„Manipularea conștientă și inteligentă a obiceiurilor organizate și a opiniilor maselor este un element important într-o societate democratică.” - Edward L. Bernays, Propaganda

Termenul „teoria conspirației” a apărut în limbajul american curent abia în 1964, legat de teoria că președintele John F. Kennedy nu fusese ucis de asasinul singuratic și nebun Lee Harvey Oswald, de capul lui și de unul singur, ci de o conspirație.

Teoriile privind această potențială conspirație au fost de la început foarte variate.

Unele insistau pe CIA, altele pe Mafia, altele pe o combinație între cele două; unele pe comuniști, altele pe militanții pro-Castro etc.

Unii credeau că Oswald a fost mâna criminală, alții, că doar una dintre ele, încă alții, că Oswald nici măcar nu era prezent la locul faptei etc.

Lexiconul politic a preluat conceptul ca pe o umbrelă pentru toate aceste teorii.

În 1964, anul publicării raportului Comisiei Warren (comisia numită să ancheteze asasinatul), în New York Times apăreau cinci articole care foloseau expresia „teoria conspirației”, dar nu cu un sens peiorativ, ci, mai degrabă, ca descriptor neutru al ipotezelor că asasinatul ar fi putut fi rezultatul unui complot.

(Pentru comparație, în aceeași publicație, termenul apare azi de sute de ori pe an, iar numărul de cărți care discută „teoria conspirației” disponibile pe Amazon depășește zece mii de titluri).

Nașterea conceptului peiorativ de „teorie a conspirației” nu a coincis, deci, cu apariția teoriei, corecte sau incorecte, că JFK ar fi fost asasinat de un complot. Originile conceptului descalificant sunt, ca să citez un analist al subiectului, „de origini hegemonice”.

Circulara născătoare

Certificatul de naștere al „teoriei conspirației”, în sensul ei dirimant de azi, este reacția CIA (mai corect ar fi să spunem reacția statului, ori, și mai bine, a establishmentului american) la teoria complotului, care era contrară discursului oficial.

Prin urmare, „teoria conspirației” ca stigmă nu s-a născut tocmai natural, din revolta opiniei publice echilibrate și raționale față de niște descreierați și prostiile lor subversive, ci a fost moșită de sus în jos, iar cei care au moșit-o i-au și damnat pe veci pe colportorii ei, „conspiraționiștii”.

Actul cu pricina este o circulară emisă de CIA în ianuarie 1967 (Dispatch 1035-960,declasificată parțial în 1976 și integral în 1996), către stațiile sale locale din întreaga lume, cu instrucțiuni să influențeze presa în favoarea raportului Comisiei Warren și să contracareze „discuțiile conspiraționiste”, discreditându-i pe cei care se apucaseră să „speculeze privind existența unei conspirații”.

În paranteză fie spus, circulara pomenește că, potrivit unui sondaj pe-atunci recent, 46% dintre americani nu credeau că Oswald acționase singur; altfel spus, la numai doi ani de la apariția raportului oficial, aproape jumătate dintre americani – un procent amețitor pentru orice politician – erau deja conspiraționiști.

Vinovați de acest dezastru se făceau mai mulți autori americani și străini, care publicaseră zeci de cărți și articole critice la adresa anchetei desfășurate de Comisia Warren și a concluziilor ei.

Printre ei, avocatul american Mark Lane (care se prezenta ca apărător al lui Lee Harvey Oswald după moarte și intervieva martori în stânga și în dreapta), Jay Edward Epstein (doctorand la Harvard pe-atunci, cu o abordare mai academică, și care avea să continue să scrie cărți despre istoria serviciilor secrete americane) și însuși Hugh Trevor Roper, profesor de istorie modernă la Oxford și faimos deja pentru cartea lui, „Ultimele zile ale lui Hitler” (1947), prin care, ca ofițer al serviciilor britanice de informații, confirmase, în fața unor dubii, că Hitler se sinucisese în 1945 în buncărul lui de la Berlin.

Cu toate astea, chiar și în septembrie 1966, un articol din New York Times (atașat circularei) discuta despre „teoria conspirației” ca o opțiune pe care oricine o putea avea, după analiza tuturor datelor disponibile.

