Slavă la „Doamne strigat-am" din Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, glas 6, de Ștefanache Popescu. „Compusă la 1858 ca tesă de concurs pentru ocuparea catedrei de la școla de musică bisericescă din Plasa de sus.” - Triod - I.P. Pasărea. Psalt: Liviu Cruceru. Ison: Andrei Stratulat, Andrei Brezeanu, Paul Riglea.
Începem numărătoarea zilelor până la Marea Sărbătoare a Învierii Domnului cu ceea ce am putea numi ”punctul zero” al pregătirii, amintindu-ne că, dintru începutul începuturilor, raiul a fost făcut pentru om ca el văzând cugetător, cu inima să înțeleagă că e Fiul cel rătăcitor, care anume îi este destinul demiurgic. O spunem deschis în rugăciunea Tatăl nostru cerând a ”sfinți numele Său precum în cer, așa și pe pământ” adică ascultând lucrător voia lui Dumnezeu. Mereu înainte o avem pe Fecioara Maria care a spus îngerului Gabriel care a vestit întruparea: ”Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”. În înțelepciunea sa de o simplitate maiestoasă, țăranul român spune frecvent ”dacă dă Dumnezeu”, sau ”de-o fi voia Domnului” fără să uite o clipă după cuvintele Psalmistului că ”El ne-a făcut pe noi, nu noi”. Atunci când e numit ”Bunule Învățător”, Hristos corectează că ”Singurul Bun este Dumnezeu” iar El ca Fiu ascultător până la moarte și încă moarte pe cruce a făcut voia Tatălui până la moarte și moarte pe Cruce. Așa blestemul Crucii, instrumentul celei mai crunte pedepse a devenit binecuvântare amintind mântuirea. Înțelegem dară că adevărata libertate este eliberarea de moarte și redobândirea statutului de locuitor al raiului, al împărăției cerești. Și cum omul este făcut de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa, înțelegem că libertatea este a face voia lui Dumnezeu ”care vrea ca tot omul să se mântuiască și nimeni să nu piară”. Întocmai a lucrat Fiul lui Dumnezeu și de pierit nu a pierit decât Iuda pentru că, vânzându-L pe Hristos, și-a înstrăinat ”împărăția cerurilor” pe vecie, adăugând păcatelor încă unul, capital, luându-și viața.
Viața e un dar al lui Dumnezeu și așa s-o cinstim
Viața nu este a noastră, este un dar al lui Dumnezeu și așa să-l cinstim cum a făcut-o Maica Domnului, asumându-și destinul pentru a deveni maică a tuturor creștinilor. ”Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”. Nu au făcut așa întâii oameni, ci au urmat cuvintele mincinoase ale șarpelui și le-a fost dat să cunoască moartea pentru ei și toți care le urmează. Aici deslușim magnitudinea forței distructive a răului care, făcut, nu poate fi alungat decât numai de Hristos, Cel care a primit toată puterea în cer și pe pământ. Cum? Urmându-L cum ne îndeamnă și așteaptă: ”În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea”. Cum? Prin manifestarea ei directă, neechivocă – iertarea. O spune deslușit, răstignit pe Cruce ca într-o îmbrățișare a tuturor: ”Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac”. Spune Sf. Marc Ascetul cum că nimeni nu este mai bun. Dumnezeu știe toate păcatele și nu are nevoie de pocăința noastră, dar nici el nu iartă pe cel care nu se pocăiește” și o face spre bunul folos al omului câtă vreme iertarea fără pocăință este asemenea unui râu care a secat și i-au rămas doar malurile. Sf. Ioan Gură de Aur învață că acela care se osândește pe sine, cu greu mai repetă păcatele: ”Pune conștiința ta să te osândească înlăuntrul tău, ca să nu ai dincolo acuzator înaintea scaunului de judecată al Domnului. Aceasta-i o cale de pocăință! Cea mai bună!”