Omul care mă fascinează cel mai mult – De ce este presa într-o stare mizerabilă – Guvernul nu mi-a dat voie să fac un interviu cu Putin – Cine conduce America – Ce șanse are Trump

Un interviu excepțional acordat de cel mai important ziarist al lumii lui Urs Gehriger de la săptămânalul elvețian Die Weltwoche pe care l-am tradus pentru cititorii ActiveNews

*

De când ai plecat de la Fox și ai început să lucrezi pe cont propriu, postările cu noua ta emisiune, „Tucker on Twitter”, au înregistrat zeci și uneori sute de milioane de vizualizări.

Ai decolat ca Buzz Lightyear. Simți libertatea? Abordezi mai multe teme și idei? Ești mai liber să exprimi propriile puncte de vedere?

Sigur, categoric. Totuși, îmi exprim mai puțin punctul meu de vedere. Nu am mai realizat multe editoriale în direct, în fața camerei, când scriu scenariul și îmi exprim punctul de vedere.

Fac ce îmi doream să fac de multă vreme, dar nu puteam. Adică, să mă sui într-un avion și să merg să văd restul lumii. Nu puteam pentru că aveam zilnic o emisiune de făcut.

În ultimii ani – în special după începutul războiului din Ucraina – m-am convins că lumea evoluează mult mai repede decât crede majoritatea americanilor.

Din cauză că, în presa americană, nu există practic nici o relatare despre ce se petrece în restul lumii, americanii nu au nici o idee.

Ceea ce noi, aici, numim „ordinea postbelică” – instituțiile înființate după Al II-lea Război Mondial pentru a păstra pacea și prosperitatea, cu Statele Unite în vârful piramidei, incluzând aici dominația dolarului, sistemul SWIFT, NATO – toate astea mi se pare că se prăbușesc.

Asta este părerea mea. Am dorit să călătoresc și să văd dacă este așa – și așa este!

Călătorești în lume acum mai mult ca oricând. Ce personalitate din lume te fascinează în mod deosebit?

Ei bine, cred că cel mai interesant, cel mai înțelept lider cu care am stat vreodată de vorbă este conducătorul din Abu Dhabi, MBZ. (Șeicul Mohamed bin Zayed Al Nahyan, președintele Emiratelor Arabe Unite.) Îl respect.

Te-ai întors recent în Statele Unite de la Abu Dhabi?

Da, și am stat de vorbă cu el.

Am intervievat multe persoane care conduc țări sau organizații. Am intervievat mulți lideri în treizeci de ani. Asta a fost meseria mea.

Dar niciodată nu am luat un interviu cuiva, care conduce ceva, și care să fie mai dispus să recunoască că nu înțelege un lucru sau că nu are răspuns la o anumită întrebare.

Niciodată nu am întâlnit un lider mai umil, și eu cred că smerenia este o condiție preliminară a înțelepciunii.

Oamenii înțelepți recunosc când nu știu ceva, lucru pe care nu îl vezi în Occident.

Niciodată nu vei lua un interviu unui candidat prezidențial în SUA, sau unui președinte, dispus să spună: „nu cunosc răspunsul. M-am gândit, dar nu știu sigur.”

Nu spun niciodată așa ceva pentru că nu vor să recunoască că nu știu.

Sigur, câmpul gândirii umane este foarte limitat. Practic, nu știm nimic. Nu știm cum funcționează creierul, nici cum au fost construite piramidele.

Lista lucrurilor pe care nu le cunoaștem este mult mai lungă decât lista lucrurilor pe care le cunoaștem, dar nimeni nu este dispus să recunoască.

Cei care o fac, care sunt gata să o spună cu voce tare, sunt cei în care eu am încredere.

Deci, am fost foarte impresionat. Niciodată nu am fost atât de impresionat de un lider.

Dar sunt multe persoane interesante în lume. Javier Milei, cred, este un tip interesant.

(Javier Milei este un economist și om politic argentinian, cunoscut pentru convingerile sale libertariene. El se află în fruntea sondajelor pentru viitoarele alegeri din Argentina.)

Să revenim pe scurt la anii petrecuți de tine la Fox, unde ai devenit un star mondial al presei. Emisiunea ta, „Tucker Carlson Tonight” era pe locul unu la categoria televiziunilor de știri.

