În plin scandal Trump-Zelenski, agenția ucraineană Strana, aflată în top 5 al audienței naționale, publică o analiză absolut devastatoare la adresa președinției lui Volodimir Zelenski, despre care afirmă că a devenit ”proprietarul” Ucrainei, tăind și spînzurînd, dar care explică pe larg și dedesubturile afacerii ”pămînturi rare” pe care Casa Albă le cere insistent, deși ele nu există. Un material exploziv atît prin dezvăluirile pe care le face, dar mai ales prin prisma faptului că Strana nu s-a remarcat vreodată drept o publicație de opoziție, ostilă regimului de la Kiev. Se schimbă lucrurile vertiginos, am spune.

”În povestea legată de „acordul privind subsolul” pe care Zelensky și Trump îl discută în prezent, observatorii se concentrează în principal pe disputele legate de termenii acestuia. Dacă vor exista sau nu garanții de securitate, ce sumă, etc. Cu toate acestea, se acordă mult mai puțină atenție faptului că acordul propus de Trump schimbă în mod fundamental fundamentele conceptuale ale statalității ucrainene, așa cum a existat ea timp de peste 30 de ani.

După 1991, țările din fosta Uniune Sovietică și lagărul socialist au mers pe drumuri separate în ceea ce privește o problemă-cheie – problema proprietății.

Europa de Est s-a deschis capitalului transnațional (apropo, secretarul Trezoreriei SUA a citat Polonia ca exemplu pentru Ucraina în articolul său de ieri privind utilitatea acordului privind subsolul).
Kazahstanul a urmat aceeași cale, cu anumite particularități. Belarus, sub Lukașenko, a început să construiască capitalismul de stat.

Dar Rusia și Ucraina au rezolvat în anii ’90 problema proprietății în conformitate cu principiul „în Texas numai texanii au voie să jefuiască bănci” (replică celebră din Cei 7 magnifici n.n.)
Iar activele-cheie au fost distribuite între capitalul național și oligarhie. Au apărut și corporațiile transnaționale, dar ponderea și influența lor au fost reduse și nu li s-a permis să ajungă la butoanele de comandă ale economiei.

În Ucraina, din cauza resurselor mai limitate, acest principiu a fost pus în aplicare chiar mai rigid decît în Federația Rusă, unde, de exemplu, companiilor occidentale li s-a permis pe scară largă să intre pe piața comerțului cu amănuntul. În Ucraina, fiecare piață urbană era un punct strategic, precum o platformă petrolieră, unde nu era permis accesul străinilor.

Începînd cu anii ’90, Ucraina a trecut prin multe alegeri și două Maidane, multi-vectorismul a fost înlocuit de un conflict cu Rusia, care s-a transformat într-un război la scară largă.

Dar principiul „în Texas numai texanii au voie să jefuiască bănci” a fost respectat cu fermitate. Chiar și după 2014, cînd dependența Ucrainei de sprijinul occidental a crescut dramatic, companiile multinaționale nu au putut intra în Ucraina pe scară largă. Mediul de afaceri ucrainean sau statul încă controlau piețele-cheie. Iar legendara corupție ucraineană a fost unul dintre mecanismele de blocare a accesului străinilor pe piață.

Cu toate acestea, destul de repede, atît Rusia, cît și Ucraina au început să clarifice relațiile – cine este principalul proprietar al „Texasului” – oligarhii sau statul.

În Rusia, această dispută a fost rezolvată destul de repede – la mijlocul anilor ’90, după încarcerarea lui Hodorkovsky, Putin a confirmat primatul statului asupra oligarhiei, plasînd-o pe aceasta din urmă într-un rol strict subordonat Kremlinului.

În Ucraina, lupta s-a prelungit. Ianukovici a fost aproape de a se supune oligarhiei, dar a fost înlăturat prin Maidan. Petro Poroșenko a fost împiedicat să devină „regele muntelui” de lipsa sa de control asupra parlamentului și guvernului – a trebuit să împartă puterea cu Frontul Popular. Zelensky a făcut, de asemenea, încercări în această direcție și la sfîrșitul anului 2021 a intrat într-un război deschis cu Akhmetov, care a fost susținut în culise de alți oligarhi.

Doar în timpul războiului pe scară largă cu Rusia, disputa de lungă durată a fost soluționată în favoarea statului, distrugînd efectiv oligarhia ucraineană ca și clasă politică și stabilind dominația fără echivoc a aparatului de stat condus de președinte.

Și așa cum Putin este „stăpînul pămîntului rusesc”, care poate determina singur ce trebuie să aparțină și cui în Rusia (și cine nu), Zelenski a devenit „stăpînul pămîntului ucrainean”. Nu „anglo-saxonii”, nu Rothschild și Rockefeller, nu BlackRock, ci Zelensky.

Soarta oricărei afaceri, chiar și a celei mai mari, este în mîinile lui Zelensky. Și chiar dacă este înregistrată pe numele vreunui oligarh, toată lumea înțelege că președintele i-o poate lua pocnind din degete, prin sancțiuni ale Consiliului Național de Securitate și Apărare. Și orice afacere mai mică poate fi distrusă de „călăreții apocalipsei” controlați de Bankova (strada unde se află birourile administrației prezidențiale din Kiev n.n.) – o întreagă constelație de structuri de aplicare a legii și de control. Și nimeni nu o va salva.

