Ei nu sunt oameni deștepți, pentru că un om cu adevărat înzestrat nu ar adera vreodată la filiere mafiote, la gărzi politice sau la partide care își vând conștiințele pentru câteva arginți. Un om înțelept este acela care se ridică prin propriile sale forțe, care construiește, nu se agață de ajutoare meschine și străine. Acești „intelectuali” nu sunt decât niște pseudointelectuali, niște creaturi sterile care nu au contribuit cu nimic la evoluția gândirii sau culturii. Ei doar reinterpretează idei deja consacrate ale unor mari filozofi și scriitori, transformându-le în umbra lor, în propria lor comoditate.

Metoda lor unică, dar fără valoare, este să defăimeze marile spirite ale neamului, să le arunce în față etichete ca „legionari” sau „învechiți”, ca pe o mască ieftină pentru a le diminua relevanța. Vă este familiară această stratagemă, nu-i așa? Credeți că acești epigoni vor ajunge vreodată măcar la călcâiul marilor noștri gânditori și scriitori, la Mihai Eminescu, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Mircea Eliade, Emil Cioran, Petre Țuțea, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Vasile Voiculescu, Marin Sorescu? Nu, niciodată. Ei sunt doar umbre care se chinuie să eclipseze lumina adevăratelor valori ale neamului românesc, dar nu vor reuși, pentru că lumina adevăratelor spirite nu poate fi stinsă, oricâte minciuni și falsuri ar zidi în jurul lor.

România a devenit o țintă clară încă din primele zile ale anului 1990, imediat după căderea regimului comunist – o cădere care a lăsat în urmă o țară fragilă, cu rădăcini adânc înfipte într-o istorie zbuciumată, dar încă plină de ecouri. În haosul tranziției, s-au înmulțit strategiile din umbră: figuri alese cu grijă, români educați în spiritul valorilor străine, sub umbrela unor burse și fundații care, sub aparența ajutorului, pregăteau adevărați agenți ai unei viziuni noi – una care, de multe ori, nu avea nimic în comun cu spiritul autentic românesc.

Acești „învățăcei” s-au strecurat rapid în punctele nevăzute ale puterii culturale: Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu, Horia-Roman Patapievici, sociologi de carton precum Bulai și Pieleanu, și influenceri de mucava, toți au pătruns în instituții, în redacțiile revistelor, în publicațiile ce se voiau a fi vocea națiunii, în universitățile care ar fi trebuit să fie cuiburi ale gândirii libere. Promovați cu o energie aproape religioasă, aceștia au fost prezentați, pentru un popor dornic de schimbare și însetat de speranță, ca adevărate faruri culturale. Publicul, lipsit de alternative și de cunoașterea unei culturi autentice, a fost sedus de acest spectacol de schimbare rapidă, crezând că aceștia reprezintă noua elită. Însă, în spatele acestui „adevăr” care părea pur, se ascundea o minciună, una repetată cu atâta perseverență încât ajungea, treptat, să devină o realitate falsă în ochii multora.

Astfel, spiritele mari, vocile care au dat sens și esență culturii române, au fost reduse la tăcere, înlocuite de figuri palide și insignifiante, epigoni care nu au avut decât un singur scop: să servească interese meschine, să distorsioneze adevărul și să știrbească patrimoniul cultural al acestui neam. Cultura română era redefinită pas cu pas, subtile modificări care o făceau să se conformeze noilor interese, iar adevărul – acel adevăr necruțător și crud, dar salvator – era erodat și rescris pentru a se potrivi cu interese străine.

În paralel, au apărut noi canale de televiziune, aparent „comerciale”, dar în realitate menite să adâncească procesul de banalizare a publicului. Sub pretextul modernității și al unei libertăți false, aceste posturi promovau o „cultură” diluată, un divertisment ieftin, care nu făcea decât să adoarmă simțurile critice și să aplice o mascare generalizată a adevăratelor valori. Televiziunea Română, în schimb, era discreditată, transformată într-o relicvă a unui regim uitat, păstrată doar pentru a fi arătată ca un exemplu de ceva vechi, desuet și inutil. O altă manevră subtilă de a sustrage atenția de la valorile care ar fi putut înălța poporul român.

Astfel, în fața acestui vârtej de manipulări și iluzii, a apărut pe ecrane Protâmpiți TV, un post cu un scop bine definit: acela de a promova nonvalorile  și mediocritatea. Sub masca unui divertisment aparent inofensiv, acest canal aducea în casele românilor un conținut ce glorifica superficialitatea, un exemplu fiind popularul serial La$ Fierbinți, care înfățișa românii ca niște caricaturi, grosolani și ignoranți, și prezenta această imagine ca fiind o reflecție autentică a națiunii. Este o manevră subtilă, dar constantă, de a impune în conștiința colectivă o viziune autodenigratoare, care semăna în mințile românilor ideea că ei sunt un popor limitat, incapabil de rafinament, fără sensul decenței.

Cum de am putut îngădui, oare, ca acest simț profund al apartenenței naționale să fie redus la tăcere? Cum de-am lăsat ca fibra identitară, coloana vertebrală care a susținut veacuri de suferință și glorie, să fie zdrobită? În locul unui neam unit, ne-am transformat în suflete singuratice, rătăcite, incapabile să se regăsească ori să se împotrivească vânturilor potrivnice care ne croiesc destinul fără a ne cere părerea.

Strategia, perfidă și insidioasă, și-a găsit un teren fertil în școli, acolo unde manualele alternative au semănat ideologii străine și adesea potrivnice spiritului românesc. Printr-un proces subtil de îndoctrinare, ni s-a inoculat o povară falsă, un complex rușinos al inferiorității: am fost învățați că suntem un popor de trădători, leneși, corupți, hoți – incapabili să ne ținem frâiele propriului destin. Ne-au convins că supraviețuirea noastră depinde de cârmuirea străină, ca și cum am fi un trup lipsit de suflet, fără voința de a merge pe propriile picioare.

În același timp, mass-media, cu ademenirea ei de senzațional și, uneori, cu o ignoranță dureroasă, a completat această operă nefastă. Prin emisiuni și reportaje, televiziunile au desenat un portret grotesc al românului: leneș, degradat, un prădător fără țintă, gata să-și sfâșie propriile visuri.

Această imagine, necruțătoare și nedreaptă, nu este întâmplătoare. Ea face parte dintr-un plan minuțios, bine orchestrat. În loc să fie o oglindă care înalță conștiința națională, s-a transformat într-un ciocan care zdrobește orice urmă de mândrie, lăsându-ne doar umbra palidă a ceea ce am fost odinioară.

Și totuși, în adâncul acestui întuneric, unde vocile adevărului au fost reduse la șoapte, iar strălucirea tradițiilor s-a transformat în umbre palide, speranța rămâne ca o flacără slabă, dar nestinsă. Ea există în cei care refuză să uite, în cei care mai citesc o poezie a lui Eminescu sub teiul copilăriei, în cei care încă mai cred în puterea unui cuvânt rostit din inimă. România nu va muri, atât timp cât vor exista oameni care își vor aminti de ce a fost ea cândva măreață. Poate că renașterea va veni nu din strigăte mari, ci din acele gesturi mărunte – o carte deschisă, o poveste spusă copilului, un cântec vechi cântat la o masă simplă.

Fiindcă, oricât de tare ar fi bătut vântul trădării, rădăcinile unui popor nu pot fi smulse de tot. Ele stau acolo, ascunse sub pământ, așteptând momentul să crească din nou, mai puternice și mai vii ca oricând.