"Studiază trecutul dacă vrei să descrii viitorul”

Confucius

Pe cerul leșios și pâclos, soarele era doar o pată orbitoare, arzătoare, care strivea pârjolitor toată firea. Părea că viața însăși lipsea în această vipie încremenită, în care nimic nu mai mișca, nici făpturile, nici aerul. Numai arar, în încremenirea mută, câte un fuior de praf se ridica învârtejit în sus, mișcarea sa în nemișcarea câmpului întărind priveliștea de lume moartă.

Prin praful gros al drumului, pe lângă mărăcinii uscați și aspri, un mic pâlc de călăreți se târa agonic către miazănoapte. În frunte, călărea un turc de rang înalt, covârșit de căldură, dar cu privirea dârză, îmbrăcat în straie ostășești scumpe, cu mâna pe iataganul de la șold, bătut cu ametisturi și rubiale. Lângă umărul lui, călare pe un cal pricăjit și ațos, se legăna agale un bărbat scurt și vânjos, cu pomeți ridicați, ochii migdalați și cruzi și o mustață ca un fir, căzându-i peste colțurile lăsate ale gurii. Un iatagan lat și greu i se bălăbănea pe coapse. Restul cetei era format din patru – cinci soldați, înarmați până în dinți și cu scuturile mici și rotunde prinse la oblâncul șeii.

Se însera, când ceata istovită ajunse la bariera orașului, cea dinspre târgul Popeștilor. Cele câteva case ce se iveau în lungul unei uliți pustii păreau la fel de lipsite de viață ca și toate cătunele întâlnite până acum. Toropit, arnăutul de gardă le ieși în întâmpinare și din câteva vorbe se dumiri că erau veniți cu însărcinări de la Înalta Poartă. Peste puțin îi aduse până la curtea domnească, unde fură primiți de un ciohodar, care îndată îi conduse la logofăt.

– Am sarcină de la Marele Vizir să văd pe Măria Sa, căruia am să-i înmânez porunca ce-i trimite Măritul Sultan.

– Prea bine. Am să-l anunț îndată pe stăpânul meu. Până atunci, binevoiți să dați caii celor ce se vor griji de dânșii, iar domniile voastre vă puteți spăla, ospăta și odihni în cuhnia cea de oaspeți.

– Așa vom face, dar nu întârziați. Cele ce am de spus, trebuie să ajungă la urechile Domnului cât de repede.

Nu după multă vreme, un seimen veni și-i pofti să-l urmeze. Se înserase de-acum de-a binelea. Traversară curtea întinsă, luminată de câteva făclii, urcară în grabă treptele ciobite ale scării de intrare și se pomeniră în penumbra răcoroasă a unei camere nu prea mari. Două – trei lămpi cerneau o lumină firavă, ce mai mult sporea întunericul din colțurile unde nu pătrundea raza lor. Pe lângă pereți erau așezate câteva perne de șezut, înconjurând o măsuță octogonală, joasă și pictată. Într-un colț, o ladă cu ferecături, pe care era așezată o țesătură brodată cu fir de argint. Pe măsuță se aflau câteva ceșcuțe și un ibric, toate din aramă. Alături, un castron cu rahat și niște alune. Un miros de cafea parfuma toată camera, îmbiind la taifas. Un ceauș, care aranjase cele trebuincioase, se înclină și ieși, mergând cu spatele.

Îndată după ce capugiul și însoțitorul său pătrunseră în camera joasă, pe o altă ușă, mascată de o draperie își făcu apariția domnitorul. Înalt, voinic, cu un pântec încăpător și o față cam buhăită, în ciuda vârstei nu foarte înaintate, pe care barba în neorânduială, lungă și încrețită o făcea și mai bătrână, Domnul nu arăta deloc a stăpânitor. Se vedea că se îmbrăcase în grabă. Ochii i se rostogoleau în cap, iar pielea obrazului era pământie. Cu buzele tremurând, privind temător la capugiu, abia reuși să îngaime câteva cuvinte de bun venit.

– Bine te-am găsit, mărite Doamne, răspunse capugiul. Stăpânul meu îți trimite salutul Său și-ți dorește ani mulți și senini. Este mulțumit de Măria Ta, despre cum grijești de trupele noastre aflate în trecere prin țara Măriei Tale și despre cum îți plătești haraciul cuvenit, așa după cum ai jurat la primirea firmanului de domnie. Însă, stăpânul meu are acum mari cheltuieli; romeii se tot silesc să ațâțe alte neamuri în contra noastră, plătindu-i cu aur, tiranul ce stă în Viana se înarmează și strânge la mercenari, în timp ce trimite iscoade în țările vasale nouă, așa încât războiul bate la ușă. Iar asta ar fi rău, mai cu seamă pentru Măria Voastră, căci, după cum știi, pe cuprinsul țării Voastre se petrec de obicei izbirile oștilor noastre cu ale dușmanului.