Singura excepție este reprezentată de marile afaceri occidentale. Dar prezența lor în interiorul țării nu este atît de mare și nu se grăbesc să intre în Ucraina în timpul războiului.
Zelensky poate distribui licențe pentru depozite companiilor care îi sunt apropiate sau le poate lua prin sancțiuni celor care nu îi plac. El poate pedepsi și grația, poate distribui manual fluxurile bugetare.
De fapt, el este acum „proprietarul” Ucrainei.
Iar după încheierea războiului, el dorește să mențină acest statut și, în același timp, să folosească banii uriași alocați pentru reconstrucția țării.

Dar dacă acordul privind subsolul este pus în aplicare așa cum dorește Trump, situația se va schimba radical.

Cînd Zelensky i-a oferit un acord privind „metalele de pămînturi rare”, se pare că a vrut să „vîndă aer” – ceva pentru a-l face pe Trump să continue ajutorul militar acordat Kievului sub „cuvîntul onest” că într-o zi (după război) va primi depozite de metale de pămînturi rare, care, de fapt, după cum s-a dovedit deja, nu există în Ucraina, pentru sute de miliarde de dolari.

Cu toate acestea, Trump a profitat de propunerea lui Zelensky și, ceea ce, evident, a fost o surpriză neplăcută pentru Bankova, a făcut-o cît se poate de specifică. Mai mult, după ce a descoperit că Ucraina nu are un „Eldorado al pămînturilor rare”, el a cerut ceea ce are – infrastructură, energie și alte active-cheie.

Parametrii specifici ai acordului propus nu sunt cunoscuți cu exactitate. Există informații foarte amestecate, din care se poate concluziona că americanii doresc să creeze un fond complet controlat de o jumătate de trilion de dolari, care ar urma să primească venituri din activele-cheie ale Ucrainei (inclusiv resursele naturale și infrastructura). Și, deși Bessent (Secretarul Trezoreriei SUA n.n.) subliniază că activele în sine nu sunt transferate în proprietatea SUA, avînd în vedere dimensiunea grandioasă a fondului, Ucraina va fi obligată să trimită venituri acolo timp de mulți ani. De fapt, pierzînd dreptul proprietarului de a dispune de ele (fondul va fi gestionat de americani). Din același fond, SUA promite să reinvestească fondurile în reconstrucția Ucrainei (dar, din nou, sub propria sa gestionare).

Iar pentru Zelenski, „proprietarul” Ucrainei, Trump a devenit pe picior de egalitate cu Putin. Numai că, dacă președintele Federației Ruse vrea să ia activele prin mijloace militare, Trump vrea să le ia prin șantaj. Și nu este clar ce va primi Zelensky însuși din acordul propus de președintele american (Trump, vă reamintim, dorește să primească resurse drept compensație pentru asistența deja acordată, nu pentru asistența viitoare).

Prin urmare, nu este surprinzător faptul că ideea Casei Albe a provocat cea mai puternică rezistență din partea Bankovei.

Mai poate Zelensky să semneze acordul? Teoretic, da, dacă primește ceva în schimb de la americani. De exemplu, garanții ale președinției sale după terminarea războiului și, în plus, garanții ale securității SUA, astfel încît Putin să nu atace din nou.

Cu toate acestea, în primul rînd, nu există niciun indiciu că cineva îi va oferi lui Zelensky garanții. În al doilea rînd, dacă se oferă garanții, acestea pot fi retrase în orice moment.

Deoarece, după punerea în aplicare a acordului lui Trump, președintele Ucrainei va pierde de fapt controlul asupra unei părți semnificative a veniturilor țării și va deveni o figură pur tehnică și puțin decisivă.
În acest sens, este caracteristic faptul că opoziția, cu puține excepții, nu îl critică pe Zelenski și nu se conformează cerințelor lui Trump. Și această poziție este de înțeles – mulți reprezentanți ai clasei politice se așteaptă să îl „dărîme” pe Zelenski în alegerile de după război și să devină ei înșiși „proprietari” ai Ucrainei. Și nici ei nu au nevoie de „înțelegerea” lui Trump.

Dar are nevoie foarte mult de ea Trump însuși, care continuă să o ceară, amenințînd cu consecințe grave dacă refuză să o semneze.

Cum va acționa Zelensky într-o astfel de situație este încă greu de spus. Poate că va încerca să „blocheze” povestea prin implicarea UE și a Marii Britanii în negocieri – acestea au și ele dreptul la o parte din „plăcintă”. Așteptarea este că, într-o astfel de configurație, nimeni nu va fi de acord cu nimic și subiectul se va „usca” de la sine. De asemenea, este probabil că vor exista încercări de a rescrie acordul astfel încît acesta să nu ofere americanilor un control real asupra veniturilor din active.

Dar nu este sigur că Trump va cădea în capcana acestui lucru. Aparent, el are un obiectiv foarte specific în minte.

Alternativa la nesemnarea acordului este o agravare puternică a relațiilor Kievului cu Washingtonul. Prin urmare, alegerea în fața lui Zelensky este într-adevăr extrem de dificilă. S-ar putea spune chiar istorică. Prin urmare, chiar și cele mai improbabile scenarii ale evoluției ulterioare a evenimentelor pot deveni realitate”. (Traducere și adaptare Bogdan Tiberiu Iacob)

InPolitics