„Nu trebuie să ne temem de propriul popor, chiar atunci când nu este de acord cu cei aflați la conducere” - J.D. Vance, Vicepreședintele Statelor Unite

Discursul de la Conferința Pentru Securitate de la München al Vicepreședintelui american J. D. Vance a venit nu numai ca un duș rece pe spinarea liderilor europeni, ci și ca un pumn în față, ce pare că i-a năucit, nu numai pe ei, ci și întregul aparat ideologic și de comunicare care a dominat spațiul media european în ultimii douăzeci și mai bine de ani.

Vorbind de pe o poziție de autoritate și rostind fără șovăială lucruri care ar fi adus în urmă cu doar câteva săptămâni acuzația de „Putinism”, reacția drastică a rețelelor de cenzură, formale și informale, ca și oprobriul presei „de Sistem”, oficialul american a punctat fără ezitare temele cele mai importante care definesc poziția ideologică și politică a Statelor Unite față de țările Uniunii Europene, sugerând și care ar fi atitudinea pe care administrația de la Washington o așteaptă de la acestea din urmă.

Cele mai importante puncte, anume: libertatea de expresie și cenzura, războiul din Ucraina și relația cu Rusia, viitorul democrației și alegerile libere, legitimitatea instituțiilor statale și suveranitatea populară, au fost toate în puternic dezacord cu pozițiile oficialilor europeni, trecuți și prezenți. Acest lucru a reieșit clar din luările de poziție ale liderilor politici, ca și din comentariile agențiilor de presă, oficiale sau oficioase, sau jurnaliștilor ce urmează linia oficială. Realpolitik-ul Administrației americane a primit un răspuns ce poate fi definit pe de o parte ca ideologic, iar pe de alta ca o sumă de poziții morale și dorințe, nesusținute și de resursele necesare.

Deoarece discursul și implicațiile sale a fost discutat și disecat în amănunt de specialiști în politică și istorie, m-aș mărgini la o paralelă cu o perioadă izbitor de similară, anume anul 1989, cu prefacerile politice din Europa și implicațiile asupra evoluției ulterioare a continentului nostru.

În urmă cu treizeci și cinci de ani, Europa era împărțită în două blocuri, nu doar adversare, ci și fundamental diferite din punct de vedere politic, social și economic. Estul Europei era nu numai comunist, conform ideologiei, ci și înglobat într-un sistem rigid, format în urmă cu mai bine de patruzeci de ani, pe cât de impenetrabil, pe atât de brutal în a interzice orice dizidență, așa cum s-a văzut în 1956 și 1968. Față de Blocul Sovietic de atunci, Uniunea Europeană de astăzi, chiar cu birocrația, regulamentele și constrângerile sale, pare un club de filateliști.

Și totuși, acest sistem care părea turnat în beton și înșurubat pe vecie, a fost pulverizat în câteva luni, prăbușindu-se ca un castel de cărți de joc, luând prin surprindere nu numai pe supușii săi, ci și pe adversari. În România lucrurile au fost și mai dramatice, regimul dispărând de la conducerea țării în mai puțin de o săptămână.

Orbi și surzi la semnalele ce veneau pe canale oficiale, dar și din surse oculte, cei mai importanți oameni politici români au ignorat mesajul liderului sovietic Mihail Gorbaciov, prezent în Germania de Est cu prilejul aniversării a patruzeci de ani de la înființarea RDG, care în discursul din 7 octombrie 1989, a reamintit că: "… nu vorbim doar de problema salamului și a pâinii. Oamenii cer o nouă atmosferă în societate, mai respirabilă.”, avertizând în același timp că "Viața însăși ne va pedepsi dacă noi întârziem [implementarea reformelor]”.

Prezent la festivități, Nicolae Ceaușescu nu numai că a ignorat acest avertisment, dar după mai puțin de o lună, în Rezoluția Congresului al XIV-lea al PCR, se reafirma, în limbajul de lemn al epocii, "…înaintarea neabătută a României, libere, independente și suverane, pe calea socialismului și [a] comunismului” și hotărârea "îndeplinirii neabătute a Programului de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism.”

În loc ca România să meargă pe valul schimbărilor, cerut nu numai de cele mai importante forțe politice mondiale ale momentului, dar și de propriul popor, conducerea politică hotărâse să o ia în răspărul Istoriei. După încă o lună, la sfârșitul lunii decembrie 1989, regimul comunist era pulverizat iar Ceaușescu arestat și apoi executat, după un simulacru de proces.

Astăzi, trăim la nivel european același sentiment de încremenire într-o poziție rigidă a unor actori, nu numai evident depășiți de jocul care se desfășoară peste capul lor, dar care sunt incapabili să schițeze măcar o replică, cu atât mai puțin o ripostă. Palidele și încropitele reacții ale responsabililor politici de la noi, care trăiesc cu iluzia că prin explicații, argumente și sofisme pot schimba nu numai percepția ci și abordarea Administrației americane față de România, atitudinea imbecilă a majorității comunicatorilor importanți din media autohtonă, care au început să-l insulte de-a dreptul pe președintele Trump, asemuindu-l cu un dictator sordid, deruta vădită de comunicatele oficiale care se bat cap în cap, ne arată nivelul înspăimântător de scăzut al reprezentanților României, ca și a elitelor ce ar trebui să fie repere și poli de încredere pentru societate.

Paralizați, lipsiți nu numai de abilități politice, ci și de o cultură care să le permită să înțeleagă ceea ce urmează să se întâmple, rupți de propriile popoare, prinși în paradigma unei ideologii toxice și falimentare, pe care și-au însușit-o conștiincioși în seminariile și cursurile organizate de fundații sponsorizate de filantropi generoși, cvasi-nulitățile europene de astăzi, ajunse pe posturi de conducere pe orice criterii, numai de inteligență sau competență nu, ne aduc în minte pe membrii Comitetului Politic Executiv al PCR, vestitul CPEx, care în decembrie 1989 priveau la fel de uimiți cum lumea se schimba dramatic în jurul României, rămasă o insulă anacronică într-o mare tumultuoasă și care urma să fie înghițită de valul implacabil al schimbării.