Slavă la „Doamne strigat-am" din Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, glas 6, de Ștefanache Popescu. „Compusă la 1858 ca tesă de concurs pentru ocuparea catedrei de la școla de musică bisericescă din Plasa de sus.” - Triod - I.P. Pasărea. Psalt: Liviu Cruceru. Ison: Andrei Stratulat, Andrei Brezeanu, Paul Riglea.

Începem numărătoarea zilelor până la Marea Sărbătoare a Învierii Domnului cu ceea ce am putea numi ”punctul zero” al pregătirii, amintindu-ne că, dintru începutul începuturilor, raiul a fost făcut pentru om ca el văzând cugetător, cu inima să înțeleagă că e Fiul cel rătăcitor, care anume îi este destinul demiurgic. O spunem deschis în rugăciunea Tatăl nostru cerând a ”sfinți numele Său precum în cer, așa și pe pământ” adică ascultând lucrător voia lui Dumnezeu. Mereu înainte o avem pe Fecioara Maria care a spus îngerului Gabriel care a vestit întruparea: ”Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”. În înțelepciunea sa de o simplitate  maiestoasă, țăranul român spune frecvent ”dacă dă Dumnezeu”, sau ”de-o fi voia Domnului” fără să uite o clipă după cuvintele Psalmistului că ”El ne-a făcut pe noi, nu noi”. Atunci când e numit ”Bunule Învățător”, Hristos corectează că ”Singurul Bun este Dumnezeu” iar El ca Fiu ascultător până la moarte și încă moarte pe cruce a făcut voia Tatălui până la moarte și moarte pe Cruce. Așa blestemul Crucii, instrumentul celei mai crunte pedepse a devenit binecuvântare amintind mântuirea. Înțelegem dară că adevărata libertate este eliberarea de moarte și redobândirea statutului de locuitor al raiului, al împărăției cerești. Și cum omul este făcut de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa, înțelegem că libertatea este a face voia lui Dumnezeu ”care vrea ca tot omul să se mântuiască și nimeni să nu piară”. Întocmai a lucrat Fiul lui Dumnezeu și de pierit nu a pierit decât Iuda pentru că, vânzându-L pe Hristos, și-a înstrăinat ”împărăția cerurilor” pe vecie, adăugând păcatelor încă unul, capital, luându-și viața. 

Viața e un dar al lui Dumnezeu și așa s-o cinstim

Viața nu este a noastră, este un dar al lui Dumnezeu și așa să-l cinstim cum a făcut-o Maica Domnului, asumându-și destinul pentru a deveni maică a tuturor creștinilor. ”Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”. Nu au făcut așa întâii oameni, ci au urmat cuvintele mincinoase ale șarpelui și le-a fost dat să cunoască moartea pentru ei și toți care le urmează. Aici deslușim magnitudinea forței  distructive a răului care, făcut, nu poate fi alungat decât numai de Hristos, Cel care a primit toată puterea în cer și pe pământ.  Cum? Urmându-L cum ne îndeamnă și așteaptă: ”În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea”. Cum? Prin manifestarea ei directă, neechivocă – iertarea. O spune deslușit, răstignit  pe Cruce ca într-o îmbrățișare a tuturor: ”Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac”. Spune Sf. Marc Ascetul cum că nimeni nu este mai bun. Dumnezeu știe toate păcatele și nu are nevoie de pocăința noastră, dar nici el nu iartă pe cel care nu se pocăiește” și o face spre bunul folos al omului câtă vreme  iertarea fără pocăință este asemenea unui râu care a secat și i-au rămas doar malurile. Sf. Ioan Gură de Aur învață că acela care se osândește pe sine, cu greu mai repetă păcatele: ”Pune conștiința ta să te osândească înlăuntrul tău, ca să nu ai dincolo acuzator înaintea scaunului de judecată al Domnului. Aceasta-i o cale de pocăință! Cea mai bună!”.  Socrate mărturisea: ”Știu că nu știu nimic bine și nici asta nu știu…” marcând istoria gândirii filosofice care e mereu pe calea cuvintelor sale. Așa  a căutat aproape fără să știe precis ce caută pe pământ fără să înțeleagă că atunci când drumul științei se înfundă, poți merge mai departe  prin rugăciune stăruitoare  către ”Cel ce a făcut cerul și pământul”, A-tot-cunoscătorul și Iubitorul a toate pe care le plinește. Abia mila Lui este mântuitoare: ”miluiește-ne pe noi Doamne, miluiește-ne pe noi că, nepricepându-ne la nici un răspuns, această rugăciune îți aducem Ție: miluiește-ne pe noi”. În spațiul acelui ”aici” mărginit de timp în care ne-am aflat după cădere, rugăciunea este singura care ajută a-i trece hotarul dincolo spre imensitatea luminii. În rugăciune aflăm leacul tămăduitor al pocăinței după cum învață Sf. Ioan Gură de Aur:”Cel ce-și osândește păcatele mai greu cade în aceleași păcate. Pune conștiința ta să te osândească în lăuntrul tău, ca să nu o ai dincolo acuzator înaintea scaunului Domanului. Aceasta-i o cale de pocăință. Cea mai bună!” Și este astfel pentru că ne duce spre Părintele ceresc ca odinioară pe Fiul rătăcitor care a zis: ”Am greșit la cer și înaintea ta”. La cer față de Dumnezeu care a dat cele zece porunci și înaintea tatălui pentru că una dintre ele spune să cinstim pe tatăl și pa mama noastră. Nu de porunci avem a ne teme ci de consecințele nerespectării lor. Porunca, singură dată de Dumnezeu întâilor oameni era să nu se apropie de pomul binelui și a răului, al amestecului indistinct început  al rătăcirii. Ei cunoșteau cu asupra de măsură binele.