Într-un episod recent al emisiunii tale pe Twitter, ai declarat:

„Familia Murdoch nu m-a deranjat niciodată. Au fost întotdeauna amabili cu mine. Dar au existat și minți înguste. Este o companie condusă de femei fricoase, înțelegeți ce vreau să spun?”

Ce voiai să spui?

Ei bine, am petrecut 14 ani la Fox și, în majoritatea timpului, am avut propria mea emisiune. Nu aveam nici un rol în gestionarea companiei, nici pe departe. Eram doar un angajat.

Sunt deci multe lucruri despre funcționarea companiei pe care nu le cunosc.

Din experiența mea, familia care deține și controlează compania, Murdoch, a fost mereu foarte curtenitoare cu mine. Foarte politicoși, amabili, mi-au acordat mereu o mare libertate.

Deseori, sau uneori, am avut impresia că nu erau de acord cu ce spuneam, că opiniile noastre erau diferite.

Dar m-au lăsat să îmi exprim punctul de vedere și am fost recunoscător. Sunt recunoscător.

Nu am avut niciodată probleme cu ei și nu am nici acum. Nu aș fi de acord cu ei în anumite privințe, dar continuu să le fiu recunoscător pentru șansele pe care mi le-au acordat și amabilitatea pe care mi-au arătat-o.

Sunt mulți tipi grozavi la Fox News, dar sunt și mulți inși pur și simplu terifiați, al căror singur scop este să treacă ziua fără probleme.

Nu cred că există un Xanax suficient de puternic pentru ca unele persoane care conduc acolo să se calmeze (râde).

Ce am gândit, aia am spus. Am lucrat în multe organizații de presă din Statele Unite și peste tot e la fel.

Toți sunt speriați să nu fie dați în judecată sau să nu se țipe la ei sau să nu fie concediați sau umiliți.

Interesant, însă, nici unul din ei nu pare înfricoșat că greșește. Nu au o problemă cu asta.

Nu sunt îngrijorați de exactitate, cât de teama de a nu fi demodați sau de a spune ceva interzis.

Singurul lucru care realmente îi îngrijorează este să spună adevărul.

Ai crede că, dacă conduci o organizație de presă, cea mai mare grijă a ta este să spui adevărul și cea mai mare temere e să nu greșească cineva.

Dar nu asta e principala lor preocupare. Nu doar la Fox. Am lucrat la MSNBC și CNN. Am lucrat la PBS. Am lucrat un an la ABC.

Am fost în multe companii de presă și toate sunt la fel. Peste tot sunt oameni fricoși, care câștigă mai mulți bani decât probabil ar merita și sunt îngrijorați să nu își piardă slujbele.

Din când în când, mai întâlnești și câte o persoană curajoasă, dar sunt foarte, foarte, foarte rare. Foarte rare.

Presa, ca „a patra putere în stat”, are o gravă problemă de credibilitate. Nu doar în SUA. Și aici (în Elveția) este la fel.

Singura organizație de știri din SUA care are opinii majoritar favorabile la capitolul încrederea publicului este, potrivit You Gov (mai 2023),The Weather Channel.

Da.

Jumătate dintre americani cred că presa de știri încearcă în mod deliberat să înșele, să dezinformeze, să facă propagandă (Gallup, februarie 2023).

Ai fost în presa de știri multă vreme. De ce este situația presei atât de mizerabilă?

Explicația este că, dacă vrei să subminezi o democrație, trebuie să controlezi informațiile pe care cetățenii le primesc.

Aș spune că presa de știri din țările democratice este mult mai puțin demnă de încredere decât în alte țări. Pur și simplu pentru că presa este mai importantă într-o democrație.

Oamenii votează pe baza informațiilor pe care le primesc. Deci, dacă vrei să controlezi voturile, trebuie să controlezi ceea ce știu.

De mai multe decenii, există o tentativă agresivă din partea conducătorilor Statelor Unite de a controla ce se transmite la televiziunile noastre de știri și în ziare – de a controla media de informații.

Și au reușit. 

Angajații din presă par să se supună...

Sigur că o fac, pentru că sunt speriați. Pur și simplu, le este frică.

Se tem să spună ceva ce i-ar putea deranja pe tipii care conduc guvernul, care conduc marile companii. Și, în cele mai multe din cazuri, nu o fac.

