Obiectivul lui Trump nu este acela de a eradica elitele, ci de a-i elimina pe cei care s-au revoltat împotriva valorilor republicii.

Un editorial de Juan A. Soto, publicat de The European Conservative, pe care l-am tradus pentru cititorii ActiveNews.

*

Trump a revenit. Așa cum e și normal, victoria lui este acum analizată de experți reputați și de comentatori profesioniști, în ce privește politica lui economică, politica privitoare la migrație și politica externă.

În același timp, cei mai neînduplecați critici ai lui suflă în cele șapte trâmbițe ale Apocalipsei, deși reușesc să convingă mult mai puțină lume acum decât au făcut-o în 2016.

Pe de altă parte, se dă mai puțină atenție cadrului filosofic al unei figuri despre care nu se mai poate spune că este o anomalie politică, ci, poate, chiar norma, ori modelul politicii occidentale pentru următoarele decade. Motiv pentru care ar trebui să examinăm cu atenție caracteristicile mișcării politice pe care o conduce Trump.

După înfrângerea din 2020 și, într-o oarecare măsură, și pe parcursul campaniei din acest an, multă lume – atât suporteri, cât și oponenți – au văzut în Trump o ciudățenie politică. Dar nimeni nu mai poate acum susține acest lucru.

Revenirea lui Trump instaurează mișcarea național-populară ca o forță care va modela Statele Unite după propriul ei chip și propria asemănare. Această influență va fi deosebit de pronunțată până în 2026 – la alegerile de la jumătatea mandatului – în condițiile în care, la acest moment, Camera Reprezentanților, Senatul și Curtea Supremă sunt, toate, „roșii” (Republicane – n.tr.)

Uraganul care a măturat națiunea americană pe 5 noiembrie poate fi atribuit unei multitudini de factori, unii mai semnificativi ca alții.

Unul dintre aceste elemente este retorica populistă, dar fenomenul politic Trump, MAGA și America First este mult mai profund decât ar putea sugera, la prima vedere, retorica lui Trump.

De fapt, populismul lui nu este ceva unic, pentru că tot mai multe partide (ba chiar și Harris, în timpul campaniei ei) încearcă să-l adopte, mai mult sau mai puțin, în tot mai multe țări.

Acest stil populist de politică  devine tot mai răspândit pentru niciun alt motiv decât că funcționează.

A înțelege de ce funcționează ar necesita o lungă analiză care să examineze nu doar oferta – adică partidele – ci și cererea politică – reprezentată de noi, votanții.

Un alt factor care a contribuit la victoria lui Trump sunt propunerile politice care stau la baza stilului lui populist. Politici care, în alte circumstanțe, ar fi considerate, pur și simplu, „de bun simț”.

De exemplu, retorica lui privind nevoia de a readuce în țară locurile de muncă în producție și industrii rezonează cu un instinct protecționist, înrădăcinat în sentimentul național, și care nu este, în esență, nici de stânga, nici de dreapta.

În plus, efortul lui de a proteja granițele, de a reduce taxele și de a simplifica reglementările ori de a reduce dimensiunile unui aparat de stat imens în condițiile în care țara este datoare trilioane de dolari este atrăgător pentru un număr foarte mare de cetățeni, care simt că Washingtonul este complet rupt de preocupările oamenilor obișnuiți.

Susținerea lui pentru părinții care vor să aibă un rol mai mare în deciziile care îi afectează pe copiii lor – că vorbim de educație, de religie ori de sex – întrunește largi sufragii în populație pentru că înglobează, cu aparentă simplitate, lucrul pe care mulți oameni și-l doresc de la politic, fără să fie nevoie să se alinieze unui partid sau altul.

Dar poate cel mai notabil factor în revenirea lui Trump este rolul elitelor și declinul acestora. Ca și în 2016, fenomenul politic condus de Trump scoate în evidență faptul că distincțiile dintre categorii tradiționale, cum ar fi „Democrat” ori „Republican”, sau „Stânga” și „Dreapta”, au început să dispară, lucru probat de alianța lui Trump cu foști Democrați ca Robert Kennedy Jr. și Tulsi Gabbard.