. Socrate mărturisea: ”Știu că nu știu nimic bine și nici asta nu știu…” marcând istoria gândirii filosofice care e mereu pe calea cuvintelor sale. Așa a căutat aproape fără să știe precis ce caută pe pământ fără să înțeleagă că atunci când drumul științei se înfundă, poți merge mai departe prin rugăciune stăruitoare către ”Cel ce a făcut cerul și pământul”, A-tot-cunoscătorul și Iubitorul a toate pe care le plinește. Abia mila Lui este mântuitoare: ”miluiește-ne pe noi Doamne, miluiește-ne pe noi că, nepricepându-ne la nici un răspuns, această rugăciune îți aducem Ție: miluiește-ne pe noi”. În spațiul acelui ”aici” mărginit de timp în care ne-am aflat după cădere, rugăciunea este singura care ajută a-i trece hotarul dincolo spre imensitatea luminii. În rugăciune aflăm leacul tămăduitor al pocăinței după cum învață Sf. Ioan Gură de Aur:”Cel ce-și osândește păcatele mai greu cade în aceleași păcate. Pune conștiința ta să te osândească în lăuntrul tău, ca să nu o ai dincolo acuzator înaintea scaunului Domanului. Aceasta-i o cale de pocăință. Cea mai bună!” Și este astfel pentru că ne duce spre Părintele ceresc ca odinioară pe Fiul rătăcitor care a zis: ”Am greșit la cer și înaintea ta”. La cer față de Dumnezeu care a dat cele zece porunci și înaintea tatălui pentru că una dintre ele spune să cinstim pe tatăl și pa mama noastră. Nu de porunci avem a ne teme ci de consecințele nerespectării lor. Porunca, singură dată de Dumnezeu întâilor oameni era să nu se apropie de pomul binelui și a răului, al amestecului indistinct început al rătăcirii. Ei cunoșteau cu asupra de măsură binele.
Postul, rugăciunea și milostenie – binecuvântare cerească
Binefacerile postului sunt înfățișate de toți Sfinții Părinți și, mai nou, știința arată că, paradoxal, postul întărește imunitatea organismului. Sf. Ioan Gură de Aur dă mărturie că cineva nu trebuie sa se teama de post, ci sa se teama de viața cea desfrânată, de lăcomie și de îmbuibare, îndoparea si îmbuibarea au zguduit cetatea Ninive si au dus-o aproape de pieire. Postul însa iarăși a întărit cetatea. Cu postul a intrat Daniil in groapa leilor, umblând printre fiarele acelea grozave ca printre niște oi. Cu postul au intrat cei trei tineri in cuptorul cel înfocat din Babilon, mult timp petrecând in flacăra. Iată rodirile cele mărite ale postului!
Apoi, postul nu are cum fi doar al trupului, el este necesar însă nu și suficient pentru că omul este un tot alcătuit din trup și suflet și specialiștii arată cât decisivă este ceea ce numesc ”inteligență emoțională”. La rându-i nici rațiunea singură nu este suficientă și Pascal arăta importanța acelor ”rațiuni ale inimii” pe care rațiunea nu are a le înțelege. De aceea postul ca o mică jertfă adusă de trup este o binecuvântare și sunt medici care spun că și cancerul poate fi vindecat printr-un anume post. Postul face mai ușoară trezvia prin care ferindu-ne de a mai greși putem să ne curățim de relele ce le-am făcut căci Domnul ne va arăta cum. Să ni-l amintim pe Sf. Ilie care prin post și rugăciune a putut închide și deschide cerurile în timp ce ruga închinătorilor la Baal s-a dovedit absurdă în totalitate. Postul în sine nu ne ferește de lucrarea diavolului, ci face mai mult – ne dă puterea de a-l înfrunta. În Pateric este o poveste despre un călugăr foarte sporit în post și rugăciune la care s-a înfățișat diavolul spunându-i că poate discuta orice aspect din Vechiul Testament. Atunci, slujitorul Domnului a întrebat: ”Dar din Noul Testament?” Atunci împielițatul a pierit ca și cum nu ar fi fost niciodată. Peste veacuri, Sf. Ap. Andrei ne dă povață: ”Trebuie să chemăm numele Domnului astfel încât cel ce vrea să ne vadă pierduți să nu aibă putere”.