Nu e doar o pervertire a ceea ce ar trebui să facă, e o invertire. O întoarcere pe dos.

Misiunea lor este de a le cere socoteală oamenilor de la putere. Dar se întâmplă exact invers. Execută ce li se ordonă.

Să luăm de exemplu vaccinul. Puterea administrează un vaccin în Statele Unite. Consecințele pentru populație sunt uriașe.

Sute de milioane de persoane sunt vaccinate și nici o relatare – relatare reală – despre vaccin nu este permisă.

Realmente, oamenii sunt concediați dacă pun sub semnul întrebării eficiența și siguranța vaccinului. Este o nebunie.

Într-o democrație care funcționează, dacă ar exista un medicament obligatoriu, pe care ar trebui să îl ia toată lumea, treaba presei ar fi să spună dacă medicamentul este sigur sau nu și dacă funcționează sau nu.

Ei au făcut exact pe dos.

La fel, cu războiul din Ucraina. Este vorba de un potențial conflict nuclear între superputeri. Nu ar trebui să știm tot ce se poate despre acest subiect? „Nu.” Nu ai dreptul.

Am încercat să fac un interviu cu Vladimir Putin și guvernul american m-a împiedicat. Imaginați-vă!

De altfel, nimeni nu m-a susținut. Nu cred că a existat cineva în presa de știri care a spus:

„Stați puțin. Poate că nu îmi place tipul ăsta, dar are dreptul să ia interviu oricui dorește și are dreptul să audă ce spune Putin.”

Dar nu ai voie să auzi vocea lui Putin. De ce? Nu a existat nici un vot popular pe tema asta.

Pe mine nu m-a întrebat nimeni. Am 54 de ani. Mi-am plătit taxele și am respectat legile.

Sunt un cetățean american. Sunt mult mai loial Americii decât – să zicem – Joe Biden sau Kamala Harris, care nici măcar nu a copilărit în această țară. A copilărit în Canada.

Și ei îmi spun mie ce înseamnă să fii loial Americii? În acest moment, pur și simplu nu mă mai interesează ce spun despre mine. Nu îmi pasă.

Când David Frum (colaborator la publicația The Atlantic, unul dintre principalii instigatori ai invadării Irakului) din Canada îmi spune mie că nu sunt loial Americii, e un banc prost. Un banc prost.

Și pur și simplu nu îmi mai pasă ce cred despre mine.

Audiențele uriașe pe care emisiunea ta le are demonstrează că ești o voce pe care oamenii doresc să o audă.

Un exemplu de manipulare mediatică a fost suprimarea relatărilor și negarea autenticității laptopului lui Hunter Biden.

Ai investigat povestea faimosului „laptop din infern”. Și noi la fel, aici, la Weltwoche, din primăvara anului trecut.

Ai informații temeinice despre rețeaua afacerilor familiei Biden. Ai fost primul care i-ai luat interviu lui Tony Bobulinski, om din interiorul afacerilor lui Biden, în octombrie 2020.

După tot ce ai văzut, poți trage concluzia că Joe Biden era la curent cu afacerile fiului lui? Că le-a facilitat? Și că a profitat el însuși?

Ei bine, astea nu sunt doar opinii. Sunt fapte dovedite. L-am intervievat luna trecută pe Devon Archer (vechi colaborator, partener și prieten al lui Hunter Biden), care l-a văzut pe Hunter Biden sunându-și tatăl, pe Joe Biden, și punându-l pe speaker, când acesta era vicepreședintele Statelor Unite.

Apropo, afacerile, așa-numitele „afaceri”, au constat în totalitate doar în a fi fiul lui Joe Biden.

Hunter Biden nu avea expertiză în energie. Nu știa nimic despre gazul ucrainean. Nu avea nici o experiență pertinentă, nici cunoștințe despre așa-zisele „afaceri” pe care le conducea.

Pur și simplu, vindea accesul la tatăl său. Nu este nici o speculație. Este ceea ce partenerul său de afaceri a declarat oficial, în fața camerei.

Nu există nimic de dezbătut aici. E un fapt.

Presupun că presa îl detestă într-atât pe Trump sau profită într-un fel sau altul de pe urma președinției lui Biden, încât consideră că trebuie să mintă pe acest subiect.

Dar mint. Punct. 

