În era mass-media, fenomenul eutanasierii tinerilor depresivi poate cunoaște o creștere explozivă, după cum au ajuns să se teamă și specialiștii în bioetică din lumea occidentală. Tinerii sunt încurajați să se sinucidă nu numai de către medici, de opțiunea implicită oricărui tratament, dar și de rețelele de socializare sau de narațiunile justificative ale micului ecran, de dezbateri, de activiștii drepturilor omului. Astfel nu suntem departe de o contaminare în masă a tineretului depresiv prin hipermediatizarea unor astfel de sinucideri asistate, fenomen denumit de către sociologul David Phillips încă din anul 1974 ca „efectul Werther”.
De ce sunt omenii depresivi?De ce cad în deznădejde? Desigur, sunt o mie de motive, dar unul dintre cele mai importante este acela că trăim într-o lume care a uitat de Dumnezeu. Mai precis, lumea zilelor noastre prin politicile publice sociale, economice, culturale și religioase se îndepărtează tot mai mult de rațiunile pe care le-a pus Domnul în creația sa.
Oamenii se luptă practic cu Dumnezeu, atunci când, de pildă, nu mai recunosc identitatea imutabilă a bărbatului născut bărbat și a femeii născute femeie. Batjocoresc pe Dumnezeu când își batjocoresc trupurile prin păcate împotriva firii, când cultivă pornografia ce transformă femeia sau bărbatul în obiecte de satisfacere a plăcerilor animalice, când luptă împotriva familiei și a tuturor valorilor ei, vrând să legalizeze sub titlul de familie concubinajul a doi homosexuali. De fapt întregul discurs public care ne asaltează prin toate mijloacele este dominat de această cultură a morții care iată își arată semnele în hotărârea Zorayei de a se lăsa ucisă prin eutanasiere.
În ce familie o fi trăit Zoraya, în ce credință s-a născut și a trăit de nu mai dorește altceva, decât ca iubitul ei să-i împrăștie cenușa într-un loc frumos din pădure? Să nu ne gândim la ea ca la un monstru. Este o tânără care s-a născut spre viață, dar nu mai găsește acest drum în jungla zilelor noastre. Este un om ca noi toți, dar îi lipsește în mod fundamental ceva, iar acel ceva credem că este simțirea iubirii nespuse a lui Dumnezeu pentru om.
Cei care sunt familiarizați cu noțiunile de psihologia creșterii copiilor știu că atunci când mama sau tatăl, dar mai ales mama, sau cineva apropiat din familie îi stă aproape copilului în primii ani de viață, acesta dezvoltă așa-numitul atașament securizant. Este vorba de un sentiment care te însoțește întreaga viață, acela că cineva care te iubește, mama sau tatăl tău, sau oricine altcineva, este acolo lângă tine ca să te sprijine, să te ajute să treci peste greutăți și mai ales să te protejeze în fața răului, când acesta îți pune în pericol viața. Prin tot ceea ce întreprind acești oameni care sunt alături de copil, el dobândește un sentiment de siguranță.
Un astfel de sentiment, însă cu mult mai profund, dincolo de psihicul uman, este cel pe care îl conferă harul lui Dumnezeu oricărui om născut pe acest pământ. Noi toți pornim la drum cu un curaj, cu o bucurie, cu o dorință de a trăi și cu o mare curiozitate. Lumea dăruită nouă prin naștere este o minune și suntem fericiți să o descoperim.
Da, orice om vine pe pământ cu multă nădejde, este nădejdea într-un mai bine care este promis undeva în pregustarea harului. Desigur, cu cât te apropii mai mult de Dumnezeu, această bucurie și pace devin o stare de toată vremea, temeiul existenței, indiferent ce ni se întâmplă în viață. Dacă însă ne îndepărtăm, pierderea harului este resimțită ca o durere neînțeleasă pentru care căutăm vinovați, certându-ne cu cei din jur, războindu-ne cu lumea, fără însă să ne dăm seama că dușmanul nostru cele mai mare, care ne întristează viața, nu e altul decât păcatul ce ne desparte de Bunul Dumnezeu.
Nu este deznădejde în lume care să nu fie expresia acestei împuținări a harului. Poți să ai douăzeci de ani, dar dacă rezerva ta de har s-a diminuat prea mult, nu mai găsești nici o bucurie să trăiești. Și, dimpotrivă, poți avea optzeci de ani și să te bucuri de viață ca în copilărie, după cum i-am văzut pe monahii bătrâni din Sfântul Munte. Se aruncă vina pe probleme organice, pe angoase sociale, chiar climatice, dar în fapt, problema este una singură. Am cunoscut oameni bolnavi grav, cum greu poate să-și imagineze cineva.
O bună prietenă nu mai putea să se miște în pat absolut deloc la vârsta de treizeci și cinci de ani și până la moartea sa, la treizeci și opt de ani, era cea mai mare resursă a noastră de optimism și bucurie de a trăi. Am cunoscut oameni cu găuri în abdomen, colonostomă și ileostomă în același timp, care ani de zile s-au luptat să supraviețuiască unui cancer de colon la o vârstă tânără. Moartea i-a prins pe toți cu multă pace, iar când îi pomenim, simțim la rândul nostru că acum ei chiar se găsesc la „loc de odihnă”.
