Recent, am publicat un articol care semnala o decizie ce ridică semne grave de întrebare privind direcția educației românești: numirea unui psiholog la conducerea Ministerului Educației. Această alegere nu aduce doar îndoieli legate de competența administrativă a persoanei desemnate, ci dezvăluie o viziune profund defectuoasă asupra ceea ce înseamnă actul educațional.

Educația nu este și nu ar trebui să devină un laborator de experimente psiho-sociale. Școlile nu sunt clinici, iar elevii nu sunt cobai. Reforma educației nu poate fi înfăptuită prin sesiuni de terapie de grup sau prin analiza unor studii de caz elaborate în turnuri de fildeș academice. Ea necesită, mai presus de orice, o abordare solidă, coerentă, susținută de oameni care înțeleg profunzimea actului pedagogic, respectă tradiția și au curajul de a inova fără a distruge rădăcinile culturale.

Ce ni se oferă în schimb? O figură fabricată în laboratoarele PR-ului modern, mai degrabă actor pe scena discursului public decât un academician veritabil. Alegerea lui Daniel David ca ministru al Educației nu este doar o eroare de evaluare; este simbolul capitulării în fața mediocrității bine ambalate și agresiv promovate.

Această decizie marchează o ruptură periculoasă de la valorile fundamentale care ar trebui să guverneze învățământul românesc. În locul unei educații care să formeze caractere puternice și minți capabile să gândească critic, riscăm să asistăm la transformarea școlilor în spații sterile, unde elevii sunt supuși unor experimente ideologice lipsite de substanță. Nu ne rămâne decât să privim neputincioși cum se îngustează orizonturile intelectuale ale generațiilor viitoare.

Îngrijorarea mea a devenit și mai profundă în momentul în care am observat eliminarea unor materii esențiale, precum istoria și geografia, din programa de liceu. Această decizie nu este doar o gafă administrativă, ci un act deliberat care subminează identitatea națională și memoria colectivă. Fără istorie, un popor devine un vas plutitor, lipsit de direcție și ancorare.

Diminuarea studiului istoriei, însoțită de marginalizarea geografiei și eliminarea limbii latine din programa școlară preuniversitară, constituie unul dintre punctele nevralgice ale actualei agende a Ministerului Educației. Această reformă controversată, susținută de ministrul Daniel David, pare mai degrabă o încercare metodică de a clătina fundamentele identitare ale viitorului național decât un simplu demers educațional.

Președintele Academiei Române, în calitate de voce autorizată a celui mai înalt for cultural și științific al țării, și-a exprimat ferm dezacordul față de acest proces, pe care îl califică drept un atac frontal asupra esenței românismului, producând deznaționalizare și subculturalizare. Nu este vorba doar despre restructurarea unui curriculum, ci despre amputarea deliberată a memoriei colective și a capacității tinerilor de a înțelege propria apartenență culturală.

Istoria, odinioară coloana vertebrală a învățământului umanist, este acum fragmentată și dispersată într-o sumă de „istorii” marginale — povești despre popoare și populații izolate, despre comunism, holocaust sau minorități. Ceea ce odinioară era un tablou vast și coerent al devenirii umane a fost dezmembrat în bucăți disparate, incapabile să ofere elevilor o viziune de ansamblu.

Academicianul Ioan Aurel Pop avertizează asupra scopului ascuns al acestei reforme: „Elevii nu mai trebuie să cunoască trecutul în deplinătatea lui. Ei nu mai trebuie să judece cu mintea lor, în cunoștință de cauză, ci să fie «îndrumați în mod constructiv» ca să iubească și să urască la comandă.” Astfel, procesul educațional nu mai formează cetățeni liberi, capabili de gândire critică, ci indivizi docili, programați să răspundă conform unor șabloane ideologice impuse.

În acest context alarmant, întrebarea care plutește neliniștitor în aer este următoarea: ce se află cu adevărat în spatele acestor reforme succesive și eșuate? Se pare că ministrul David visează nu doar la o reconfigurare curriculară, ci la un viitor în care creierul elevilor va deveni, metaforic sau nu, un cip docil al unui sistem de control globalizat.

Națiunea poate supraviețui multor amenințări, dar nu poate rezista uitării de sine. Ignoranța față de propria istorie este preludiul dispariției identitare.

Această aversiune față de elementele fundamentale ale culturii noastre nu pare a fi întâmplătoare. Latinitatea, pilonul civilizației occidentale și al limbii noastre, este văzută cu dispreț de către cei care pretind că sunt liderii unei noi paradigme educaționale.