În cele din urmă, față cu teoria asasinului unic propusă de comisie, autorul articolului găsea conspirația (o conspirație politică „serioasă”, „de top”) improbabilă, dar nu excludea posibilitatea mai multor trăgători.

Un alt articol afirma:

„Nu doar că milioane de americani au dubii, dar mii dintre ei au devenit ei înșiși detectivi și investighează cazul, gata să citeze la virgulă din mărturiile publicate”.

Pe scurt, situația scăpa de sub control.

La toate astea se adăuga intervenția președintelui Harry S. Truman, cel care semnase atât actul de înființare a CIA, în 1947, cât și legea de reglementare a activităților ei, în 1949, și care, pe 22 decembrie 1963, la exact o lună de la asasinat, publicase în Washington Post un articol intitulat Limit CIA Role to Intelligence (Limitați rolul CIA la strângerea de informații), în care critica „operațiunile de capă și spadă” ale agenției, care își asumase un rol operațional și chiar politic nepermis în economia aparatului de stat, și cerea ca aceasta să fie chemată la ordine.

Această „evoluție a opiniei”, spunea circulara CIA, era „o sursă de preocupare pentru guvernul S.U.A., inclusiv organizația noastră.... Teoriile conspiraționiste au aruncat frecvent suspiciuni asupra organizației noastre, de exemplu, afirmând în mod fals că Lee Harvey Oswald a lucrat pentru noi. Scopul acestei circulare este de a oferi material pentru a contracara și discredita susținerile adepților teoriei conspirației, pentru a preveni circulația unor astfel de susțineri și în alte țări”.

Documentul conținea instrucțiuni explicite pentru agenți în lupta împotriva conspiraționiștilor; printre altele, „să discute problema publicității cu oamenii de legătură și contactele prietenoase din sânul elitelor (mai ales politicieni și editori)” pe care să-i îndemne „să-și folosească influența pentru a descuraja speculații nefondate și iresponsabile”; să „se folosească de agenții de propagandă pentru a răspunde la atacurile criticilor și a le contracara... subliniind, după caz, că criticii sunt (i) loiali unor teorii adoptate dinainte de a fi examinate probele; (ii) interesați politic; (iii) interesați financiar; (iv) neglijenți și lipsiți de acuratețe în cercetările lor; sau (v) înamorați de propriile lor teorii”.

În plus, circulara oferea explicit argumentele de folosit „în discuțiile private și cele din media care nu sunt direcționate împotriva unui autor anume, sau la atacarea unor publicații care pot apărea în viitor”.

Printre altele, media trebuia să spună despre conspiraționiști următoarele: de regulă, conspiraționiștii dau prea mare valoare unei anumite probe și ignoră altele; ei sunt adesea atrași de o formă de orgoliu intelectual; ard de nerăbdare să-și prezinte lumii propriile teorii; „nu cad de acord între ei”; au simpatii politice suspecte; pun prea multe întrebări etc.

Pentru a contracara, generic, ideea de conspirație, erau recomandate următoarele argumente: o conspirație de asemenea dimensiuni „ar fi imposibil de ascuns”; „niște complotiști puternici și bogați ar fi aranjat niște condiții mult mai sigure”; „nu au apărut între timp probe semnificative noi”; „nu s-au identificat între timp posibili vinovați convingători”.

Circulara nu instruiește explicit agenții să-i eticheteze pe critici drept „conspiraționiști”, dar modelează tipul de comunicare necesar pentru a construi această identitate, fără se explice cum funcționează manipularea verbală; până la urmă, se adresa unor profesioniști.

Imaginea conspiraționistului este conturată indirect, prin contrast cu alte grupuri, speculând pe marginea motivațiilor care îl animă, identificând grupuri cu care acesta este în contact, chiar și de departe („simpatii anti-americane, de extremă stânga sau comuniste”; „fost membru al partidului comunist german, [potrivit unui] document Gestapo”; în cazul lui Mark Lane, participarea la o conferință a International Association for Democratic Lawyers, „o fațadă a internaționalei comuniste” etc. etc.).

