de Giorgio Agamben

De mai multe ori în intervențiile mele anterioare am evocat simbolul vieții nude*. De fapt, mi se pare că epidemia arată dincolo de orice îndoială posibilă că omenirea nu mai crede în nimic decât în ​​simpla existență care trebuie păstrată ca atare cu orice preț. Religia creștină, cu actele sale de iubire și caritate și cu credința ei până la martiriu, ideologia politică cu solidaritatea ei necondiționată, chiar și încrederea în muncă și bani par să ocupe locul al doilea de îndată ce viața nudă este amenințată, deși sub forma unui risc a cărui concretețe statistică este labilă și deliberat nedeterminată.

A sosit momentul să clarificăm semnificația și originea acestui concept. Pentru aceasta este necesar să ne amintim că omul nu este ceva ce poate fi definit odată pentru totdeauna. Este mai degrabă rezultanta unei dezbateri istorice necontenit actualizate, care de fiecare dată fixează granița care separă omul de animal, care desparte ceea ce este uman în om de ceea ce nu este uman în el și în afara lui. Când Carl Linnaeus caută o notă caracteristică pentru clasificările sale care să îl separe pe om de primate, el trebuie să mărturisească faptul că nu știe care este aceasta și sfârșește prin a pune lângă numele generic homo doar vechiul dicton filozofic: nosce te ipsum, cunoaște-te pe tine însuți. Acesta este sensul termenului sapiens pe care Linnaeus îl va adăuga în cea de-a zecea ediție a studiului său Sistemul naturii: omul este animalul care trebuie să se recunoască drept om pentru a fi om și, prin urmare, trebuie să separe – să decidă – umanul de ceea ce nu este uman.

Dispozitivul prin care această decizie are loc în istorie poate fi numit o mașină antropologică. Mașina funcționează prin excluderea vieții animale din om și producerea omului prin această excludere. Dar pentru ca mașina să funcționeze, excluderea trebuie să fie și o incluziune, deoarece între cei doi poli – animalul și omul – există o articulație și un prag care îi împarte și îi unește. Această articulație este o viață nudă, adică o viață care nu este nici în mod propriu-zis animală, nici cu adevărat umană, dar în care separarea, decizia dintre om și non-om are loc în permanență. Acest prag, care trece în mod necesar prin interiorul omului, separând viața biologică de viața socială din el, este o abstracție și o virtualitate, dar o abstracție care devine reală prin încorporarea de la caz la caz în figuri istorice concrete și determinate politic: sclav, barbar, homo sacer**, pe care oricine îl poate ucide fără să comită o crimă, în lumea antică; enfant-sauvage, lupul-om și homo alalus ca verigă lipsă între maimuță și om între Iluminism și secol XIX; cetățeanul în stare de excepție, evreul din lagăr, bolnavul aflat în comă din camera de resuscitare și corpul păstrat pentru îndepărtarea organelor în sec. XX.

Care este figura vieții nude care se pune astăzi în discuție în gestionarea pandemiei? Nu este atât pacientul, care este izolat și tratat ca niciodată în istoria medicinei; mai degrabă, este persoana infectată sau – așa cum se definește cu o formulă contradictorie – pacientul asimptomatic, adică ceva ce fiecare om este în mod practic, chiar și fără să o știe. În cauză nu este atât de mult sănătatea, ci mai degrabă o viață care nu este nici sănătoasă, nici bolnavă, care, ca atare, ca potențial patogenă, poate fi privată de libertățile sale și supusă unor interdicții și controale de tot felul. Toți oamenii sunt, în acest sens, pacienți practic asimptomatici.

Singura identitate a acestei vieți care fluctuează între boală și sănătate este aceea de a fi beneficiarul tamponului de testare Covid și al vaccinului, care, la fel ca botezul unei noi religii, definește figura inversată a ceea ce odinioară se numea cetățenie. Botezul nu mai este de neșters, ci neapărat provizoriu și reînnoibil, deoarece noul cetățean, care trebuie să arate întotdeauna certificatul de vaccinare, nu mai are drepturi inalienabile și indecidabile, ci doar obligații care trebuie hotărâte și actualizate necontenit.

16 aprilie 2021

Giorgio Agamben | Quodlibet

Traducere | Cuvântul Ortodox