Părinții din părinți îndeamnă să ținem post și cu dragoste ne și arată cum deoarece postul nu înseamnă posomorâre și închidere în carapacea egolatriei, ci seninătate, limpezire a minții. Anume aceea care permite spiritului de discernământ să vadă cum, după cuvântul Românului Absolut, într-o lume în care ”toate-s vechi și nou-s toate” că ”ce e val ca valul trece” și bine îi este omului să cugete la ”ce e rău și ce e bine”. Răul, spune Sf. Vasile cel Mare este absența binelui, iar bine este a face voia Celui care ”a zis și s-a făcut, a poruncit și s-au zidit”. Faptul devine posibil doar urmându-L pe Iisus Hristos, ”Calea, Adevărul și Viața”, veșnicia din care odinioară a căzut dând ascultarea înșelătorului diavol – diabolon – care ne vrea a-i fi în necondiționată subordine. Viața veșnică se deschide celui care refuzându-se mărginirii se deschide din proprie voie vieții veșnice care este, spune Cel care ne-a vindecat de vremelnicie, Hristos care învață că aceasta înseamnă ” a Ta cunoaște pe Tine singurul Dumnezeu adevărat și pe Hristos pe care L-ai trimis”. Cum? Fiind milostivi ca Tatăl Ceresc care ”răsare soarele și peste cei drepți și peste cei nedrepți și plouă și peste ce buni și peste cei răi”. Peste primii spre desăvârșire, peste ceilalți spre întoarcere și mântuire. S-a mântuit și tâlharul cel bun, când pe Cruce fiind s-a rugat: Pomenește-mă Doamne când vei veni întru împărăția Ta”. Răspunsul îl știm: ”Adevărat. Adevărat zic ție: astăzi vei fi cu Mine în rai”. Nu s-a mântuit însă Iuda, apostolul care l-a vândut pe Fiul lui Dumnezeu pe treizeci de dinari.
Iertarea expresie a iubirii
Adevărata piatră de încercare este și rămâne iertarea pentru care pecetluiește asemănarea cu Dumnezeu: ”Și ne iartă greșalele noastre precum și noi iertăm greșiților noștri”. Departe de a fi un simplu regim alimentar, cum se mai crede, postul este un mod de a fi și trăi cât mai aproape de Dumnezeu Tatăl. Însuși Fiul Său cel unul născut ca Fiu al Omului a postit patruzeci de zile și trei nu a mâncat dobândind putere spunând la sfârșit: ”Scris este: Domnului Dumnezeului tău să i te închini și numai Lui Unuia să-i slujești”. Postul în întregime este o slujire a Tatălui Ceresc care alungă vrăjmașul dar atunci când e însoțit de milostivire și tot Sf. Vasile cel Mare învață ca hrana pe care ai fi voit a o mânca să o dai de pomană săracilor. Străbunii noștri mergeau mai departe – nu mâncau din poamele pământului până nu mulțumeau lui Dumnezeu dăruind spre pomenirea înaintașilor. Credința în Dumnezeu, încrederea și speranța în neamul nostru merg mână în mână înfruntând destinul de a fi așezați la răscrucea răutăților. Asta pentru că pe noi „aici ne-a lăsat Dumnezeu”, e pământul care ne-a revenit a-l sfinți și am făcut-o. Un model ne este gânditorul Mircea Vulcănescu cel care a înțeles cel mai bine românitatea ca ”dimensiune a existenței” și ne-a lăsat un legământ: ”Să nu ne răzbunați”. Lipsa răzbunării fiind în concepția lui Simion Mehedinți o trăsătură esențială a creștinismului românesc generos ilustrată de exemple ignorate de mulți chiar și dintre specialiști.
