În noua viziune a Ursulei von der Leyen, fiecare stat membru UE va avea propriul program de reformă, care i se va da de la centru, și în care fiecare plată este condiționată de îndeplinirea anumitor obiective de parcurs.

Un editorial de Sven R. Larson de la The European Conservative pe care l-am tradus pentru cititorii ActiveNews. 

*

În 1992, când moneda suedeză s-a prăbușit și banca centrală a trebuit să ridice nivelul dobânzii la 500%, am scris un editorial într-un ziar local, în care preziceam vremuri foarte grele pentru economie. Mergeam până acolo încât să spun că guvernul suedez va recurge la măsuri fiscale extreme, pe care le numeam „fascism fiscal”.

Editorialul meu nu a fost primit de redacție, ceea ce nu e de mirare. E un pic cam prea îndrăzneț să faci legătura între fascism – o ideologie totalitară oribilă – și practicile bugetare ale unui guvern, oricât de grele ar fi vremurile.

Cu toate astea, fascismul fiscal este un fenomen real. La minim, este o modalitate ocolită prin care guvernul elimină limitele puse propriei puteri.

Prin practica fascismului fiscal, limitele impuse de lege guvernului pot fi diluate sau chiar golite de sens.

Autoritarismul ascuns sub aspirațiile tehnic complexe ale guvernului diferă de formele lui tradiționale la fel cu diferă birocrații la costum din ziua de azi de un ofițer nazist din anii treizeci.

Motiv pentru care este esențial să înțelegem cele două forme de fascism fiscal și cum se pot ele reuni ca să dea naștere unui instrument formidabil la îndemâna tiraniei pe timp de pace.

O formă de fascism fiscal devine rapid tot mai populară în cercurile de putere ale Uniunii Europene. Arhitectul ei principal este șefa UE, Ursula von der Leyen, ale cărei ambiții de a subjuga statele membre voinței ei ideologice sunt inspirate de o propunere formală venită de la guvernele suedez și finlandez.

Și nu e de mirare că propunerea a venit din aceste țări; Suedia are o istorie de fascism fiscal – de sacrificare a libertății și prosperității populației pentru a proteja o ideologie.

Când a izbucnit criza de la începutul anilor nouăzeci, Suedia avea cel mai elaborat stat de protecție socială din lume. Construit de social-democrați de la finalul anilor treizeci până spre anii șaizeci, acest sistem satisfăcea toate nevoile esențiale ale cetățenilor: sănătate, îngrijirea bătrânilor și a copiilor, educație, asigurare de venituri și pensii, ajutor pentru locuințe, oferit chiar și persoanelor care aveau venituri peste medie, precum și generoase scutiri de taxe într-o sumedenie de situații.

Ca și Ursula von der Leyen și a ei Comisie Europeană, guvernul suedez nu voia decât binele propriei populații, nu-i așa?

Ei bine, nu chiar. Calamitatea financiară de la începutul anilor nouăzeci a venit ca un șoc pentru multe guverne, inclusiv cel suedez. A fost urmată de o implozie macroeconomică în care economia suedeză s-a prăbușit în cea mai mare depresie înregistrată din anii treizeci încoace.

Iar, când a început să iasă, treptat, din gaură, marele stat de securitate socială, cu toate promisiunile pe care le făcuse populației, a devenit, brusc, mult prea costisitor pentru guvernul suedez.

În ciuda unor taxe care depășeau 50% - ba ajungeau, pe alocuri, și la 60% - drepturile sociale ale statului protector depășeau cu mult veniturile din taxe pe care le mai putea genera o economie împuținată, afectată de criză.

Și aici și-a făcut intrarea în scenă fascismul fiscal. Răspunsul guvernului la criză a fost reducerea brutală a cheltuielilor bugetare. Aceste reduceri dramatice au penetrat viețile a milioane de suedezi, a căror supraviețuire depindea de statul de asigurări sociale.

Familiile cu copii nu aveau economii cu care să cumpere servicii de sănătate atunci când guvernul a închis clinicile locale.

Bătrânii, care își puseseră cu toată încrederea amurgul vieții în mâinile guvernului, au fost umiliți de cruda austeritate.

Multe cămine de bătrâni s-au închis brusc, iar cele rămase au redus porțiile de hrană, serviciile de curățenie, personalul, lăsând octogenari să trăiască în condiții dezgustătoare.