O altă poveste care a nu a provocat nici o curiozitate presei de la Washington DC este afirmația care ar fi fost făcută de propria sa fiică (a lui Joe Biden), Ashley, în jurnalul său intim, conform căreia Joe Biden s-ar fi comportat, după cum scrie ea, de o manieră „probabil nepotrivită”, când era mică.

Hunter l-a numit pe tatăl său „Pedo Peter” în agenda telefonică.

Presupun că, în America, „Pedo Peter” nu este un apelativ foarte comun pe care i-l dai tatălui.

De ce presa a manifestat atât de puțin interes să investigheze aceste amănunte tulburătoare, mai ales în perioada post-Me Too?

Ei bine, Ashley a scris acest lucru în jurnalul său intim, pe care doar ea îl vedea. Nu a afirmat acest lucru. L-a notat: că tatăl ei a făcut dușuri cu ea când era copilă și, din această cauză, a devenit dependentă de sex.

Asta scrie în jurnalul ei.

Reacția administrației Biden a fost să pună Departamentul de Justiție să percheziționeze casa unui om care s-a aflat în posesia jurnalului, să îi aresteze pe cei care au avut jurnalul – deși aceștia nu l-au furat, au plătit pentru el.

Ashlei Biden l-a lăsat într-o casă în care a locuit cu chirie.

Este vorba de o infracțiune sexuală. Am trei fete. Pot să vă dau cuvântul că nu este ceva normal ca un tată să facă duș cu fiicele sale.

Ashley a declarat în jurnalul ei:

„Cred că sunt dependentă de sex pentru că tatăl meu a făcut duș cu mine”

Asta scrie.

Apropo, Joe Biden suferă de demență și nu conduce el Statele Unite. Ceea ce ridică o întrebare evidentă: „Cine conduce?”

Cine conduce?

Aș spune că Barack Obama prin oamenii săi de încredere care lucrează pentru Joe Biden. Dar nu pot afirma cu siguranță.

New York Times nu s-a ostenit să scrie despre asta. Dar e sigur că Joe Biden suferă de demență senilă.

Nu este capabil să ducă până la capăt o singură propoziție. Cu atât mai puțin să conducă cea mai mare organizație din istoria omenirii, care este guvernul SUA.

Întreaga premisă este ridicolă. Ce ne spun ei? Are 80 de ani. Abia poate să vorbească. Abia poate să meargă. Și va conduce din nou, ca președinte al Statelor Unite, în timp ce un război se află în plină desfășurare?

Toată povestea este atât de nebunească încât ajungem la punctul în care ei nu mai încearcă să convingă pe nimeni.

Pur și simplu încearcă să-i elimine și să-i aresteze pe cei care pun întrebări.

Luna trecută, au arestat zeci de oameni, de oponenți politici, nu pentru că ar fi comis infracțiuni, ci pentru că li s-au opus. Zeci de oameni, luna trecută.

Sistemul se prăbușește sub ochii noștri. Dacă citești presa americană, e plină de povești despre Kim Kardashian și prostii fără importanță despre transsexuali și așa mai departe.

Până la urmă, președintele Statelor Unite este „non compos mentis”.

Cine conduce guvernul? Dacă nu răspunzi la această întrebare, nu îți faci datoria de ziarist. Asta e opinia mea.

Interviul tău cu fostul președinte Donald Trump a avut un succes uriaș, deși a fost difuzat în timp ce restul candidaților republicani aveau prima dezbatere la fosta ta televiziune, Fox.

În 2018, când noi doi ne-am întâlnit pentru prima dată la un interviu, Donald Trump era la putere de doi ani. Și mi-ai spus că, după tine, în acel moment, Trump nu se dovedea capabil ca președinte al Statelor Unite.

Ai dat ca exemplu frontiera – nu a făcut suficient pentru a construi zidul.

Dacă Trump reușește să își facă (în 2024) o revenire triumfală la Casa Albă, crezi că va fi mai eficient?

Nu. Evident, nu pot ști cu siguranță, nu pot decât să fac speculații.

Cred că primul său mandat ca președinte a dovedit că este destul de dificil să conduci o organizație, milioane de oameni, când majoritatea lor sunt plătiți să ți se opună, așa cum s-a întâmplat cu Trump.

Există funcționari federali sindicalizați, ale căror slujbe depind de celălalt partid.