Implementarea

Toate aceste argumente, contraargumente, trimiteri în derizoriu, atacuri la persoană și calomnii au fost practicate conștiincios în presă după această circulară (inclusiv în SUA, singura țară care nu este în jurisdicția CIA, potrivit legii americane).

După declasificarea din 1976, pe valul revelațiilor Comisiei Church privind activitățile ilegale ale CIA, New York Times conchidea că programul circularei era în mod evident destinat audienței americane, ceea ce încălca actul constitutiv al CIA.

Asta nu a împiedicat programul să continue, stigma să se consolideze și să se extindă. Relația dintre consumul de media și practicile sociale este una dialectică, iar puterea (politică) este un element central în acest proces (îl citam în motto pe Bernays).

Blowback

Media modelează percepția individului, dar efectele nu sunt întotdeauna cele urmărite. Indivizii pot rezista forței modelatoare – conștient, dar și, îndrăznesc să spun, subconștient. Și, poate, circulara nu a produs doar conceptul peiorativ de „teoria conspirației”, cu care să trimită disidența-n derizoriu, ci, printr-un monumental efect de blowback, și pe cel contrar.

În ciuda cenzurii, în ciuda ridiculizării, a insultelor și oprobriului social și intelectual, trecând peste ostracizare, zâmbete condescendente și ochi dați peste cap, teoria conspirației nu a dispărut, nici măcar nu s-a retras, rușinată de propria incompetență, ci s-a multiplicat, a proliferat triumfal, într-o cacofonie funambulescă, devenind un soi de Hyde Park planetar în care toți cei eliminați de prin studiourile aseptice ale televiziunilor, tot mai mulți, își lasă părerile despre câte în lună și în stele, nu mai spun pe pământ, unii în graffiti, alții în tomuri docte.

Practic, față cu opresiunea, libertatea de conștiință și expresie nu a murit, ci s-a transformat.

Împinsă în subteran pe un canal, a răzbătut, irepresibil, la lumină prin milioane de alte canale. E mai dezordonată, mai rebelă, mai dezlănțuită și sigur mai vitală, mai diversă, mai atotcuprinzătoare și mai plenar subversivă ca oricând.

De unde își propunea să conteste originile unui asasinat, ea contestă acum întreaga construcție narativă oficială – mai mult sau mai puțin argumentat, mai mult sau mai puțin convingător, poate, dar o face.

Iar numitorul comun central al majorității copleșitoare a acestor teorii este unul: „ei” ne mint.

Centrul nu este și nu poate fi stabil în fața acestui val barbar, exuberant, ireverențios și, uneori, furios. Cum spuneam, procesul este dialectic.

Contaminându-se din substratul chiar de el destabilizat, printr-un efect Circe, establishmentul însuși a început să emită teorii dintre cele mai bizare, mai țicnite și mai improbabile.

Teoria că specia umană ar avea mai mult de două sexe, de exemplu, oferă mai puțin probe chiar decât cea că Pământul ar fi plat.

Nu mai spun de teoriile conspirației servite de autorități pentru diverse evenimente politice, care fac să râdă și copilul de clasa a doua căruia cred ei că i se adresează.

În materie de teorii, conspiraționiștii sunt mult, mult superiori establishmentului; altă ligă. Or, în lipsa unor teorii plauzibile, împăratul este gol și i se vede conspirația.

Înfrânți pe terenul analogului și creativității, centrului nu-i rămân decât teroarea și cenzura, inclusiv digitale – de unde și sufocantul  exces de reglementare, o disperare palpabilă de a reglementa viața în cele mai mărunte aspecte – mărunte nu doar în sens de trivial, ci și de molecular -; este instinctul celui depășit de situație de a interzice, de a amenința, de a sancționa, de a restrânge – de a face față.

Dar lumea bulbucește de idei, de ochi pătrunzători, de ironie, de hohote de râs; mai grav, și de tărie morală, și de curaj.

Numai un birocrat smintit mai poate crede că pune toate astea sub capac cu pumnul.

Citiți aici PARTEA I: Teoria teoriei conspirației (I): O incursiune în Vizuina Iepurelui

și PARTEA a III-a: Teoria teoriei conspirației (III): Ghid de Dezaburire