Ne luăm cu "molima" asta aranjată și aproape că uităm cu totul de altele.

Eram prin 96 la Alianța Civică, pe când tocmai se prefigura succesul CDR în alegerile din toamnă; și când, se înțelege, toată lumea căuta să se aranjeze cumva. Prin Băcanu (din rezerva sa de cadre, de unde au fost impuși tot atunci și șefii SRI și SIE), a descălecat la AC d-l Nicolae Noica. Nimeni nu mai auzise de el, dar dacă Băcanu l-a adus, cine să mai zică ce? Că, deh, marele Băcanu nu era vreun fitecine, cu influența sa dată mai ales România liberă primită cadou de la Iliescu și clica lui (cadou pe care l-a privatizat frumușel pe persoană fizică, și pe care după ani buni l-a vândut umplându-se de bani).

La parlamentare, susținut de Băcanu și Blandiana (nici ea vreo fitecine, normal), Noica se alege deputat. Și apoi, firește, cu un așa spate, și ministru; la Lucrări publice și nu mai știu cum. Ca ministru - din punga Ministerului, desigur - omul își plătește datoriile (între ele niște sume frumușele pe la Fundația Blandianei). Cu gândul la zile negre el procedează asemenea și cu Patriarhia - și cel mai probabil și cu altele.

Timpul trece și fostului ministru îi merge, normal, tot mai bine. Membru al Adunării Bisericești, membru de onoare al Academiei Române, director general al Bibliotecii Academiei și tot așa. Legea prevede că membrii de onoare ai Academiei trebuie să fie "cetățeni români care s-au distins prin realizări deosebite în domeniile științelor, literelor sau artelor și cetățeni români, personalități de seamă ale națiunii sau personalități care susțin dezvoltarea activității Academiei Române”. Știindu-l bine pe d-l ministru, pot spune că singura cerință pe care o împlinește cu adevărat e cetățenia română.

Cât privește onoarea unui membru de onoare al forului academic suprem, lucrurile stau și aici destul de prost. La cele de mai sus aș mai aminti doar că în anii în care era ministru Nicolae Noica, pe legislația lui Iliescu și alor lui, cum au făcut mai toți securiștii și ștabii comuniști în "post-comunism”, a cumpărat, la un preț de nimic o locuință naționalizată (apartament de lux cu șapte camere, în plin centrul Bucureștilor). Iar asta în timp ce CDR a câștigat alegerile și contra promisiunii restituirii proprietăților confiscate abuziv. În plus, ministrul „nostru” se purta astfel nici mai mult nici mai puțin decât în paguba propriului văr, fugit sub comuniști în Germania. Fapt ce vorbește de la sine despre educația omului. Un personaj, care, la instigarea Blandianei, s-o mai spun și pe asta, în perioada în care, încă la AC, îmi luasem „libertatea” să scriu ce cred și despre cei pe care noi îi adusesem la putere, a ajuns să-mi ceară „să ne dați articolele să le vedem și noi înainte să le predați redacției”.

În sfârșit, poate că astăzi semnificația acestui caz rezidă mai mult în sinecura lipsită de decență de care un fost ministru octogenar beneficiază ca șef al Bibliotecii Academiei, pe un salariu de circa 7.000 de lei (cumulat cu o pensie destul de bună și ea). Acest cumul de venituri nerușinat, pe bani publici, a fost și încă mai e o rețetă în special pentru foștii ofițeri de Securitate, de Miliție și ștabi ai Armatei lui Ceaușescu, multe zeci de mii de oameni. Ani la rând în care toată lumea, în frunte cu Patriarhia și Academia, a deplâns, pe drept cuvânt, migrația dramatică a milioane de români. Sigur, cele câteva zeci de mii de posturi nu i-ar fi oprit pe români să-și ia lumea în cap. Și sigur că nu neapărat din cauza celor câteva zeci de mii de sinecuri au plecat ei. Dar destui au plecat și din lehamite, sătui că altfel de lucruri se petrec în țara lor.