În primii (mulți) ani de după revoluție, o remarcă frecventă care explica și taxa în același timp neajunsurile politice, administrative și sociale din România era aceea ca „nu avem tradiție democratică”.

Așa este, nu aveam și nu avem nici acum cine știe ce bagaj democratic în spate. Însă spre deosebire de țările cu tradiție democratică, aveam atunci într-o mai mare măsură și acum într-o formă de imunitate latentă instinctul libertății.

Abia după ororile din ultimii ani am ajuns la concluzia fermă, care validează bănuiala neexprimată, că instinctul libertății este net superior tradiției democratice, în special pentru că democrația bine exersată anesteziază dorința de libertate — ai un set de reglementări care îți dau suficientă coerență guvernamentală încât limitele libertăților individuale să arate a delimitări de parcele proprietate privată și nu a garduri de închisoare, și ca atare nu se mai pune problema dorinței de libertate, e ca viața la bloc, ți-ai asumat că nu ai grădină în spatele casei și ești împăcat cu asta.

Când nu există o astfel de organizare cvasiunanim acceptată, se manifestă cu toată puterea dorința individuală ca liberatea ta să prevaleze, ca parcela ta să fie cât mai generoasă, de unde și reacțiile adverse la orice tentativă de ridicare de garduri.

Teoria s-a verificat din topor, nu mai este loc de finețe analitică: țările cu cea mai strașnică tradiție democratică și-au văzut libertățile făcute praf în ultimii doi ani și jumătate în cea mai cruntă manieră imaginabilă în context.

Reticența mea la imaginea aspirațională a „țărilor civilizate” a crescut cu atât mai mult în urma testului de inteligență individuală și națională pe care aceste repere ale „progresului” l-au ratat ca niște copii mai puțin dotați.

Pe de altă parte, o observație importantă este aceea că de data asta dictatura pe față, agresivă și cinică, ba chiar criminală în toată regula, s-a manifestat la nivel global — este poate cel mai bun lucru care se putea întâmpla, pentru că în felul acesta va exista o sincronizare simetrică și la nivelul trezirii instinctului libertății (care nu se șterge chiar așa, cum se vede pe simulatoarele computerizate ale progresiștilor).

Explozia aceea a dorinței de libertate de după revoluția noastră s-a suprapus peste o etapă incipientă a dezvoltării tehnologice, o etapă încă nelovită de sindromul complexității greu de gestionat — e interesant de văzut cum va fi acum, într-un context complet diferit, într-un moment al SF-urilor depășite de realitatea tehnologică și al supraaglomerărilor urbane bine amestecate.

Nu știu cum ar putea arăta o asemenea complexitate în condițiile în care s-ar manifesta acut nevoia de libertate individuală a unor cetățeni care nu se mai lasă conduși nici în limite democratice, de spaima vreunei dictaturi ascunse sub fustă, rămâne să vedem, dacă mai e ceva de văzut.