Tocmai ce mă’ntorsei de la Sebeș, unde participai și câștigai niscai mici premii la Festivalul „Lucian Blaga”. Dar... nu despre asta e vorba aici. Vreau să împărtășesc din sentimentul de bucurie pe care l’am trăit într’un loc unde oamenii locului, inspirați de geniul „lebedei mute” (care, fie vorba’ntre noi, nu era deloc mută) m’au mișcat.

Cârcotaș din fire nu mi’s, dar, în ultimul timp, scriitura mea se înveninase parcă, fapt ce demonstrează că nu e bine să scrii doar prin prisma informațiilor din varii medii, mai de încredere au ba, chiar dacă ele sunt trecute prin filtrul experienței de viață. Mai e nevoie să și bați cu piciorul locurile, să vorbești cu oamenii, să simți pulsul vieții, să trăiești pe viu fenomenele... pe scurt, să cobori din Turnul de fildeș... în sensul actual, desigur, nu în cel originar, mai puțin cunoscut azi.

Festivalul Internațional „Lucian Blaga” de la Lancrăm-Sebeș e un fenomen. Dreptu-i că aș avea ce cârcoti și aici, de-aș fi pus doar pe cârcoteală (în plan simbolic, tabla de șah de la deschidere, cele 33 de învățătoare premiate, rock-opera din măreața catedrală evanghelică, laudele la adresa dâncului de cluuuj sau descălecarea pe cai mari a lui mircea dinescu, de la închidere, care sugera pornirea unei noi rivuluții)... dar... îmi vine în gând lecția de Poezie a lui Nichita și parcă văd cum Dumnezeu ia un ciocan și ciobește acel cub perfect... Scriu acum sub impulsul lacrimilor ce’mi împăienjeniseră ochii când ascultam o poezie a unei fetițe despre bunicul plecat... și căreia’i îndrumase pașii pe calea Cărții. În grădina muzeului „Ioan Raica” din Sebeș, plină ochi de oameni-copii și de copii de oameni, unde se premiau copiii din clasele primare pentru un concurs local de lectură, pe de o parte, dar și se celebrau alți copii, mai mărișori, care tocmai ce scoseseră un nou volum din seria „Ce aude unicornul”, văzui, nițel mai încolo, un munte de om cu lacrimi în ochi, ca și mine și... probail c’or mai fi fost și alții...

Dar, partea interesantă abia acum vine. Am trăit să văd un primar deștept, cu o echipă și mai deșteaptă, care’și făcea campanie electorală fără a da impresia că o face. Și, culmea, omul e de la „liberalii” ajunși... bătăuși prin Parlament! Nu mai fusesem demult în Sebeș, orașul e o bijuterie. Sediul Primăriei, vorba lui Pavel Șușară, e o combinație năucitoare de spațiu arhitectonic interior simplu, alb, luminos, aerisit, de o eleganță rafinată cu un exterior de edificiu istoric renovat la mare artă. Aici, invitat să spună câteva cuvinte, la vernisajul unei expoziții retrospective a regretatei Doina Lie, cu o selecție de opere perfect integrate într’o atmosferă de care nici Parisului nu cred că i-ar fi fost rușine, Marius Porumb amintea de sursa bogăției Sebeșului, sașii Mühlbach-ului care descoperiseră, în sfârșit, sufletul românului și pe cel al țiganului... și de regretele acestora după pierduta Arcadie, încheind cu un gând întru România, în aplauzele asistenței.

Revenind la primar, căruia nu’i dau numele, îmi amintesc de romanul lui Robert A. Heinlein, „Double Star/Stea dublă”, câștigător al premiului Hugo, în 1956, o carte de căpătâi pentru oricine vrea să facă politică. Nu îl cunosc, nici nu auzisem de el, nu am vorbit cu el, dar omul, deși economist de formație, are cuvintele la el și se mișcă firesc în mediul cultural, mediu pe care îl sprijină și care, la rându’i, pare a’l răsplăti... din plin. La a lor inițiativă, în Sebeș a demarat un concurs de lectură pentru copii din clasele primare, care au fost premiați, în cadrul Festivalului, laolaltă cu doamnele învățătoare. De asemenea, tot cu această ocazie, a fost lansat al doilea volum de poezii scrise de copiii Sebeșului, volum ilustrat de alți copii ai Sebeșului, al doilea din seria „Ce aude unicornul”, un proiect lansat de Centrul Cultural „Lucian Blaga” și susținut din plin de Primărie. Atmosfera de la premierea copiilor a fost, cel puțin pentru mine, fenomenală, sentimentul de bucurie și speranță întru o Românie adevărată fiindu’mi stârnit de mulțimea de copii însetați de lectură. Cultura, în sensul în care o vedea Berdiaev, e singura posibilitate de salvare a noastră ca nație trăitoare de milenii pe aceste locuri binecuvântate de Dumnezeu cu de toate... și cu de toți.

Ajuns către final, nu mă pot abține, totuși, de la o comparație cu an alt primar dintr’unul din cele șapte burguri de p’aici, care nu face deloc cinste cinstiților sași. Trambulina lui către notorietatea de tristă actualitate fu o șmecherie românească care propulsă Sibiul ca capitală ioropiană (cacofonie intenționată). Comparația, de fapt, nici nu există, decât formal: un sforărit primar sas (zis și șase case) de fost burg săsesc și un primar român de fost burg săsesc. Vă invit să trageți singuri concluziile, pe putința fiecăruia... după ce vizitați Sebeșul.

Ultima impresie la cele scrise aici îmi e dată de fiul meu de câțiva anișori care nu mai lasă din mâini cartea primită, buchisind de zor la poeziile copiilor și contemplând ilustrațiile celorlalți copii, ambele întru viețuirea veșnică a copilului din noi, legănat pe genunchii bunicului... plecat dintre și întru fiecare din noi...