O gândire „critică” antihristică
Așadar, nu suferința fizică și nici celelalte motive invocate de aceeași mass-medie ucigașă sau de „specialiștii” bine plătiți ca să-și dea cu părerea, susținând cultura morții sunt cauza, ci însăși această lume bolnavă care este înrâurită tot mai mult de cel numit în Sfânta Scriptură „ucigător de oameni dintru început”. În Europa, cele mai mici rate ale depresiei sunt în țări precum a noastră, cu 1%, și în Bulgaria, cu 2,7% din locuitori, față de Islanda cu 15,7% și Portugalia cu 12,2%. Tot aceste țări au avut și cea mai mică rată de vaccinare, și tot ele sunt cele în care oamenii mai merg la biserică și se roagă lui Dumnezeu. Dar și la noi această rată este în creștere, tot pentru că oamenii sunt dirijați într-o măsură tot mai mare pe traseele morții decât pe cele ale vieții. Cineva apropiat, studentă în București, îmi spunea anul trecut că profesoara lor la gândire critică este o mare apărătoare și promotoare a eutanasiei. Dar nu numai a eutanasierii, ci și a avortului, a identității de gen și a ateismului științific sau neștiințific. Știați că materia „gândire critică” a fost introdusă în mai toate facultățile umaniste din România? De ce oare trebuie ca gândirea critică să fie antihristică? De ce gândirea critică trebuie să susțină cultura morții? Oare asta nu înseamnă că înseși politicile publice dirijate de undeva, de la centru, Bruxeles să spunem, cultivă moartea? Și este vorba de acea moarte care nu mai lasă omului nici o șansă la mântuire, moartea prin sinucidere.
Să nu ne mire unde a ajuns lumea astăzi, căci aceasta se și dorește de către ucenicii celui rău care o stăpânesc, dincolo de „marea finanță”! Ci să ne mirăm când mai vedem o familie cu mulți copii, o familie de oameni cu carte care s-au retras la țară, muncind cu greu pentru fiecare zi, dar care se bucură de natură și de prezența lui Dumnezeu în viața lor. Ei trebuie să ne fie modele, iar nu actorii sau vedetele rețelelor de socializare. Lumea virtuală nu poate fi asociată vieții, pentru că nu a făcut-o Dumnezeu, ci o falsifică pe cea reală. Cu cât vom înțelege mai mult că această lume nu face decât să ne contamineze sufletul cu infecția îndepărtării de Dumnezeu, cu atât mai avem o șansă la viață. Altfel, viața noastră va fi tot mai tristă, iar pentru tinerii din noua generație care au ajuns să trăiască prea puțin în lumea reală, eutanasia va deveni o soluție.
În Biserică, însă cu răbdare și nădejde, în toate cele potrivite harului, bucuria și pacea nu se vor împuțina niciodată, căci Dumnezeu Însuși este izvorul vieții și cine va rămâne întru El viață va avea și o va avea din belșug cf. Ioan 10:10.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
https://www.gandul.ro/actualitate/un-fost-consilier-candidat-usr-la-primaria-tulcea-s-a-sinucis-si-anuntat-totul-pe-facebook-vreau-sa-fiu-donator-de-organe-20495481
Dar de disciplina Educație interculturală - așijderea - știați?
Care credeți că e ideea?
Se vine cu un exemplu/o situație particulară și se vrea făcută regulă.
Excepția ca regulă.
Ce se întâmplă dacă excepția devine regulă?
Se desființează regula. Adică..haos.
Vă rog să observați că ..cam asta e ideea de bază în tot și toate. Urmăriți..
Pare logic. Cum altfel relativizezi, cum altfel implementezi ambiguitatea..haosul? Cu scopul: la noi ordine.. mondiale.
Desființând regula. Voind.
Numai că.. “au gândit rele împotriva Ta, au cugetat sfaturi care NU vor putea să stea.” Ps 20,12
Hristos a înviat!
Omule tanar sau matur, tu nu esti o intamplare. Intreaga Lume din care si tu faci parte nu este o intamplare. Nimic nu este intamplator, ci rod al unei Vointe divine pe care tu inca nu o intelegi, dar o vei intelege daca te vei stradui numai putin. Un alt om ca tine, identic tie, nu exista pe lume, nici nu a existat vreodata. Printr-o taina pe care inca nu o putem intelege, tu esti UNIC, esti un unicat, iar Creatorul tau si al tuturor si al toate doreste sa existi si pentru asta te-a facut. Gandeste-te ca te-a marcat definitiv pentru viata cu misterioasele amprente digitale UNICE, care niciodata nu se repeta de-a lungul tuturor generatiilor. Gandeste-te ca pentru existenta ta a trebuit sa se cumuleze o multime de factori esentiali care nu se aduna la intamplare, ci potrivit unui scop al unei vointe universale, tot asa cum pentru existanta intregii lumi s-au cumulat doar 6 cifre deloc intamplatoare. Citeste cartea lui Sir MARTIN REES,
JUST SIX NUMBERS
The Deep Forces That Shape the Universe
si te vei razgandi sa iti iei viata pe care nu tu ti-ai dat-o, nici parintii tai dupa trup, ci Insusi Creatorul. Vocile care te indeamna la sinucidere sunt ale vrajmasului lui Dumnezeu si al tau si iti vor pieirea nu a trupului, ci a sufletului. Si mai gandeste-te ca generatia mea nu a avut Internetul unde poti gasi multime de sfaturi si de carti pe aceasta tema, trebuie doar sa le cercetezi cu deschiderea mintii. Fii deschis intru Duh si Adevar si fiti binecuvatati. Invatati ceva si de la veterani care nu au trait degeaba.