Motto: „Cine spune adevărul poate să piardă azi, dar să câștige pentru totdeauna, fiindcă nimic nu se face fără știința lui Dumnezeu; în toate e o încercare și o dovadă de dragoste a lui Dumnezeu” - Părintele Justin Pârvu

Undeva în tumultul Bucureștilor, departe de zgomotul contemporan al timpului și mai aproape de Cerul nematerialnic, se află un sfânt părinte cu moaștele întregi și neputrezite, mustind a dragoste sinceră și a credință vie. Acest loc rupt de lume și totuși situat în miezul capitalei este cimitirul „Adormirea Maicii Domnului” din Giulești.

O capelă mică și aparent nesemnificativă ocrotește în sânul ei moaștele unui vrednic mărturisitor al temnițelor comuniste, părintele Ilie Lăcătușu. 

El este unul din nenumăratele pilde care au marcat istoria modernă a României printr-o conștiință vie și prezentă, materializată în fapte de o adâncă mărturisire. 

A existat pe aceste pământuri o generație de români tineri și înflăcărați în idealuri, prin care respirau tainic strămoșii noștri bravi, a căror Crez a fost unul simplu și concis: credința ortodoxă și neamul românesc. Iar când rădăcinile noastre au început să fie din nou amenințate spre tăiere, așa cum s-a întâmplat mereu în istoria zbuciumată a acestui popor, a ridicat Dumnezeu adevărați ostași a căror suflete ardeau în totalitate după setea de Adevăr și de dreptate. Tineri, sinceri și cutezători. Studenți, preoți și oameni simpli, toți înfrățiți de un singur Crez, formând o Unitate indivizibilă și un zid nevăzut în fața sistemului comunist, amenințător de suflete. Deși au înfundat închisorile, acuzați vehement pentru credința lor străbună, ei au învins. Aparent un paradox, biruința lor nu a fost realizată în dimensiunea palpabilă a realului. Bătuți, schingiuiți și batjocoriți, martirii temnițelor au luptat până în ultima clipă pentru a nu-și vinde sufletele și pentru a rezista cruntului fenomen al "reeducării".

O luptă grea și în primă instanță imposibilă a marcat existența lor din beciurile și celulele securității, însă minunea a fost mare și ea își prelungește ecoul pătrunzător până în zilele noastre! Fiindcă din râuri de sânge jertfit pentru țară, au răsărit stâlpi de credință, modele de curaj, simboluri a ceea ce trebuie să rămânem noi ca români în viforul aprig al istoriei. 

Un neam devine populație atunci când își pierde identitatea, asemeni unei frunze desprinse dintr-un ram de stejar care zboară în direcția în care o duce vântul, fără a știi că destinul ei este acela de a rămâne conectată la "sevă",  împreună cu celelalte frunze care dau frumusețe și forță copacului. Dacă noi suntem azi liberi și drepți, cu posibilitate de exprimare nelimitată, este datorită jertfei lor săvârșite fără urmă de tăgăduială. Dar așa cum spunea Părintele Justin Pârvu, "nu este suficient să admirăm ostenelile și nevoințele lor, ci mai trebuie să le încercăm și noi, pe pielea noastră, căci așa s-a plămădit Ortodoxia asta până astăzi".

Părintele Ilie Lăcătușu s-a născut în anul 1909 într-un sat din Oltenia și provine dintr-o familie cu mulți frați, o familie care i-a descoperit încă din frăgezime dragostea pentru Hristos. Urmează Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, absolvind-o în anul 1934. Părintele înzestrat cu o râvnă deosebită urmează chemarea de a fi preot în mijlocul oamenilor, iar în 1940 odată cu Al Doilea Război Mondial, trece și el Prutul în campania de eliberare a Basarabiei de sub ocupație rusească. Face parte din Misiunea Ortodoxă Română care a propovăduit cuvântul Evangheliei pe întreg teritoriul basarabean, în frunte cu ÎPS Nifon, ajungând la Odessa și în Transnistria. După această perioadă de apostolat, își continuă misiunea în România până în 1952, când este arestat și întemnițat, cu o zi înainte de praznicul Sfântului Prooroc Ilie. Astfel ajunge în coloniile de muncă de la Canal, alături de mulți intelectuali, militari și preoți, care au refuzat să îngenuncheze în fața sistemului ateist. În 1954 este eliberat pentru a fii din nou arestat în 1959 și condamnat la muncă silnică în Deltă, la Periprava. Sistemul aplicat urmărea extenuarea fizică a deținuților și în consecință, exterminarea acestora.