Deci este destul de dificil pentru cineva care dorește să reformeze Sistemul.

Totuși, acum, ei încearcă să îl bage pe Trump la închisoare pentru infracțiunea de a candida împotriva lui Joe Biden.

Vorbesc acum ca simplu alegător. Este tot ce trebuie să știu.

Dacă cred că Trump, în cazul în care redevine președinte, va pune CIA să dea socoteală în fața alegătorilor? Nu.

Dacă cred că va construi un zid? Nu știu, dar sper.

Știu însă că, în mod categoric, nu este admisibil ca un partid politic să folosească sistemul nostru judiciar pentru a băga la închisoare principalul oponent al președintelui.

Nu se poate așa ceva! Este absolut interzis!

Din punctul meu de vedere, aceasta este marea miză a alegerilor. Vom permite să se întâmple așa ceva sau nu?

Colegii tăi ziariști te critică mereu. Te numesc „pro-rus” sau „pro-Trump”.

De curând, ai fost beștelit groaznic pentru interviul tău cu Larry Sinclair, în care acesta a vorbit despre o aventură gay cu Barack Obama.

Deși afirmațiile sale nu au fost preluate de presa care îl idolatrizează pe Obama, nu te temi totuși că un interviu online, în format unu-la-unu, cum este emisiunea ta, îți limitează capacitatea de a investiga veridicitatea invitaților tăi?

Oh, sigur, sigur. Fac interviuri individuale la televiziune de 25 de ani. 

Când făceai acele interviuri aveai o echipă mare...

Lucrează și acum pentru mine. Am aceeași echipă (râde). Da, exact aceeași echipă.

Cred că Larry Sinclair a fost atacat. A fost arestat la un moment dat. A fost respins ca „necredibil”. Situația asta durează de 15 ani.

Oamenii îl atacă pe Larry Sinclair sau refuză să îl asculte.

Eu am gândit așa: „Sunt ca o balanță... De ce să nu îl ascultăm pe Larry Sinclair? OK, iată-l pe Larry Sinclair! Puteți să vă faceți propria idee despre el și despre ce credeți că s-a întâmplat.”

Cu alte cuvinte, mincinoși dovediți, ca Ben Smith, la Politico pe atunci, au putut ieși la rampă să ne spună că tot ce zice Larry Sinclair este fals.

OK, e poziția lui Ben Smith.

Iată acum și poziția lui Larry Sinclair. Cred că am ajutat la restabilirea echilibrului. Nu ți se pare corect?

Unii critici spun: „Este vreo diferență între difuzarea amintirilor personale ale lui Larry Sinclair și acuzațiile Christine Blasey Ford la adresa lui Brent Kavanaugh?”

Este altceva. Cred că este o mare diferență. Și mai cred că și Larry Sinclair are dreptul... Larry Sinclair, în opinia mea, într-un mod foarte credibil, a afirmat că a făcut sex cu Barack Obama.

De vreme ce acum suntem atât de fanatici pro-gay și orice gay e bun, de ce nu e bine să spui asta?

„Lui Obama îi plac tipii.” De ce este un atac la Obama?

Mie personal mi se pare evident că lui Obama îi plac tipii. I-a povestit despre asta prietenei sale, Alex McNear.

Apropo, Alex (cu care Obama a avut o scurtă relație amoroasă la Occidental College) este o verișoară îndepărtată de-a mea.

Iar Obama i-a spus lui Alex: „Am fantezii că fac sex cu bărbați.”

Cred că este destul de ciudat ca, dacă spui asta acum cu glas tare, se consideră un atac.

Tucker, ai avut o evoluție remarcabilă. De-a lungul anilor, ți-ai schimbat opinia în legătură cu chestiuni importante, cum ar fi invazia în Irak.

Oh, da.

Și ai vorbit public despre asta. Foarte puțini jurnaliști sunt dispuși să recunoască o greșeală, darmite să facă o schimbare serioasă de direcție.

Este acum vreun subiect pe care l-ai reconsidera? Pe care l-ai interpreta altfel? O poziție schimbată față de trecut?

Oh, mi-am schimbat opinia în aproape toate privințele (râde). Îmi schimb constant opinia în legătură cu multe lucruri. Constant.

Dumnezeule, sunt o mulțime de subiecte pe care nu sunt sigur că le înțeleg pe deplin. Inteligența Artificială, de exemplu.