Aceste categorii au fost depășite de clasele privilegiate care trăiesc detașate, departe de cetățeni, în timp ce populația se uită cu îngrijorare cum aceste clase prosperă printr-o relație care nu mai este simbolică, ci parazitară.

Aceste elite se hrănesc din oameni, nu alături de ei; ele prosperă pe cheltuiala intereselor naționale și guvernează împotriva poporului, în loc să-l reprezinte.

Prin elite, ne referim la clasa conducătoare, cei care domină instituțiile politice, economice și educaționale.

Trăsătura unică a elitelor noastre este că și-au trădat rolul lor în societate. Și-au pierdut auctoritas, iar, acum, Trump vrea să le demanteleze și potestas.

Acest fenomen se observă și în Europa, și în Statele Unite, unde stânga politică a trădat de multă vreme clasele muncitoare.

Este o trădare pe care senatorul democrat Bernie Sanders o sublinia recent în critica pe care a făcut-o campaniei lui Harris și stării actuale a partidului.

Timp de multe decade, stânga a mutat dialectica marxistă de la muncitorul capitalist la alte grupuri sociale, pe care le-a instrumentalizat, transformându-le în cooperative.

Iar fructul putred care a ieșit din asta este un soi respingător de politici identitare.

Dar problema nu a fost atât abandonarea clasei muncitoare de către stânga politică – de care „Noua Dreaptă” profită acum în mod inteligent – ci, mai degrabă, comportamentul elitelor, care au trădat însuși sistemul care le-a adus în poziția de putere pe care o ocupă azi.

Departe de a fi un fenomen recent, această conspirație a elitelor împotriva poporului a fost documentată de Christopher Lasch în influenta lui lucrare, The Revolt of the Elites and the Betrayal of Democracy (Revolta elitelor și trădarea democrației), publicată în 1995.

În această lucrare, publicată postum, Lasch a fost de-a dreptul profetic, susținând că „elitele și-au abandonat responsabilitățile civice și, făcând asta, au transformat democrația într-o simplă fațadă”, subminând însuși conceptul de democrație.

De asemenea, Lasch a scos corect în evidență disprețul pe care elitele îl au față de clasele muncitoare, „de parcă opiniile și valorile lor n-ar fi decât obstacole în cala progresului”.

El sublinia ruptura dintre elite și propriile lor rădăcini, modul în care ele se simt mai mult globale, decât parte a unei comunități naționale. Potrivit lui Lasch, „noile elite și-au pierdut simțul răspunderii față de societate și de comunitățile locale care le-au crescut”.

El avertiza în legătură cu pericolele inegalităților tot mai mari – nu doar la nivel economic, ci și în materie de drepturi și libertăți, pe care politicile identitare pretind că le-ar rezolva – arătând că, în caz că acest trend continuă, democrația nu va supraviețui.

Filosoful și scriitorul francez Julien Benda s-a dovedit și el profetic în a lui La Trahison des Clercs (Trădarea clericilor), publicată în 1927.

Pentru Benda, intelectualii sunt un „cler” menit să slujească drept busolă morală a societății, determinând direcția obiectivității și bunului simț.

Chiar și pe vremea lui, el observa că intelectualii „au trădat moral societatea, devenind promotorii patimilor politice și disensiunilor naționale”.

Astăzi, critica lui Benda s-ar aplica mai ales în spațiul educațional, în care, atât în Europa, cât și în SUA, cei care ar trebui să acționeze ca lumini călăuzitoare cad pradă partizanatului și intereselor economice.

Același lucru s-ar putea spune, în sens mai larg, și despre mass media, și despre instituții cum ar fi cele din sistemul judiciar, așa cum s-a văzut în războiul judiciar lansat asupra lui Trump – băgat acum la sertar, în mare parte.

