În privința poveștii din Ucraina, în continuare îmi păstrez rezerva de a nu exclude controlul ambelor tabere dintr-un singur întrerupător, ceea ce, raportat la schimbarea liricii presei occidentale, cu recunoașterea poziției net superioare a Rusiei în raport cu Ucraina înarmată de către prietenii vestici, ar însemna sublinierea necesității intervenției NATO — în alte cuvinte, schimbarea narațiunii vine să pregătească și să justifice extinderea războiului la nivel mondial, ceea ce a fost mereu sentimentul meu pornind de la lipsa evidentă a unor gesturi concrete de stingere a conflictului din partea tuturor celor implicați, de ambele părți (dacă sunt două).

Totuși, ceea ce e de reținut până acum este că nimic din proza propagandistică nu poate fi luat de bun — nu a putut fi luat de bun nici atunci când prezenta triumfalist vitejia ucrainenilor, nu poate fi luat de bun în totalitate nici acum, când vine cu perspectiva slăbiciunilor ucrainene, adică a nevoii unei intervenții de sprijin din afară. Slăbiciunile sigur că sunt reale, raportul de forțe fiind evident, însă scopul prezentării lor acum tocmai de către presa fostă triumfalistă ar trebui să ne dea de gândit. (Bine ar fi ca atitudinea presei occidentale să meargă într-adevăr spre linia lui Kissinger, forțând acceptarea unui compromis în vederea încetării conflictului, dar până la primele gesturi concrete în direcția asta, care momentan lipsesc cu desăvârșire, rămâne un scenariu aspirațional.)

Spun lucrurile astea cu atât mai mult cu cât așa-zisele sancțiuni aplicate Rusiei de către Occident produc exact efectul contrar celui declarat a fi urmărit — mi-e greu să cred că vorbim despre o prosteală în grup, mai degrabă îmi sună a șubrezire intenționată a economiilor vestice pentru a justifica intervenția NATO în Ucraina, adică, din nou, extinderea războiului la nivel mondial, pe motiv că altfel se lungește conflictul nepermis de mult și ne ducem cu toții în cap din punct de vedere economic.

Tot valabilă rămâne și posibilitatea de a ne afla în fața unui război stratificat, condus centralizat de la un etaj care transcede nivelului decizional național al țărilor implicate, sub umbrela căruia se desfășoară un conflict nedisimulat, care să fi fost speculat de la etajul superior. (În acest sens, discursurile de până acum s-ar așeza așa: de la nivelul întrerupătorului central intenția este aceea de extindere a războiului în plan mondial, iar în straturile inferioare se încearcă evitarea acestui scenariu, dovadă fiind lansarea unor ipoteze de lucru ca aceea enunțată de Kissinger.)

Înseamnă asta că există un panou de control absolut, căruia nu-i scapă nimic? Nicidecum, controlul a fost pierdut de mult, nu despre control este vorba, ci despre influență, despre capacitatea de a induce acțiuni. Pierderea controlului s-a văzut în filmul prost al Covidioțeniei. Dar pentru a produce mizerie nu ai nevoie de control, iar mizeria ne rămâne nouă, indiferent care va fi deznodământul.

Mizeria este garantată și numai prin prisma incompetenței și inculturii care se acumulează pe acest fundal tensionat, în care sistemele de educație sunt sacrificate în mod cronic, dublând tendința de imbecilizare deja bine înrădăcinată prin prisma politicilor progresiste.

Pentru doritorii de certitudini, iacătă, mizeria este o certitudine, în orice scenariu, pentru că suntem deja mult prea departe, iar cei care ne-au adus aici dețin mult prea multă putere, ceea ce garantează reacții turbulente care vor continua și dincolo de un eventual scenariu de pace.

Pacea e pace, iar liniștea e cu totul altă poveste.