În această zi ne cerem iertare unii altora ca postul să ne fie cu folos duhovnicesc și iertăm pe cei care ne-au greșit pentru că, spune Sf. Ioan cel cu vorbele de aur ”nu ei ci, eu sunt vinovat pentru că nu am păzit poruncile Tale”. La fiecare spovedanie, Părintele Profesor Ștefan Alexe, care în cer se roagă pentru noi, începea invariabil cu întrebarea dacă suntem în neînțelegere cu cineva. La început, întrebarea ne era incomodă, dar apoi a devenit obișnuință și căutam a nu ne mai certa, modelându-ne gândurile, cuvintele, faptele după normele îngăduinței. ”ca să fie pace pe pământ”. Îngăduiți-mi și mie să supun un alt păcat din rugăciunile pe care le rosteau bătrânii pe această ”gură de rai”. E vorba de ”învoiala la păcat”, uitată de multe dintre cărțile de rugăciune de astăzi. Or, această ”învoială la păcat” este, în principal, cea care a dus la criza spirituală din care nu ieșim decât….afundându-ne incriminând anonim”secularizarea” ca și cum ar fi un hazard natural…cu toate că și acesta e natural mai mult prin lucrarea omului. E lesne a te învoi la păcat și o știm de la protopărinții noștri e mai greu să te opui. Ispititele sunt mari și multe dar le putem înfrunta prin post, rugăciune și milostenie și apoi să nu uităm că e mai ușor să ocolești o ispită decât s-o înfrunți. Să ne întrebăm cu toată gravitatea cum ar fi arătat lumea dacă Hristos care a primit a fi ispitit ca om, nu le-ar fi învins ca Dumnezeu și urmându-L în noapte Învierii să ne amintim cum ”A înviat din morți cu moartea pre moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le”. Vindecați să luăm aminte la cuvintele spuse slăbănogului de la Vitezda: ”Să nu mai greșești ca să nu-ți fie mai rău”. Să-I urmăm pentru că, oricât de greu știm că Dumnezeu e cu noi și ”cine ar putea să ne fie împotrivă?” Doar noi prin neascultare. Felul de a ne comporta între noi să fie unul al îngăduinței de care, asigură Seneca, toți avem nevoie știut prea bine fiind că ”nu este om fără de păcat”, că singur Dumnezeu e fără de păcat și puternic a ierta păcatele și a făcut-o până și pe Cruce. Să-I urmăm cu sârguință, stăruință și cu mintea în inimă să-L ascultăm cum spune cum nimeni până la El nu a rostit: ”În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea”.
Canonul Sfântului Andrei Criteanu făcut în această săptămână este un sfetnic de neînlocuit. Reținem doar câteva versuri: ”prin conștiință m-am judecat și m-am osândit eu, ticălosul/Căci nu este în lume ceva mai apăsător/Tu, Judecătorule, Mântuitorule și Cunoscătorule și Judecătorule/ cruță-mă, izbăvește-mă și mă mântuiește-mă pe mine, robul Tău.”
Vasile Militaru ne amintește că, pe vecie, a lui Dumnezeu este ”ultimul cuvânt” și este firesc pentru că Tot Tatăl Ceresc a rostit și primele: ”Să fie lumină!” Ne amintim asta în fiecare sărbătoare a Învierii Domnului când în tăria nopții suntem chemați: ”Veniți de luați Lumină”. Cum ne aflăm la începutul pregătirii pentru Sărbătoarea Luminii a-tot- biruitoare am găsit într-un Psalm al lui Tudor Arghezi ”cuvintele potrivite”:
Ruga mea e gândul
Tu nu ești un socotitor al faptelor și un cântăritor al lucrurilor grele și ușoare. Tu nu ești un stăpân, făcător de porunci și ziditor de piedici. Tu ești u prieten, mai puțin decât un prieten și mai mult. Te-am găsit ca un copil, între ceruri aruncând cu stele în ceruri, aruncând cu stele în mare și jucând cu mâna oglinda lunii rotunde în odăile noastre albe. Tu nu Te-ai posomorât niciodată ca oamenii răi și chinuiți, și nu ai făgăduit munci și poveri. În prisacă te uitai cu mine la stupi și albine și în câmpie, te aplecai pe florile de trifoi. Păcat?
Un singur păcat: uciderea omului cu mâna omului răzbunător și hoț. Toate celelalte sunt viață și știrbire de viață.
In Memoriam Elena Solunca
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
“Iar tu postind, unge capul tău și fața ta o spală, ca să nu te arăți oamenilor că postești” (Matei 6, 17)
Iubiți credincioși,
Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos a venit din Cer ca să facă ascultare de Părintele Său și să slujească la mântuirea neamului omenesc, scoțându-l din robia diavolului și a morții. în toată Evanghelia El a învățat neâncetat pe oameni, cum să facă voia lui Dumnezeu și cum să lucreze faptele bune spre slava Lui și spre mântuirea sufletelor lor. în dumnezeiasca Evanghelie de azi, pe lângă alte învățături, ne arată cum să postim și unde să adunăm comoară pentru sufletele noastre. Iată ce zice în privința postului ca să fie spre slava lui Dumnezeu și spre mântuirea sufletelor noastre: “Tu însă, când postești, unge capul tău și fața ta o spală, ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău care este în ascuns; și Tatăl care vede în ascuns îți va răsplăti ție” (Matei 6, 17-18).