Este greu să nu observăm că această aversiune provine dintr-o ignoranță crasă, o formă de analfabetism mascat sub mantia unei false erudiții. Exemplele sunt evidente, iar Facultatea de Psihologie din Cluj, despre care se proclamă că ar fi a doua din lume, devine un simbol al unei aroganțe nejustificate și al unor criterii fabricate. De ce îi stârnește ministrului David o asemenea aversiune față de latină? Să fie doar o simplă ignoranță lingvistică sau, poate, o răzbunare personală împotriva limbii care a clădit temeliile culturii europene?

Iată un exemplu elocvent: pe sigla Facultății de Psihologie din Cluj, care se pretinde de renume mondial tronează o expresie latinească de-a dreptul aiuritoare: „Melius est siti moriri quam mediocritati poculum libere.” Traducerea ar fi ceva de genul: „Este mai bine să mori de sete decât să bei o ceașcă liber de mediocritate.” Aferim! O invenție lingvistică demnă de antologiile absurdului.

Să fie aceasta latina de baltă — acel amestec grotesc care insultă nu doar limba clasică, ci și logica elementară? Nici măcar latina vulgară, folosită de legionarii romani în marșurile lor prin imperiu, nu ar fi meritat un asemenea tratament. În mod ironic, expresia pare mai degrabă o relicvă a unui experiment eșuat de "Google Translate" decât o maximă demnă de o instituție academică.

Poate autorul inscripției voia să citeze, cu un strop de erudiție autentică, ceva cu greutate. Expresia latină „Melius est enim mori quam male vivere” se găsește în Cartea Înțelepciunii lui Sirah (cunoscută și sub numele de Ecleziasticul), capitolul 41, versetul 2, și se traduce astfel: „Căci mai bine este să mori decât să trăiești rău.” Această formulare subliniază ideea că moartea este preferabilă unei vieți trăite în suferință sau dezonoare.

În loc de o perlă sapiențială, ne-am ales cu o băltoacă semantică unde nici limba latină, nici bunul simț nu reușesc să înoate.

Oare această mutilare lingvistică nu simbolizează perfect însăși „reforma” domnului David? O reformă care pare să dezbrace educația de noblețe și să îmbrace tinerii într-o mediocritate impusă — fără trecut, fără rădăcini, și, aparent, fără pic de respect pentru limba care a modelat civilizația noastră.

Numirea lui David în fruntea Ministerului Educației este echivalentul desemnării unui agronom să le predea astronomie elevilor. Cum ar putea cineva care cunoaște doar brazda pământului să le vorbească tinerilor despre stele, galaxii și infinit?

Această alegere absurdă nu este doar o simplă nepotrivire profesională, ci o insultă adusă însăși ideii de educație. În loc să cultivăm mințile tinere cu lumină și cunoaștere, le aruncăm în întunericul unor experimente administrative sterile. Ministerul ar trebui să fie templul învățării, nu laboratorul unor reforme eșuate conduse de cineva care confundă cerul cu ogorul.

În mâinile lui David, educația riscă să devină un câmp sterp, unde sămânța adevărului nu mai găsește sol fertil. În loc să ridicăm privirile către idealuri înalte, suntem condamnați să privim în jos, spre brazdele mediocrității cultivate cu încăpățânare de cei ce nu înțeleg că educația este menită să nască visători, nu prizonieri ai conformismului.

Această mascaradă continuă zilnic, susținută de un sistem care își apără cu tenacitate propriii protejați, indiferent de gafele acestora. Este de-a dreptul amuzant cum fiecare greșeală devine o oportunitate de a-l promova pe cel ce ar trebui să fie responsabil pentru distrugerea identității și memoriei acestui neam.

Dacă aceasta este direcția pe care ne-o oferă actualul sistem de educație, atunci avem toate motivele să ne îngrijorăm. Când școala nu mai este sanctuarul cunoașterii, ci devine un spațiu al confuziei și al experimentelor sterile, viitorul nostru colectiv este pus în pericol. Educația trebuie să fie un bastion al valorilor, nu un teren de joacă pentru ideologii și ambiții fără substanță. Și, mai presus de toate, trebuie să ne amintim că adevărata reformă începe cu respectul pentru ceea ce suntem și pentru ceea ce am fost.

VIDEO - Un Guță al „instituțiilor”:

Aha si dictaturile, cum funcționează? pic.twitter.com/qZAnPKcyxW

— Doar Romania (@Doar_Romania) February 5, 2025