De aceea, Stăpânul meu m-a trimis cu poruncă să-ți cer încă cinci butii cu galbeni, pe lângă opt care cu păcură, douăzeci cu sare, douăzeci și cinci de butii cu miere, trei sute de cai, două cirezi de vite și o sută de băieți sănătoși.

Aflând care este pricina sosirii capugiului, înțelegând că nu aducea cu el firmanul de mazilire și venindu-i inima la loc, Domnul își drese glasul și răspunse:

– Bine, bine efendi, dar haraciul abia a fost plătit. Țara e săracă, iar slujbașii mei au pieptănat-o în lung și-n lat, scotocind toate colțurile și cernând chiar și cenușa din vatră, încât nenorociților de oameni nu le-a mai rămas decât cămașa de pe ei și ochii spre a plânge. De unde să scot eu așa o avere și încă într-un timp așa de scurt?

– Știu că pe lângă banii de haraci, Măria Ta a trebuit să adune și banii pe care i-a împrumutat cu dobândă grasă de la cămătarii armeni și evrei din Galata, când a fost să primești firmanul de domnie. Așa cum ai știut să-i strângi atunci, așa-i vei putea aduna și acum.

– Nu mai am de unde. Dac-aș putea și dacă i-aș avea, i-aș da. Dar așa....

Se lăsă o pauză, iar chipul capugiului se înăspri. Plecând privirea, spuse cu un ton mai grav și apăsat, pronunțând rar cuvintele:

– Știe Domnia Ta că tătarii de la Crîm se mișcă și vor să năvălească spre hotarele țării? Până acum, Slăvitul Stăpân a reușit să-i înduplece....

Ridică privirea și-l privi drept în ochi: – Acum însă, s-ar putea ca Hanul să nu-l mai asculte.

– La urma urmelor, acești bani pe care-i cere Stăpânul, sunt și pentru paza și liniștea Țării și a Domniei Voastre, adăugă turcul.

La aceste vorbe, Domnul păli. Amintirile năvălirilor tătare îi reveniră înaintea ochilor. Știa că Hanul tătăresc era aliat și sub ascultarea Măritului Sultan, iar orice mișcare ar fi făcut era nu numai cu încuvințarea, ci chiar la ordinul Porții.

– Iară Domnia Ta să nu se gândească să aștepte la ajutorul muscălesc, continuă capugiul. Stăpânul meu și Țarul sunt în cea mai bună înțelegere, iară Hanul tătăresc nu va avea nici o supărare, dacă se va hotărî să lovească țara Domniei Tale.

– Nu, nu pot, clătină din cap Domnul, după un moment. În mintea sa, deja planul fugii spre Țara Făgărașului și de acolo, peste munți, la Sibii, încolțea. Trebuia să dea doar un ordin și carele pregătite și pline cu bogățiile sale, ar fi urmat drumul munților, chiar în noaptea aceasta.

– Nu mă pot întoarce cu acest răspuns. Plătiți sau nu?

– Nu pot da acum nimic. Poate, dacă-mi veți lăsa mai mult timp...

De parcă i-ar fi ghicit gândul ascuns, capugiul sări în picioare.

– Așa? Gândești că mă pot întoarce la Stambul cu acest răspuns? Gândești că Stăpânul meu îmi va lăsa capul pe umeri, dacă nu-i voi aduce ce mi-a poruncit? Crezi că poți să ne scapi, fugind peste munți? Dacă-i așa, rău gândești. Odată cu porunca, Marele Vizir mi-a înmânat și firmanul de mazilire. Hain!

 Zicând aceste, capugiul băgă mâna în sân și scoase, mai mult smulgând, un sul de pergament cu o pecete mare, roșie, laolaltă cu o batistă de mătase neagră. În același timp, însoțitorul său, care nu scosese până atunci nici un cuvânt, urmărind însă cu atenție conversația, se ridică dintr-un salt, ținând în mână un șnur de mătase. Iute ca o panteră, se aruncă în spatele Domnului, care îndată și simți juvățul în jurul gâtului.

Fanariotul scoase un urlet, care se transformă într-un horcăit și dădu să se scoale, dar celălalt îl apăsa cu toată forța. Scuturându-se cu putere, se lăsă în jos și reuși, ca prin minune, să se elibereze din strânsoare.

– Dur! Dur! Efendi! Plătesc! Plătesc! urlă el. Agios Paraskeva! Kýrie Iisoú Christé, sóse me!

Gâdele, aplecându-se asupra sa, izbuti să-l prindă iarăși în laț, de data asta fără de scăpare. Urletele și rugămințile se preschimbară într-un gâlgâit, urmat doar de icnete. Încurcându-se în poalele lungi ale caftanului, se tăvăli pe jos, zvârlind din picioare, în timp ce părul îi căzu pe ochi și pe obraz. Un văl negru se puse în fața fanariotului, care simți cum cineva îl apucă de mână și-l trage în față.