Dar Mântuitorul ne-a poruncit nu numai postul să-l facem în ascuns, spre a scăpa de slava oamenilor, ci și milostenia, și rugăciunea, și toate faptele bune, că iată ce zice: “Luați aminte ca faptele dreptății voastre să nu le faceți înaintea oamenilor, ca să fiți văzuți de ei; altfel nu veți avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 6, 1).
Deci, “când faci milostenie, nu trâmbița înainta ta, cum fac fățarnicii în sinagogi și pe ulițe, ca să fie slăviți de oameni; adevărat grăiesc vouă că își iau plata lor.
Tu însă, când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns și Tatăl tău care vede în ascuns, îți va răsplăti ție. Iar când vă rugați, nu fiți triști ca fățarnicii cărora le place, prin sinagogi și prin colțurile ulițelor, stând în picioare, să se roage ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă că își iau plata lor. Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție” (Matei 6, 2- 6).
Iată, frații mei, cum ne-a învățat Mântuitorul nostru Iisus Hristos să lucrăm întru ascuns, spre a ne feri de păcatul cel mare al mândriei și al slavei deșarte care de multe ori ne vine din lauda oamenilor.
Dar oare întotdeauna trebuie să lucrăm faptele bune în ascuns?
Suntem datori să lucrăm faptele bune și în ascuns și la arătare, când nu vom putea să le ascundem.
Numai un lucru să avem în vedere: ca toate faptele noastre să fie plăcute lui Dumnezeu și spre slava Lui.
Că zice Mântuitorul nostru Iisus Hristos: “Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Matei 5, 16).
Deci, ori de facem fapte bune în ascuns, ori întru arătare, să le facem SPRE slava și plăcerea lui Dumnezeu.
Acest lucru ne învață și vasul alegerii marele Apostol Pavel, zicând: “De aceea, ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți”. (I Corinteni 10, 31).
Dumnezeieștii Părinți ne arată că fapta are trup și suflet.
Trupul faptelor bune este lucrarea lor, iar sufletul faptelor bune este SCOPUL cu care le lucrăm.
Deci, se cuvine să fim cu mare luare aminte la scopul cu care lucrăm faptele cele bune.
Fapta bună făcută cu scop rău are temelie de umbră și, pe lângă faptul că pierdem osteneala săvârșirii ei, ne facem vinovați de osândă. Căci Dumnezeu, care vede cele ascunse ale inimii noastre NU ia aminte la cele ce facem, ci la SCOPUL cu care lucrăm fapta bună.
Acest adevăr ni-l arată și dumnezeiescul părinte Maxim Mărturisitorul, care zice: "În toate cele făcute de noi, Dumnezeu ia seama la SCOPUL" (Filocalia, vol. II, Sibiu, 1947, p. 86).
Căci unul lucrează fapta bună ca să fie lăudat și cinstit de oameni, altul, ca să câștige bani sau avere, iar altul, ca să tragă pe unii la păcate și dezmierdări.
Toate aceste scopuri sunt RELE și vătămătoare de suflet.
Altul însă suferă toată osteneala faptelor bune și cu multă răbdare și smerenie își duce crucea vieții având în vedere numai scopul sfânt de a face TOATE spre slava lui Dumnezeu, spre a câștiga milă și îndurare în ziua morții și a Judecății de apoi ca să-și mântuiască sufletul.
Fericit și de trei ori fericit este asemenea om care nu dorește altceva în viață decât mântuirea sufletului său.
Oare câți din sfinți, urând slava de la oameni, au fugit de lume și au slujit lui Dumnezeu prin pustietăți și prin stâncile pământului! Iar unii, spre a fi urâți și batjocoriți de oameni, s-au făcut nebuni pentru Hristos, precum au fost sfinții Andrei și Simon.
