Am așteptat și am așteptat ca să-l pot vedea. Am luat pe rând aproape toate filmele despre Napoleon, pentru că, în sinea mea, credeam că nu pot lua pulsul unui film nou dacă nu văd, pentru comparație, ce a fost înainte.

Așa bănuiam, în naivitatea mea, că fac toți oamenii înainte de a se apuca de o treabă serioasă. Nu e cazul acestui nou film al lui Ridley Scott și tare mi-aș fi dorit să mă înșel!

M-am bucurat că Joaquin Phoenix îl va interpreta pe Napoleon. Chiar am simțit că va duce la capăt cu brio această misiune.

Ce să spun?! Am simțit un respect deosebit pentru Albert Dieudonné, care a fost „Napoleon” într-un fim de Abel Gance, un pionier al limbajului cinematografic, din 1927, și care a ținut după aceea prelegeri despre Napoleon și chiar și-a dorit să fie înmormântat în costumul acestuia, într-atât de marcat a fost de rolul pe care l-a interpretat.

M-am lăsat să alunec în brațele lui Charles Boyer, care a fost Napoleon în 1937, în „Contesa Walewska”, alături de Greta Garbo. Ce minune!

L-am urmărit pe Marlon Brando, în „Désirée”, film din 1954. N-a fost rău deloc.

L-am privit fascinată pe Rod Steiger în „Waterloo”, 1970, regia Sergei Bondarchuk. Ce interpretare! Ce bijuterie de film!

Mi-a plăcut și Julien Bertheau în „Madame Sans-Gêne”, alături de Sophia Loren și Robert Hossein, 1961.

Nu m-am dat bătută și am revăzut miniseria din 1987 „Napoleon și Josephine”, cu Armand Assante și Jacqueline Bisset. Măcar au fost aproape de adevărul istoric și nu s-au făcut de râs.

Ian Holm, în „Hainele noi ale împăratului”, din 2001. Fabulos. Realmente fabulos.

Și mi-am spus că dacă-i bal bal să fie și am vizionat și „Austerlitz”, 1960, regia Abel Gance, cu Pierre Mondy, „Domnul N”., cu Philippe Torreton, 2003, pe care-l recomand cu drag. Merită! Am râs cu lacrimi la „Sabotaj!”(2000), cu David Suchet, pe care l-am adorat în Hercule Poirot și care, neașteptat, face aici un rol deosebit.

Am urmărit și „Napoleon”, din 2002, cu Christian Clavier, „Napoleon”, 1955, cu Jean-Pierre Aumont, și „Masca purpurie”, 1955, cu Robert Cornthwaite.

A meritat să revăd toate aceste filme. Mi-am umplut sufletul cu imagini tulburătoare, am fost fericită să revăd chipuri de actori pe care i-am admirat de-a lungul timpului, am făcut comparații între aceste versiuni și, la final, am zis că în ciuda tuturor comentariilor pe care le-am citit despre acest nou Napoleon, trebuie să-l văd.

Recunosc, mare greșeală. Nimeni nu-mi va înapoia nu banii pe bilet, ci timpul pe care simt că l-am pierdut încercând să dau o șansă acestui film.

Nu am crezut nicio secundă că o ștachetă poate fi așezată sub pământ, nu deasupra lui, în ciuda tehnologiei care-ți permite să reconstruiești aproape orice în ziua de astăzi.

Nimic din ceea ce este omenesc nu i-a fost străin lui Napoleon, dar ca să fie redus la un punct de la ceea ce a fost cu adevărat nu mi-am imaginat că se va putea.

Și totuși, Ridley Scott a reușit. Josephine n-a fost niciodată mai slab interpretată. Nu am crezut-o pe Vanessa Kirby nicio secundă. Ca să fim drepți și sinceri până la capăt, chiar Isabella Rossellini a fost de mii de ori mai bună în miniseria din 2002.

Am fost atentă la detalii. La felul în care coboară din caleașcă, la cum pășește, la zâmbet, lacrimă, ironie, isterie, iubire, la cum soarbe din ceașcă. Nimic nu a reușit să mă convingă.

Cum să cred că Josephine era o mare doamnă dacă actrița care o aduce la viață pe marele ecran nu face niciun efort?

Și cum să cred că a fost marea iubire a lui Napoleon dacă nu emană feminitate? Sophia Loren, în Madame Sans-Gêne, te lăsa fără respirație. Femeie până în măduva oaselor. Vanessa Kirby nu mi-a spus nimic.

Iar Joaquin Phoenix, Doamne! Nu știu unde să încep și unde să termin. A fost oricine vreți, numai Napoleon nu.

Pur și simplu mă doare. Nu mă mir că francezii sunt revoltați. Au și de ce. Un film bun e acela pe care îl pot revedea de câte ori vreau fără să mă plictisesc și descopăr mereu și mereu câte ceva la el.

Ei bine, concluzia mea e că nu aș revedea acest Napoleon niciodată. Ce păcat! Putea fi altfel.