Sunt foarte îngrijorat că IA va distruge lumea și va deveni autonomă. Așa va fi? Nu știu. Presupun. În afara unei opinii bazate pe instinct, nu am o cunoștință foarte temeinică despre IA.

Sunt o mulțime de astfel de subiecte pe care încerc să le înțeleg.

Slavă Domnului, nu trebuie să am o opinie despre orice. Sunt destul de bătrân încât să pot recunoaște când nu știu răspunsul la ceva anume.

Îți spun așa: în opinia mea, pericolul pentru civilizația occidentală pe care îl reprezintă războiul din Ucraina este mai mare acum decât la început.

Dar sunt și multe lucruri pentru care mi-am făcut griji în trecut, și apoi mi-am dat seama că nu aveam motiv.

Zilele trecute, mă aflam în Orientul Mijlociu - cred că am mers prima oară, în Golf, imediat după 11 septembrie.

Atunci eram total convins că ne aflăm la începutul unui război de 500 de ani cu Islamul. Occident contra Islam.

Dar nu s-a întâmplat așa.

Arabii din Golf cu care am avut de-a face de-a lungul anilor sunt mult mai toleranți decât liberalii albi, de rând, din America. Mult mai toleranți.

La Abu Dhabi se organizează o celebrare a Crăciunului mult mai mare și mai creștină decât la New York. 

În general, ce îți dă speranță în privința viitorului, acum, când ne aflăm într-o perioadă mai degrabă îngrijorătoare?

Mizele au devenit brusc atât de ridicate încât oamenii inteligenți reacționează cu ipoteze. Văd asta peste tot în jurul meu.

Văd oamenii întrebându-se: „Înainte, credeam cutare. Mai este adevărat? A fost adevărat vreodată? Ce este adevărul?”

Cred că oamenii privesc acum cu mai multă profunzime ca oricând chestiunile Adevărului și Minciunii. Și asta e ceva bun.

Constat de asemenea în Statele Unite o trezire a conștiinței spirituale și a credinței religioase pe care o găsesc formidabilă.

Nu toată lumea are aceleași opinii ca mine, dar nu e grav. E mai bine decât să crezi că Amazon îți va aduce fericirea. Pentru că asta e o minciună. Amazon nu te va face niciodată fericit.

Și tot mai mulți oameni ajung la această concluzie, ceea ce e bine.

Există ideea asta că, într-un fel sau altul, principala amenințare la adresa fericirii noastre vine din partea persoanelor religioase. E absurd.

Principala amenințare la adresa fericirii noastre vine din partea celor care se cred ei înșiși Dumnezeu. Ei sunt cei mai periculoși.

Dacă te crezi Dumnezeu, nu există nici o limită în ce vei face pentru că te crezi arbitrul suprem, judecătorul suprem, ești atotputernic.

E terifiant.

Mă simt mult mai în largul meu cu persoanele religioase. Sunt creștin, dar nu sunt obligați să îmi împărtășească credința.

Cum am mai spus, am întâlnit astfel de persoane zilele trecute. A fost o chemare la rugăciune în mijlocul întâlnirii noastre, și toată lumea s-a ridicat, s-a pus în genunchi, s-a întors spre Mecca și s-a închinat lui Allah.

Acum douăzeci de ani, aș fi zis: „Dumnezeule, cât este de amenințător!”

Acum, am gândit: „Ce minunat! Ce frumos!” 

Când mai vii în Elveția? Știu că aici poate fi plictisitor. Mi-ai spus odată că aici nu e nimic de relatat. Dar ar fi drăguț să te am oaspete.

Îmi place. Ador țările plicticoase. Aveți ultima țară plicticoasă din Vest.

Și Elveția se schimbă...

Știu, așa e... Dar, cel puțin, e minunată. Munții sunt de o frumusețe copleșitoare. Sper ca Elveția să rămână neschimbată. În secunda în care imperiul american va cădea,vă veți recupera secretul bancar.

În treacăt fie spus, secretul nu e ceva reprobabil. Viața privată este o condiție prealabilă a libertății.

Am o încuietoare la camera mea. Asta nu înseamnă că fac ceva ilegal în camera mea. Dar nu sunt un sclav. Sunt un cetățean. Am dreptul la intimitate.