Postul, rugăciunea și  milostenie – binecuvântare cerească

Binefacerile postului sunt înfățișate de toți Sfinții Părinți și, mai nou, știința arată că, paradoxal, postul întărește imunitatea organismului. Sf. Ioan Gură de Aur dă mărturie că cineva nu trebuie sa se teama de post, ci sa se teama de viața cea desfrânată,  de lăcomie și de îmbuibare, îndoparea si îmbuibarea au zguduit cetatea Ninive si au dus-o aproape de pieire. Postul însa iarăși a întărit cetatea. Cu postul a intrat Daniil in groapa leilor, umblând printre fiarele acelea grozave ca printre niște oi. Cu postul au intrat cei trei tineri in cuptorul cel înfocat din Babilon, mult timp petrecând in flacăra. Iată rodirile cele mărite ale postului!

Apoi, postul nu are cum fi doar al trupului, el este necesar însă nu și suficient pentru că omul este un tot alcătuit din trup și suflet și specialiștii arată cât decisivă este ceea ce numesc ”inteligență emoțională”. La rându-i nici rațiunea singură nu este suficientă și Pascal arăta importanța acelor ”rațiuni ale inimii” pe care rațiunea nu are a le înțelege. De aceea postul ca o mică jertfă adusă de trup este o binecuvântare și sunt medici care spun că și cancerul poate fi vindecat printr-un anume post.  Postul face mai ușoară trezvia prin care ferindu-ne de a mai greși putem să ne curățim de relele ce le-am făcut căci Domnul ne va arăta cum. Să ni-l amintim pe Sf. Ilie care prin post și rugăciune a putut închide și deschide cerurile în timp ce ruga închinătorilor la Baal s-a dovedit absurdă în totalitate. Postul în sine nu ne ferește de lucrarea diavolului, ci face mai mult – ne dă puterea de a-l înfrunta. În Pateric este o poveste despre un călugăr foarte sporit în post și rugăciune la care s-a înfățișat diavolul spunându-i că poate discuta orice aspect din Vechiul Testament. Atunci, slujitorul Domnului a întrebat: ”Dar din Noul Testament?” Atunci împielițatul a pierit ca și cum nu ar fi fost niciodată. Peste veacuri, Sf. Ap. Andrei ne dă povață: ”Trebuie să chemăm numele Domnului astfel încât cel ce vrea să ne vadă pierduți să nu aibă putere”.