Sistemele de asigurări sociale au fost de-finanțate în asemenea măsură încât părinți care contribuiseră o viață întreagă la sistem – adevărații beneficiari ai sistemului, în concepție – au ajuns să stea la coadă cerșind ajutoare.

În țara cu cele mai mari taxe din lume, ai cărei guvernanți se credeau campionii mondiali ai compasiunii politizate, oameni care aveau o slujbă, ba chiar două slujbe, au ajuns să caute printre vechiturile scoase la mezat în magazinele Armatei Salvării ca să aibă cu ce să-și hrănească și îmbrace copiii.

Pe scurt, guvernul a distrus aproape toate aspectele vieții cetățenilor.

Nimic din această austeritate nu era obligatoriu. Guvernul suedez ar fi putut foarte bine să recunoască faptul că statul social devenise imposibil de susținut și să elibereze sectorul privat de sub controlul zdrobitor al statului.

Dar nu au făcut asta. Au ignorat deșertul economic creat de propriile lor politici atroce de austeritate, în care 7% din economie a dispărut și o întreagă generație a fost redusă la sărăcie industrială.

Au rămas agățați de statul lor social – și de ideologia care îi stătea la bază.

Nu conta că asta a împins milioane de suedezi la marginea pauperizării; nu conta că acest stat nu-și mai putea îndeplini promisiunile. Guvernul suedez a ținut-o tot înainte, pentru un unic și singur motiv: ca să demonstreze că ideologia socialistă din spatele statului de asigurări sociale era mai bună decât alternativele sale.

Au sacrificat libertatea și prosperitatea cetățenilor pentru o ideologie.

Acesta este fascism și acesta este motivul dezastrului social și economic din Suedia anilor nouăzeci: un caz de fascism fiscal.

Și nu este singurul exemplu. Cel mai notoriu exemplu european este Grecia, unde distrugerea economică și socială au fost mult mai grozave decât în Suedia.

Cu această istorie în minte, să revenim la 2024 și la Bruxelles, unde Ursula von der Leyen desfășoară azi covorul negru pentru politici fiscale totalitare de același tip.

Nu a atins încă treapta fascismului fiscal, dar, dacă nu se întâmplă ceva radical care să schimbe direcția, acolo va duce von der Leyen Uniunea Europeană.

Spre deosebire de guvernul suedez, UE nu are control total asupra dorințelor și nevoilor popoarelor Europei – nu încă. De aceea, nu poate să exercite acel tip de putere pe care-l putea exercita guvernul suedez.

Așa fiind, elitele UE adoptă o altă abordare – bazată pe abolirea statului de drept. În loc să guverneze UE pornind de la principiul că fiecare stat membru este egal în fața legii Uniunii Europene – sistem care dă statelor membre o poziție de putere în raport de UE – von der Leyen încearcă să încline balanța puterii ferm în avantajul Uniunii.

Ea are la dispoziție două unelte majore. Prima sunt fondurile pe care Bruxellesul le plătește statelor membre în fiecare an. Președinta von der Leyen este în plin proces de restructurare a acestor fonduri.

Sau, ca să-l cităm pe editorialistul nostru, Tomás Orbán:

„Dincolo de a fi o nouă acaparare a puterii de către «Regina Ursula», această restructurare pregătește calea unui așa zis model «cash-pentru-reformă» care să guverneze toate tranșele fondurilor UE, inclusiv cele de coeziune, la care, până acum țările și regiunile puteau apela fără niciun fel de condiții.”

Mai departe, Orbán explică:

„În noua viziune a lui von der Leyen... fiecare stat membru UE va avea propriul program de reformă, care i se va da de la centru, și în care fiecare plată este condiționată de îndeplinirea anumitor obiective de parcurs. Aceste reforme, a căror publicare se așteaptă în a doua jumătate a anului viitor, pot privi orice domeniu, de la economie la administrație, chiar și puterea judiciară, chiar și statul de drept”.

În septembrie,Orbán relata că guvernele Suediei și Finlandei au devenit „favoritele doamnei învățătoare”cu sugestia ca fondurile UE să fie condiționate de implementarea unui „stat de drept” ideologizat.