Alții, având în vedere prăpastia slavei deșarte, se sileau mai mult a ascunde faptele bune decât a le lucra. Așa vedem pe acel bătrân care se depărta totdeauna întru adâncul pustiului și acolo își petrecea viața lui în tăcere, în liniște și rugăciune. Odată l-a întrebat ucenicul lui, zicând: "Pentru ce, părinte, totdeauna fugi de noi și te depărtezi în adâncul pustiului? Nu este mai bine să trăiești aproape de oameni, ca văzând ei nevoința și viața ta bună, să se folosească și alții, și tu vei avea mai mare plată de la Dumnezeu?"
Răspuns-a bătrânul: "Crede-mă, fiule, că măcar de ar fi cineva asemenea cu Sfântul și Marele Prooroc al lui Dumnezeu Moise și ar trăi împreună cu oamenii, nu poate să se cheme fiu al lui Dumnezeu după dar și să-și folosească sufletul său nicidecum. Că eu sunt fiu al lui Adam, și precum Adam părintele meu, văzând roada frumoasă și bună la gust, n-a răbdat să nu guste, prin care a murit, așa și eu, când văd rodul păcatului, îndată îl poftesc, prin care luând și gustând mor.
Pentru aceea, Preacuvioșii noștri Părinți, fugeau din lume la pustie, ca să-și omoare patimile și poftele dulceților căci acolo nu aflau mâncare care naște poftele păcatului" (Pateric, Rm. Vâlcea, 1930. Despre smerenie).
Iubiți credincioși,
Astăzi se lasă sec de brânză, iar de mâine începe Sfântul și Marele post al Paștelui, care durează șapte săptămâni.
Primele șase săptămâni formează postul propriu-zis, iar ultima săptămână de la Florii până la învierea Domnului, postim șapte zile în cinstea Sfintelor și mântuitoarelor Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos.
De felul cum trebuie să postim ne învață însuși Mântuitorul în Evanghelia de astăzi, cum am amintit la început. Adică să postim după puterea fiecăruia, dar în taină și cu bucurie, iar nu cu tristețe, căci sunt o parte din creștini care spun: "Eu nu pot posti că sunt bolnav!" Sau dacă totuși postesc o zi, două se arată triști, indispuși și chiar agitați.
În această privință, frații mei, trebuie să știți că "Biserica nu este omorâtoare de oameni CI DE PATIMI".
Postul de mâncare de dulce și chiar de vin este rânduit de Biserică pentru toți, dar după putere. El este necesar tuturor, mai ales celor tineri, ca să-i oprească de la păcate și de la patimile trupești. Iar dacă cineva este bolnav, bătrân sau neputincios să asculte de duhovnicul lui și să postească după cât poate.
Să știți și aceasta, că postul este de două feluri.
Post trupesc, adică înfrânare de la mâncare pe un timp limitat, cu scopul de a ne ruga mai curat lui Dumnezeu și de a ne stăpâni firea.
Al doilea, este postul sufletesc, adică înfrânarea limbii, a ochilor, a auzului de la cele rele; a mâinilor să nu lucreze vreun păcat și, mai ales, înfrânarea minții de la imaginații și gânduri pătimașe, a inimii de la pofte și tot felul de răutăți "care ies din inimă" și a voinței ca să nu accepte săvârșirea vreunui păcat.
Iată deci, cele două feluri de posturi.
Numai cine postește cu amândouă felurile de post, adică și cu trupul și cu sufletul, numai acela ține post întreg și adevărat.
Iar dacă cineva este bolnav să se înfrâneze de la mâncare după putere, dar să postească de mânie, de tutun, de beție, de ceartă, de înjurături, de glume, de somn mult, de gânduri și imaginații necurate, de cărți rele, de păcate urâte trupești și sufletești, de furt, de minciună, de judecăți prin tribunale, de vrăjitorie, de avorturi, de divorț, de dezbinări între rude și de tot păcatul.
Că mai mare este postul sufletesc de gânduri și de faptele rele, decât postul trupesc de mâncare. Cine se înfrânează de la toate aceste răutăți se va putea cu ușurință înfrâna și de la mâncare și băutură.
Poate întreba cineva de vechimea postului, crezând că postul a fost rânduit de Biserică mult mai târziu. Aici vă amintesc cuvintele Sfântului Vasile cel Mare care spunea că postul este una din cele mai vechi porunci, fiind rânduit chiar din rai.
Căci a poruncit Dumnezeu lui Adam: “Din toți pomii din rai poți să mănânci, iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit!” (Facere 2, 16-17).