La Periprava, Părintele Ilie îl întâlnește pe Părintele Justin Pârvu care relatează o minune în acest sens: „În 30 ianuarie, ne-au trimis în colonie, la canal, la tăiat de stuf. Vă dați seama ce înseamnă lucrul acesta pe un frig de iarnă? Moarte curată. Eram toți înspăimântați, mai ales că îi văzusem și pe caraliii noștri cu mitraliera, vreo patru mitraliere.(...) Dar părintele Ilie a avut un cuvânt foarte ferm și ne-a îmbărbătat pe toți: <<Măi, intrăm, pentru că ăștia îs puși pe gând rău; ăștia trag în noi. Să intrăm în apă, că Maica Domnului și Sfinții Trei Ierarhi ne vor scoate nevătămați.>> Măi, și am intrat. Am ajuns acolo, până la bărbie am intrat în apă. Am tăiat frumos snopi. Și ne miram cu toții că lucram ca pe uscat. Unii până la piept, unii până la gât, unii până la jumătate, c ne-a prins locul pe fiecare acolo. Și am scos. Sm mers vreo trei ore în apă și am scos la mal cei doi snopi. Dar nu eram numai așa, să-l tai cu frunze, trebuia frumos, curățat, măsurat, pus la dimensiune, și era un ger de -30° afară, gheața groasă de 20-25 cm, încât vedeai nufărul galben înflorit sub gheață. (...) Și așa Maica Domnului și Sfinții Trei Ierarhi au fost cu noi și ne-au ajutat, chiar în ziua de 30 ianuarie. Și vă spun că nu s-a întâmplat să fie niciun bolnav, niciun internat, n-a fost nimic. Și aceasta datorită rugăciunilor părintelui Ilie, că altfel cred că eram cu toții morți..."

Cel mai impresionant aspect relatat despre acest mare sfânt al zilelor noastre este legat de mitropolitul Gurie Grosu din Basarabia care a îndrăznit să se adreseze regelui Carol al II-lea. Acesta din urmă dorea să se așeze în jilțul regal din biserică, dar fără regina Elena pe care o părăsise pentru altă femeie. Mitropolitul Gurie l-a apostrofat cu următoarea afirmație: „Măria ta, nu ți se cuvine să șezi în strana regală. Unde-ți este regina?" Din cauza acestui gest, Carol al II-lea a dat un decret prin care mitropolitul a fost pensionat forțat și exilat la mănăstirea Cernica. Părăsit și singur, mitropolitul a primit o scrisoare tocmai de la părintele Ilie Lăcătușu, o scrisoare trimisă cu mult curaj și cu demnitate, izvorâte din dragostea solidară față de un viu mărturisitor și luptător al credinței. Părintele Ilie a dat dovadă de un curaj ieșit din comun deoarece pentru atitudinea sa de sprijinire a unui ierarh defavorizat de rege, putea fi caterisit.

Asemenea sfinților, Părintele Ilie știa în 1983 că se apropie sfărșitul său și a cerut ca peste 15 ani de la săvârșirea lui, când va muri și soția, să o așeze în aceeași criptă, alături de el. Lucrurile s-au întâmplat întocmai, iar la dezhumarea părintelui, minunea s-a produs! Trupul era ușor, neputrezit și împrăștia o mireasmă frumoasă! Acest fapt a reprezentat doar o confirmare a vieții sfinte și virtuoase pe care părintele a dus-o pe pământ. Acest suflet care " făcea pe neînsemnatul", cum spune părintele Iustin, a fost un mărturisitor tăcut și simplu în dragoste, iar Domnul a hotărât să-l scoată la lumină pentru întărirea credinței noastre.

Acolo în cimitirul Giulești, stă un străjer al patriei, sfântul nou mărturisitor Ilie Lăcătușu, sfidând toate raționamentele științifice și materiale. Aerul cimitirului te învăluie într-o pace atemporală, ruptă din Cer și așternută într-un miez de capitală. An de an, creștinii merg la cripta părintelui cu nădejde, cerând ajutor și primind bucurii. "E un mort viu!" se aude adesea o exclamație, zburând prin aerul timpului nestatornic. Părintele Ilie are trupul cald și flexibil, de multe ori își mișcă mâinile și își deschide.

Moaștele sale ar trebui să meargă spre închinare la Catedrala tuturor românilor, Catedrala Mântuirii Neamului!

Cine poate spune că sfinții nu sunt vii? Ei trăiesc cu noi și ne stau mărturie neclintită că Cerul și pământul sunt două entități interconectate de o legătură veșnică.

Sfinții Închisorilor comuniste să ne fie prieteni și modele deopotrivă, să putem exclama cu smerenie și cu demnitate totodată: „Patria mea și dreptul meu!” (George Coșbuc).