Părinții din părinți îndeamnă să ținem post și cu dragoste ne și arată cum deoarece postul nu înseamnă posomorâre și închidere în carapacea egolatriei, ci seninătate, limpezire a minții. Anume aceea care permite spiritului de discernământ să vadă cum, după cuvântul Românului Absolut, într-o lume în care ”toate-s vechi și nou-s toate” că ”ce e val ca valul trece” și bine îi este omului să cugete la ”ce e rău și ce e bine”. Răul, spune Sf. Vasile cel Mare este absența binelui, iar bine este a face voia Celui care ”a zis și s-a făcut, a poruncit și s-au zidit”. Faptul devine posibil doar urmându-L pe Iisus Hristos, ”Calea, Adevărul și Viața”, veșnicia din care odinioară a căzut dând ascultarea înșelătorului diavol – diabolon – care ne vrea a-i fi în necondiționată subordine. Viața veșnică  se deschide celui care refuzându-se mărginirii se deschide din proprie voie vieții veșnice  care este, spune Cel care ne-a vindecat de vremelnicie, Hristos care învață că aceasta înseamnă ” a Ta cunoaște pe Tine singurul Dumnezeu adevărat și pe Hristos pe care L-ai trimis”.  Cum? Fiind milostivi ca Tatăl Ceresc care ”răsare soarele și peste cei drepți și peste cei nedrepți  și plouă și peste ce buni și peste cei răi”. Peste primii spre desăvârșire, peste ceilalți spre întoarcere și mântuire. S-a mântuit și tâlharul cel bun, când pe Cruce fiind s-a rugat: Pomenește-mă Doamne când vei veni întru împărăția Ta”. Răspunsul îl știm: ”Adevărat. Adevărat zic ție: astăzi vei fi cu Mine în rai”. Nu s-a mântuit însă Iuda, apostolul care l-a vândut pe Fiul lui Dumnezeu pe treizeci de dinari.

Iertarea expresie a iubirii

Adevărata piatră de încercare este și rămâne iertarea pentru care pecetluiește asemănarea cu Dumnezeu: ”Și ne iartă greșalele noastre precum și noi iertăm greșiților noștri”. Departe de a fi un simplu regim alimentar, cum se mai crede, postul este un mod de a fi și trăi cât mai aproape de Dumnezeu Tatăl. Însuși Fiul Său cel unul născut ca Fiu al Omului a postit patruzeci de zile și trei nu a mâncat dobândind putere spunând la sfârșit: ”Scris este: Domnului Dumnezeului tău să i te închini și numai Lui Unuia să-i slujești”. Postul în întregime este o slujire a Tatălui Ceresc care alungă vrăjmașul dar atunci când e însoțit de milostivire și tot Sf. Vasile cel Mare învață ca hrana pe care ai fi voit a o mânca să o dai de pomană săracilor. Străbunii noștri mergeau mai departe – nu mâncau din poamele pământului până nu mulțumeau lui Dumnezeu dăruind spre pomenirea înaintașilor. Credința în Dumnezeu, încrederea și speranța în neamul nostru merg mână în mână înfruntând destinul de a fi așezați la răscrucea răutăților.  Asta pentru că pe noi „aici ne-a lăsat Dumnezeu”, e pământul care ne-a revenit a-l sfinți și am făcut-o. Un model ne este gânditorul  Mircea Vulcănescu cel care a înțeles cel mai bine românitatea ca ”dimensiune a existenței” și ne-a lăsat un legământ: ”Să nu ne răzbunați”. Lipsa răzbunării fiind în concepția lui Simion Mehedinți  o trăsătură esențială a creștinismului românesc generos ilustrată de exemple ignorate de mulți chiar și dintre specialiști.

