O nouă stângă extremă a înlocuit-o pe cea veche și e acum axată pe probleme ale vieții intime în locul celor sociale. Dacă îi observi prioritățile, poți spune că Antifa vine de la „anti-familie”. Nu pot convinge un activist homosexual să vadă familia tradițională altfel decât ca pe o nedreptate detestabilă pentru el și înclinațiile lui. Nici să renunțe la programul de a o redefini în acord cu acele porniri.

La fel, nu pot convinge un libertarian să vadă statul altfel decât ca pe un dușman, pe care îl vrea distrus. E ceva ce urăște cu patimă pentru că intră în conflict cu înclinația lui individualistă. Orice i-aș spune, pentru el rămân un comunist ceaușist și un nord-coreean pentru că apăr ideea de stat național.

Pentru Institutul de Statistică, familia e o unitate de calcul, o gospodărie, un grup de contribuabili înrudiți. Se pot înlocui în baza de date cu oricare alții, dacă au actele necesare. Pe mine această dimensiune practică a familiei nu mă interesează. Mă interesează miracolul că 1 și cu 1 fac 3, părinții care cresc și educă într-un anumit fel copiii, cum au văzut la bunicii lor, care transmit o limbă, o credință, un fel de a fi.

Statul mă interesează doar în măsura în care s-a dovedit cel mai bun cadru pentru supraviețuirea și dezvoltarea națiunilor. Care, la rândul lor, sunt creatoare de civilizație. Mă interesează mai puțin că statele sunt furnizoare de servicii sociale. Nu împărtășesc obsesiile materialiste pe care s-a insistat aproape exclusiv în ultimele decenii, când am fost pregătiți pentru un alt tip de stat. Anume, cel ocupat cu lucruri practice ca: școală, stradă și spital sau autostrăzi. Statul redus la asta e ca soția pe care o iei să gătească și să spele, nu să fie mama copiilor tăi.

Acest nou tip de stat poate fi făcut să funcționeze perfect, apoi livrat în beneficiul altora. Nu mă interesează statul văzut ca o corporație, care transferă angajați să-și crească cifra de afaceri. Nici statul care funcționează în beneficiul investitorilor străini și al creditorilor.

Sunt conștient că acest punct de vedere e demodat și poate fi acuzat de idealism. Populare acum sunt ideile practice, profitabile, avantajoase. Cine vrea să se facă populist azi, trebuie să livreze astfel de idei liberale. Există și alții care au înțeles asta, dar „sunt OK cu ea”. Fie nu le pasă, fie li se pare normal.

Rostul meu pe internet e să țin un fel de cronică a acestui declin, ca jurnalul unui muribund. Eu asist ca la o uriașă tragedie la dezintegrarea statelor și națiunilor care au produs formele cele mai înalte de cultură sau poate doar un mai modest „acasă” pentru ei și urmașii lor. Alții se bucură la fiecare semn de prăbușire a statelor, la fiecare învrăjbire internă, la fiecare val al invaziei, ca la un parastas cu muzică, dedicații și chiuituri. Nu am ce să le spun și cum să-i conving, din motivele amintite mai sus, pentru că ne despart niște premise, niște opțiuni de bază. Gândim diferit și cu asta basta. Nu încerc să-i mai conving, mă indispun aplauzele lor de pe marginea prăbușirii noastre.

Conducerea statutului și o serie de infrastructuri cheie au fost deja capturate. Dar încă nu a ajuns în punctul în care să fie iremediabil pierdut, complet ostil populației fondatoare sau complet înstrăinat. Încă poate fi recucerit de cei cărora le aparține de drept, dacă românii vor conștientiza importanța acestui obiectiv. E o mașinărie care poate fi pusă la treabă, dacă o recuperăm, în loc să o distrugem sau să o predăm la fier vechi. E logica în care scriu.

În termeni biblici, statul e încă un „catehon”, o structură care stă între prezent și apariția puterii antihristice globale, din profeții. Când aș considera că nu se mai poate supraviețui decât fugind de acest angrenaj devenit anti-național, sau când națiunea și-ar pierde identitatea și coerența, devenind ca oricare alta, nu aș mai insista pentru recuperarea statului. De exemplu, Uniunea Sovietică sau Imperiul Austro-Ungar nu mai aveau rațiuni pozitive de a exista, erau doar strivitoare pentru popoarele componente și era firesc să dispară când au dispărut.

Deși presa susține contrariul, adevărații extremiști nu sunt naționaliștii, ci cei care aplaudă distrugerea acestor creații umane formidabile, care sunt familia, etniile, statele.

Și tot ei sunt adevărații demagogi pentru că „demosul” a fost cucerit de valorile individualist – liberale. Vorbim atât de demagogia tip Conu Leonida, pentru care nimeni nu plătește taxe și statul are grijă, că d-aia e stat. Dar și de demagogia lui Conu Libertarianu, care vrea să nu mai plătească nimeni taxe, ca să nu mai existe stat. Ambele au mare audiență și sunt luate ca poziții rezonabile.

Evadare.ro