Vedeți vechimea postului?
Iar dacă Adam și Eva au călcat porunca postului și ascultării, vedeți că au fost izgoniți din rai și au murit?
Iată vechimea postului și iată și URMĂRILE celor ce au putut dar n-au voit să postească.
Deci și noi să ne silim a trece curgerea Postului Mare, cu înfrânare după puterea trupească și sufletească. Iar când nu putem sau nu știm cum să postim să urmăm sfatul preotului nostru.
Iubiți credincioși,
Postul se respecta și în Legea Veche. Iudeii posteau lunea și joia și în anumite zile după rânduiala de cult a Vechiului Testament.
În Legea Harului, Sfinții Părinți, pornind de la cultul iudaic, au rânduit două zile de post săptămânal obligatoriu: miercurea, în amintirea vânzării Domnului de către Iuda și vinerea, în cinstea răstignirii Lui pe cruce. Mai târziu s-a rânduit și lunea zi de post, mai ales pentru călugări, ca să prisosească în toate Biserica creștină față de cultul iudaic. Apoi s-au rânduit și celelalte patru posturi de peste an, dintre care cel mai important pentru pocăința și creșterea noastră duhovnicească este Postul Mare.
În acest sfânt post creștinii se înfrânează de la mâncare de dulce, merg cât mai regulat la biserică, se împacă unii cu alții, soții țin definitiv curățenie trupească.
Apoi toți se roagă mai mult, citesc regulat Psaltirea, fac metanii și milostenie după putere, se spovedesc și se împărtășesc în post de două ori, sau măcar odată până la Sfintele Paști, renunță la judecăți, la certuri și distracții care robesc mintea și înșeală pe mulți.
Pentru a avea folos de post și pentru a-l trece cu ușurință, trebuie să-l unim cu încă două fapte bune cu sfânta rugăciune și cu milostenia.
Rugăciunea și postul formează cele două aripi cu care creștinul poate zbura până la Hristos, iar amândouă unite cu milostenia ne duc până în fața Preasfintei Treimi și formează cea mai sigură și scurtă scară de mântuire pentru creștini.
O scară numai cu trei trepte care ne poate ridica de jos, unde suntem căzuți împreună cu Adam, până sus, în împărăția Cerurilor.
Să iubim aceste trei virtuți și să le lucrăm toată viața, dar mai ales acum în Postul Sfintelor Paști.
Postul este jertfa trupului, rugăciunea este jertfa sufletului, iar milostenia este jertfa dragostei în Hristos.
Să postim cu dragoste și să urcăm scara Postului Mare cu bucurie, iar nu suspinând, "că pe dătătorul de bunăvoie îl iubește Dumnezeu".
Adam a căzut călcând porunca postului. De aceea se și numește Duminica de astăzi "a Izgonirii lui Adam din rai".
Noi însă să ne ridicăm din căderea lui Adam, încercând cu post, cu rugăciune și cu milostenie, scara celor patruzeci de zile ale Marelui Post,
crescând duhovnicește în credință, în dragoste și în nădejdea mântuirii, până vom ajunge înaintea lui Hristos înviat și în lumina cea neapusă a Preasfintei Treimi.
În seara aceasta se citește la vecernie o rugăciune de iertare și se iartă, acasă și în biserică, toți credincioșii din fiecare sat, parohie, familie, ca și cei din mănăstiri.
Fără iertare nu putem începe postul, nu ne putem ruga și osteneala ne este fără folos.
Iar începând de mâine, timp de patru zile se citește, în fiecare biserică, "Canonul Mare" al Sfântului Andrei Criteanul, o prea frumoasă rugăciune de pocăință.
Care puteți, luați parte cu evlavie la slujba Canonului Mare, care se citește patru zile.
Acasă citiți cărți de rugăciuni și cărți creștinești, după timp și putere faceți metanii și, mai ales, citiți Psaltirea până la Sfintele Paști, că mare putere au psalmii.
Cu aceste scurte învățături duhovnicești, încheiem predica de azi și rugăm pe bunul Dumnezeu să ne binecuvânteze începutul Postului Mare, ca să-l parcurgem cu folos și să ajungem cu bucurie să ne închinăm și slăvitei Sale învieri. Amin.