Victoria lui Trump, care ar putea marca începutul unei epurări, de multă vreme necesare, a elitelor noastre corupte, reflectă și criza mai adâncă a democrației americane, care, mutatis mutandis, există și în Europa.

Contrar celor susținute de mișcarea național-populistă, societățile au nevoie de elite, la fel de mult cum au nevoie și de vocea autorității.

Nici elitele, nici autoritatea nu sunt ceva inerent negativ; ele sunt cruciale pentru structurarea societății și, atunci când ele se deteriorează, asta duce la anarhie și deziluzie.

Modul în care a fost gestionată pandemia și, apoi, vaccinarea, sunt studii de caz recente pentru acest declin instituțional. Și atunci, ca și în mai recentul caz al inundațiilor din Spania și ale lor tragice consecințe, rezultatul a fost o neîncredere larg răspândită în instituțiile de stat și în media, care a forțat cetățenii să se informeze și să se educe singuri, ajungând la propriile lor concluzii și luându-și propriile lor decizii.

Răspunderea individuală este o trăsătură a unei civilizații înfloritoare; dar tot așa este și prezența unor autorități, în anumite domenii, având în vedere că nu putem fi toți experți în toate aspectele relevante ale vieții, iar a purta această povară impune o datorie de vigilență copleșitoare asupra oamenilor obișnuiți.

Trump înțelege acest lucru – așa că el nu reprezintă un asalt la adresa autorității ori o disoluție a autorității, ci restaurarea ei.

Tot astfel, obiectivul lui Trump nu este acela de a eradica elitele, ci de a-i elimina pe cei care, în limbajul lui Lasch, s-au revoltat împotriva valorilor republicii.

Noul lui guvern caută să instaureze o nouă elită, care, în loc să trădeze oamenii, va reclama rolul de îndrumător responsabil pe care atât Lasch, cât și Benda îl consideră esențial pentru stabilitatea societății.

Aceasta este adevărata bătălie a vremurilor noastre: să se stabilească cine merită auctoritas în polis, cine merită răspunderea conducerii.

De aceea, ceea ce se întâmplă acum în politica americană este un fenomen de înlocuire a elitelor, nu de dispariție a lor.

Ca și Lasch sau Benda, Trump – sau JD Vance, dacă tot vorbim – caută să creeze o nouă elită intelectuală, morală și de afaceri care să stea la cârma unei SUA puternice, mândre de trecutul ei, dedicate prezentului și cu speranțe mari pentru viitor.

Din acest motiv, mulți oameni, sătui de decăderea establishment-ului și de preluarea vieții politic și corporatiste de către mișcarea woke, s-au aliniat în spatele lui Trump – unul dintre ei, deloc neimportant, fiind Elon Musk.

Chiar și persoane care au îmbrățișat, cândva, dogmele seculare curente, le lasă acum din brațe. Două exemple notabile ar fi Jeff Bezos și Mark Zuckerberg, care au dat semne de simpatie crescândă pentru președintele-ales.

Acest lucru ar fi fost complet de neînchipuit în 2016.

Fenomenul Trump servește, în același timp, și de avertisment pentru viitor: fără o reînnoire a obligației de loialitate etică din partea elitelor și fără ca elitele să recunoască și să protejeze nevoile și aspirațiile tuturor, polarizarea și resentimentul nu vor face decât să crească.

Acesta fiind spuse, există un avertisment și pentru Trump și cei care, ca și el, se folosesc de eficiența discursului populist: populismul nu este benign, pentru că prețul lui este, din nou, fragmentarea socială.

Deși discursul, în sine, nu este violent – contrar acuzațiilor de „discurs violent” care se aduc – el produce efecte în viața reală. Iar asta face, într-adevăr, politica americană o anomalie, pentru că, în SUA, partizanatul înseamnă sectarism.

Asta este o rețetă periculoasă în mâinile oricărui partid, o rețetă care complică procesele civice de definire a proiectului național comun – un bine comun de care Occidentul are o nevoie disperată.