dictate de lichidul amniotic din pântecele imens al unei fiare spirituale mult peste toate imaginațiile malefice ale filmelor fantastice. Puțini mai reușesc astăzi să se mențină într-o zonă de conștiință sau de conștientizare și, pentru și mai puțini, acest matrix mai permite, ca printr-o fantă, să se vadă Lumina Soarelui celui Adevărat. Dacă nu există înțelegere și dragoste de Adevăr, fanta aceasta se va reînchide, lăsându-i pe oameni în plăcerile lor mărunte, cu durerile reale și mai ales imaginate. Dar mai ales cu fricile lor.
Și ce înseamnă oare frica, în acest context, dacă nu chiar nesiguranța unei lumi care, chiar de îți face cu ochiul, nu te inspiră, nu te încredințează, nu te hrănește cu viață și simțire, cu dragoste și dăruire, cum o face harul lui Dumnezeu. Oricât de mințit ar fi omul, firea lui, chiar biologia lui, ca să nu mai vorbesc de spirit, nu se poate hrăni cu nimic altceva decât cu duhul împărtășirii din cele dumnezeiești spre viața veșnică. Lipsind această perspectivă, oricâte am avea în lumea aceasta, ne vom simți în nesiguranță, înfricoșați de ce va veni, și nu atât de sărăcie, boală, pierderea casei și altele, cât de sfârșitul, întunericul și suferința unei veșnicii fără nicio speranță.
Ca oameni creați după chipul lui Dumnezeu, până la moarte vom purta în noi setea de infinit, tensiunea unei existențe dincolo de toate cele trecătoare, pe care duhul lumesc va încerca să ne-o îngroape sub toate conforturile și plăcerile posibile, în năluciri narative de tot felul, mai ales mediatice, dar și sub multă frică. Va perverti frica cea bună de a nu pierde veșnicia în frica de a nu pierde lumea aceasta, ca singura și ultima existentă. De noi depinde să alegem să trăim ori în minciună, supunându-ne zilnic narațiunilor livrate mediatic, sau să căutăm Lumina și Adevărul, pentru a ne elibera nu numai de frică, ci mai ales pentru a câștiga încredințarea și bucuria unei viețuiri în duhul lui Dumnezeu, spre viață veșnică.
Parteneriat Familia Ortodoxă
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
E despre necunoașterea credinței, în fapt despre necredință..
E despre neștiință.. Că nici de la răsărit, nici de la apus, nici din munții pustiei, nu vine ajutorul. Ps. 74,6
E despre lipsa fricii, cea bună, de Dumnezeu, care e începutul înțelepciunii, și despre frica cea rea .. de la diavol..
E despre nedrepți că.. Acolo s-au temut de frică, unde nu era frică, că Dumnezeu este cu neamul drepților. Ps. 13,5
E despre ..multe..
Doamne, miluiește.
Multumesc Domnului Virgiliu Gheorghe si celui care scrie sub DUHUL SFANT "IC XC NI KA "!
Din cate stim, din istoriografia clasica, de la Herodot ni s-au pastrat singurele informatii vechi despre Zalmoxis, profetul si conducatorul primordial al poporului geto-dacilor. Acel text la care fac referire anumiti istorici, a rămas printre rarele surse credibile despre religia geto-dacilor. Zamolxis, primul Mare Intelept si Conducator al triburilor getilor, despre care au ramas urme scrise, a fost initiatorul unei Noi Invățături religioase, învățătură ce a incitat prin unicitate și originalitate intre credintele religioase ale anticilor ( sufletul nemuritor, viața de după moarte, existența unui suprem Zeu… acestea fiind esența religiei date de Zamolxis getilor/dacilor de catre Marele Intelept ce a fost el însuși zeificat.)
La nasterea lor ca popor antic din uniuni de triburi, getii au trebuit să îmbine vechile lor tradiții / credinte politeiste și să asimileze numele Zeului principal venerat cu numele celui ce le vorbea despre un Zeu unic, despre nemurirea sufletului si viata de dincolo de moarte ( „cel ce-și dă sfârșitul se duce la zeul Zalmoxis;unii dintre aceștia cred că este Gebeleizis…”). Gebeleizis - zeul fulgerelor, tunetelor și ploii- este, in interpretarea multor istorici, Primul/ Primarul Zeu al geților, ce a fost asimilat/ înlocuit ulterior de Marele Intelept/ Conducatorul care a unificat primordial triburile getilor, Zalmoxis.
https://www.daniel-roxin.ro/geto-dacii-si-secretele-de-la-vatican/
Istoria geto-dacilor a incremenit dupa anul 106 , o consecinta a catastrofei(geo-politice) etnice si identitare provocata de puterea militara distructiva a Imperiului roman…Ceea ce a urmat poate fi corelat cu vointa Stapanitorilor lumii din vremea aceea, Caesarii Imperiului roman/ ai Imperiilor care s-au format in secolele post-romane, ori ale Marilor Vointe si Puteri ce a trecut precum un tsunami peste culturile/civilizatiile vechi europene, lasand putine semne de la supravietuitori originari…
https://www.activenews.ro/opinii/Iulian-Capsali-CAUZELE-HAOSULUI-199838