În această zi ne cerem iertare unii altora ca postul să ne fie cu folos duhovnicesc și iertăm pe cei care ne-au greșit pentru că, spune Sf. Ioan cel cu vorbele de aur ”nu ei ci, eu sunt vinovat pentru că nu am păzit poruncile Tale”. La fiecare spovedanie, Părintele Profesor Ștefan Alexe, care în cer se roagă pentru noi, începea invariabil cu întrebarea dacă suntem în neînțelegere cu cineva. La început, întrebarea ne era incomodă, dar apoi a devenit obișnuință și căutam a nu ne mai certa, modelându-ne gândurile, cuvintele, faptele după normele îngăduinței. ”ca să fie pace pe pământ”.  Îngăduiți-mi și mie să supun un alt păcat din rugăciunile pe care le rosteau bătrânii pe această ”gură de rai”. E vorba de ”învoiala la păcat”, uitată de multe dintre cărțile de rugăciune de astăzi. Or, această ”învoială la păcat” este, în principal, cea care a dus la criza spirituală din care nu ieșim decât….afundându-ne incriminând  anonim”secularizarea” ca și cum ar fi un hazard natural…cu toate că și acesta e natural mai mult prin lucrarea omului. E lesne a te învoi la păcat și o știm de la protopărinții noștri e mai greu să te opui. Ispititele sunt mari și multe dar le putem înfrunta prin post, rugăciune și milostenie și apoi să nu uităm că e mai ușor să ocolești o ispită decât s-o înfrunți. Să ne întrebăm cu toată gravitatea cum ar fi arătat lumea dacă Hristos care a primit a fi ispitit ca om, nu le-ar fi învins ca Dumnezeu și urmându-L în noapte Învierii să ne amintim cum ”A înviat din morți cu moartea pre moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le”. Vindecați să luăm aminte la cuvintele spuse slăbănogului de la Vitezda: ”Să nu mai greșești ca să nu-ți fie mai rău”. Să-I urmăm pentru că, oricât de greu știm că Dumnezeu e cu noi și ”cine ar putea să ne fie împotrivă?” Doar noi prin neascultare. Felul de a ne comporta între noi să fie unul al îngăduinței de care, asigură Seneca, toți avem nevoie știut prea bine fiind că ”nu este om fără de păcat”, că singur Dumnezeu e fără de păcat și puternic a ierta păcatele și a făcut-o până și pe Cruce. Să-I urmăm cu sârguință, stăruință și cu mintea în inimă să-L ascultăm cum spune cum nimeni până la El nu a rostit: ”În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea”.

Canonul Sfântului Andrei Criteanu făcut în această săptămână este un sfetnic de neînlocuit. Reținem doar câteva versuri: ”prin conștiință m-am judecat și m-am osândit eu, ticălosul/Căci nu este în lume ceva mai apăsător/Tu, Judecătorule,  Mântuitorule și Cunoscătorule și Judecătorule/ cruță-mă, izbăvește-mă și mă mântuiește-mă pe mine, robul Tău.”

Vasile Militaru ne amintește că, pe vecie, a lui Dumnezeu este ”ultimul cuvânt” și este firesc pentru că Tot Tatăl Ceresc a rostit și primele: ”Să fie lumină!” Ne amintim asta în fiecare sărbătoare a Învierii Domnului când în tăria nopții suntem chemați: ”Veniți de luați Lumină”. Cum ne aflăm la începutul pregătirii pentru Sărbătoarea Luminii a-tot- biruitoare am găsit într-un Psalm al lui  Tudor Arghezi ”cuvintele potrivite”:

Ruga mea e gândul

Tu nu ești un socotitor al faptelor și un cântăritor al lucrurilor grele și ușoare. Tu nu ești un stăpân, făcător de porunci și ziditor de piedici. Tu ești u prieten, mai puțin decât un prieten și mai mult. Te-am găsit ca un copil, între ceruri aruncând cu stele în ceruri, aruncând cu stele în mare și jucând cu mâna oglinda lunii rotunde în odăile noastre albe. Tu nu Te-ai posomorât niciodată ca oamenii răi și chinuiți, și nu ai făgăduit munci și poveri. În prisacă te uitai cu mine la stupi și albine și în câmpie, te aplecai pe florile de trifoi. Păcat?

Un singur păcat: uciderea omului cu mâna omului răzbunător și hoț. Toate celelalte sunt viață și știrbire de viață.

In Memoriam Elena Solunca