„Rugăciunile mi-au fost ascultate” îi fulgeră prin minte „Domnul Iisus Hristos și-a trimis îngerul să mă scape și să mă pună de-a dreapta Lui”. În același moment, clipind din ochi, văzu o lumină ce i se păru orbitoare și care creștea. Paradisul!

– Parádeisos! Dóxa to Theó! spuse el cu voce tare. Slavă Domnului!, repetă.

– Poftim? Domnule, domnule, sunteți bine? se auzi o voce îngrijorată.

Deschizând ochii de-a binelea, realiză că se afla într-o cameră mare, spațioasă, luminoasă. Pe fereastra larg deschisă pătrundea un vânticel ușor, ce umfla lin faldurile perdelei albe. Privind în jur, văzu un corp de bibliotecă, o măsuță din lemn lăcuit, două fotolii de piele, o imprimantă masivă, o masă lungă de consiliu și un birou străjuit de două drapele: unul tricolor și unul galben, cu un cerc de stele roșii. Își dădu seama că se afla întins pe o canapea și că ațipise. Un tânăr în costum impecabil și cu cravată îl strângea de mână, aplecat deasupra lui, cu o mină îngrijorată.

– Vă simțiți bine? Ați strigat în somn. Cred că ați adormit și ați visat ceva ce v-a tulburat.

– Da, mă simt bine, nu-i nimic, spuse, pipăindu-se și masându-și gâtul cu mâna. Ce s-a întâmplat?

– Așteaptă în recepție delegația ce a venit să discute chestiunea achizițiilor de armament. Vocea asistentului revenise la tonul neutru.

– Bine, să intre.

Condus de secretară, intră un bărbat, înalt, blond, într-un costum scump, strâns pe corp, purtând în mână o servietă de piele voluminoasă și pe față, un zâmbet protocolar profesionist. Pe piept i se legăna legitimația în copertă transparentă, prinsă cu un șnur lat, petrecut pe după gât. În urma lui, o tânără blondă, fardată cu gust, îmbrăcată într-un deux-pieces albastru închis, cu o geantă business pe umăr și cocoțată pe niște tocuri ce o făceau să arate ca o echilibristă de circ. Mergea totuși cu stil.

– Bine v-am găsit domnule! Cum sunteți în dimineața aceasta?

– Bine. Vă rog, luați loc. Cafele?

– Da, vă mulțumim. La dumneavoastră, cafeaua chiar are gust de cafea, nu de carton ca la noi. O faceți la ibric, turcește.

După câteva fraze protocolare, de complezență, discuția ajunse la subiectul vizitei.

– Așa după cum am convenit și cu domnul președinte, v-am adus lista echipamentelor ce trebuie comandate, spuse bărbatul, care conducea discuția. Chestiunea finanțării este rezolvată și va fi asigurată de un consorțiu de bănci.

– Care este dobânda?

– Cincisprezece la sută. Având în vedere că este vorba de un credit excepțional, făcut pe termen scurt, consider că este o cifră acceptabilă.

Ministrul nu spuse nimic, doar privirea i se posomorî. „Aș fi putut obține o dobândă mai mică și la cămătarii de la noi” gândi.

– Dar, cine a întocmit această listă? Văd aici echipamente cu mult peste nevoile și posibilitățile noastre: „Submarin oceanic amfibiu, cu decolare verticală”; „Satelit de coordonare a rachetelor ultrasonice”; „Maser cu accelerator de particule”; „Tanc-foreză cu deplasare subterană”. Aceste echipamente nu sunt doar scumpe, sunt și inutile pentru țara noastră. Pe lângă asta, necesită un lanț logistic complicat și o susținere industrială orizontală, lucru imposibil pentru economie, în acest moment.

– Lista a fost întocmită de specialiștii noștri, în acord cu reprezentanții dumneavoastră. Nu trebuie să vă faceți nici o problemă; o firmă de întreținere va asigura reparațiile și buna funcționare.

– Gratis?

– Contra cost. De altfel, toate echipamentele sunt, cum îi zice, refurbished, vopsite proaspăt și au o garanție de șase luni. Ca bonus, odorizantele sunt incluse în preț.

– Refurbished? Vreți să spuneți că plătim o avere pentru niște echipamente vechi și recondiționate și în plus, inutile?

– Nu trebuie să vă legați de detalii. Niciun echipament nu este mai vechi de patruzeci de ani. Și, la urma urmelor, acești bani îi cheltuiți pentru paza și liniștea Țării și a Dumneavoastră.

– Nu vă pot da un răspuns acum, spuse ministrul. Dacă mai îmi puteți da timp..., vru să spună, dar tresări: tânăra se ridicase și se dusese în spatele său, probabil să-și mai pună cafea. Cu chipul crispat se întoarse către emisarul din fața lui. Figura acestuia transmitea un amestec de duritate și nemulțumire amenințătoare, surdă.

– Nu mă pot întoarce cu acest răspuns. Plătiți sau nu?