Obiectivul care se urmărește prin aceste condiționări, mai ales când cea care trage sforile condițiilor este UE, este foarte clar:

„Fie să forțeze țările membre să se supună acestui șantaj ideologic, fie, și mai bine, să crească presiunea asupra populațiilor de a da jos de la putere guvernele «responsabile» că nu primesc mai mulți bani.”

Odată ce sistemul de condiționare a accesului la fondurile UE este dezvoltat complet, echilibrul de putere între Bruxelles și țările membre se schimbă dramatic.

Comisia Europeană va avea mult mai multă putere de a-și forța ideologia asupra statelor membre.

E important de menționat aici că, nici chiar cu această fuziune a programelor de finanțare cu centralizarea puterii fiscale pe care o vrea von der Leyen, Bruxellesul nu va avea mușchiul fiscal cu care să-și atingă hegemonia ideologică.

Chiar dacă între UE și statele membre circulă, în ambele direcții, sume considerabile, impactul, chiar și asupra celor mai slabe state europene, va fi prea limitat ca să funcționeze ca o armă de șantaj politic.

Numai că, la acest moment, ambiția nu este de a atinge puterea fiscală pe care guvernul suedez o avea asupra propriilor cetățeni în anii nouăzeci; ambiția este de a înclina balanța puterii de la statele membre către Bruxelles.

Odată ce sistemul previzibil, de egalitate în fața legii în ce privește accesul la fondurile UE, va fi înlocuit cu controlul complet de la Bruxelles al acestor fonduri, se va instala o structură arbitrară, în care trupele de teroare ale Bruxellesului vor decide care stat a plecat îndeajuns capul încât să merite să primească niște bani.

Un alt proces de reformă care are acum loc la UE, cu același scop, de a înclina balanța puterii de la statele membre către Bruxelles, este procesul de revizuire a Pactului de stabilitate și de creștere, principala reformă majoră fiind să se dea Comisiei Europene autoritatea de a trata statele membre în mod diferit, la discreție.

În loc să aplice aceleași reguli tuturor, așa cum prevedea Pactul, ideea acum este ca un birou central de la Bruxelles să aibă autoritatea de a discrimina între statele membre.

Pe ce criterii se va face această discriminare? Foarte probabil, aceleași criterii după care se vor și elibera banii de la UE în viitor.

Statele membre care se conformează la dictatele ideologice ale Bruxellesului vor fi tratate cu clemență, iar cele care își apără suveranitatea națională, vor fi pedepsite.

Odată ce UE înlocuiește statul de drept cu statul autoritar, președinta Comisiei, von der Leyen, va putea prelua tot mai mult pârghiile de control asupra cheltuielilor guvernamentale, punându-le în mâinile Bruxellesului.

Imaginați-vă ce putere va avea ea dacă UE va controla cheltuielile unui stat membru pe sănătate publică, ori pe îngrijirea copilului, ori pe pensii, ori pe servicii sociale; ori pe educație.

Vi se pare de neconceput? Să ne reamintim cum au tot crescut puterile UE de la Maastricht încoace, din 1992. În primul rând, moneda comună nu trebuia să devină un vehicul de monetizare a deficitelor bugetare, dar exact asta s-a întâmplat la Marea Recesiune din 2008-2010.

Ca rezultat direct, UE a putut dicta taxele, cheltuielile guvernelor, ba chiar și configurația acelor guverne, în anumite state membre.

În 1992, asemenea puteri invazive acordate eurocrației (sau uzurpate de aceasta) ar fi fost de neconceput.

Tot astfel, acum nu mai mult de o decadă, era de neconceput ca UE să încerce să impună principii ideologice asupra statelor membre – cu atât mai puțin să facă din astfel de principii condiții de accesare a fondurilor.

Cu toate aceste puteri formale deja sub controlul UE și cu toate ambițiile totalitare care vor fi acum atașate plății de fonduri europene, ar fi iresponsabil de naiv să presupunem că UE, Comisia Europeană, nu va încerca să-și extindă controlul fiscal asupra statelor membre.

În timp, instrumentele acestei puteri centralizate a UE se confundă cu vechiul fascism fiscal al guvernului suedez.

Obiectivul: neutralizarea democrației și diversității politice în statele membre și înlocuirea lor cu o putere brută, care nu poate fi trasă la răspundere, însoțită de dictatele ideologice ale hegemonului.

Dacă ăsta nu este fascism, atunci ce este?