Scriitorul Mihai Cantuniari a comentat în apărarea jurnalistei Gabriela Calițescu, amendată violent de cenzorii CNA și chiar reclamată penal pentru o ediție a emisiunii „Să vorbim despre tine” de la Nașul TV în care au fost prezentate comparativ realizări economice din regimul trecut cu cele de astăzi. Un comentator fidel al publicației ActiveNews, distinsul scriitor, între altele și traducător al unora dintre operele lui Mario Vargas Llosa și Vintilă Horia, a oferit un punct de vedere pe care l-a publicat la Art-Emis și care se potrivește situației actuale. Îl reproducem în continuare cu mulțumiri:

În 1989 aveam un Stat ferm, industrializat, centralizat, puternic, cu o vocație certă a viitorului, cu o voce clar-distinctă în concertul națiunilor. În prezent avem un Stat-fantomă, slab până la anorexie, îndatorat până la insolvabilitate, nedemn, năucit de loviturile concertate ale străinilor neprieteni, ca un boxer sonat și prăbușit pe scăunelul lui din colțul ringului. Mai este el capabil de încă o rundă?  -  iată întrebarea generalizată atât pe plan intern, cât și extern…

…Vă trimit salutări prietenești din bantustanele coloniei euroatlantice numită încă România, țară de jefuit, țară de muls, țară de umilit, țară cu capitalism de japcă și cu geografie variabilă din perspectiva perfidelor cancelarii occidentale în care am crezut orbește-prostește, dar țară independentă-suverană pe vremea hulitului pe nedrept Nicolae Ceaușescu și aservită în prezent tuturor hulpavilor, procleților, hainilor, corupților și mârșavilor trădători de aici și de pretutindeni. Contra acestora strig din tot sufletul un Anathema sit! care să reverbereze cu ecouri cavernoase în conștiința și în paginile istoriei neamului meu un minut întreg după vecie.

(Din articole mai vechi)

Și am atins cu câteva rânduri mai sus, aproape fără să vreau, un subiect extrem de delicat și de controversat, fiindcă nici acum, după mai bine de trei decenii excesiv politizate, inutile, posomorâte, urâte și încrâncenate, nu s-a făcut lumină, nici dreptate în acest caz: mă refer la personalitatea umană și politică a lui Nicolae Ceaușescu.

Să ne înțelegem: cât timp a trăit și a fost la cârma țării, nu am fost câtuși de puțin un adept sau un admirator al Președintelui multiplu asasinat. Nici pomeneală; nimeni nu-mi era mai străin și mai antipatic. L-am detestat. Nefiind membru de Partid, nenutrind nici cel mai mic interes de a deveni așa ceva, judecățile mele erau, ca ale majorității țării, dictate, influențate, ba chiar deformate, de situația materială tot mai grea din anii de sfârșit ai ceaușismului. Cenușiul existenței, absurdul cult al personalității la care se dedau tocmai cei care aveau să-l trădeze curând, lipsurile endemice de produse de primă necesitate, cozile interminabile și înjositoare la care „excelau” amărâții de pensionari trimiși de restul familiei strâmtorate peste tot unde „se băga” sau „se dădea” ceva, ferocea propagandă anticeaușistă a Europei Libere în limba română, singura agentură care îl denigra cu înverșunare pe Conducătorul respectivei țări, fiindcă nici emisiunile maghiare, nici cele cehe ori bulgărești nu făceau asta cu al lor, lipsa de perspectivă imediată dar și de viitor, batjocura mocnită a unei întregi societăți la adresa celui pe care îl judeca pripit, răuvoitor, în necunoștință de cauză, responsabilizându-l pentru absolut toate neajunsurile interne și externe -,  ei bine, acestea și multe altele mi-au indus orbirea de a crede că el era Omul Negru din jocurile copilăriei, și, alături de femeia lui, singurii vinovați de degradarea continuă pe care o trăiam. Simplu, nu? Odată înlăturați de la conducere, chiar pe o cale violentă dar care în viziunea mea excludea asasinatul, totul avea să reintre în normalitate, iar românii, oftând ușurați, aveau să-și suflece mânecile și să îndrepte greșelile trecutului imediat. Doamne, îmi zic acum, cât de naivi puteam fi!

Nimic n-a funcționat cum se cuvine (din motive pe care le-am disecat și în volumele anterioare, deci nu le voi relua aici), iar perspectiva mea și a multora asupra fostului Conducător ucis mișelește de o vastă încrengătură de interese și cârdășii interne, dar mai ales străine, sovieto-rusești, ungurești, sioniste, occidentale… - însă numai după ce-și plătise datoriile externe până la ultimul sfanț! - e pe cale să se schimbe dramatic. În bine.

Dar hai să analizăm personalitatea umană a mult-iubitului, apoi a mult-hulitului Nicolae Ceaușescu. Peste ce dăm? Întâi, sub raport moral, peste un soț care nu și-a înșelat niciodată (cel puțin după știuta noastră) nevasta. E puțin lucru, când în situația lui își putea permite orice încălcare a statutului conjugal, cum făcea majoritatea șefilor de Stat? Nu cunoaștem nici o actriță, balerină, guristă, nici o pipiță care să fi împărțit patul cu el. Dacă acestea ar fi existat, fiți siguri că în beția de prost gust a dezvăluirilor „incendiare” de după 1989 ar fi apărut și ele, negreșit. Dar nu, nimic, pentru că nu erau și n-au fost. Asta n-o poate contesta nimeni. Un prim indiciu că personajul era mult mai moral decât colegii lui de la cârma altor State și decât majoritatea contemporanilor.

Să mergem mai departe: oricât s-a scotocit cu rea voință, cu rea credință, în căutarea conturilor lui secrete, acestea n-au fost găsite niciodată, fiindcă nu existau. Sigur, primea totul de la Stat, nu avea nevoie de nimic, însă nici n-a strâns bani albi pentru zile negre, nici nu a acumulat ca hârciogul bunuri peste bunuri din plăcerea strânsului și ca să se pună la adăpost. Nu era lacom, nu era aservit bunurilor materiale. Ce diferență față de fostul Prezident naval pe care l-am gonit pe ușă și s-a întors pe fereastră, l-am izgonit pe geam a revenit pe horn, cel care declara nonșalant că "evenimentele” din decembrie ’89 l-au surprins cu un milion de lei la C.E.C.! Un million ?! Păi știți cât reprezenta suma aceea, când unul ca mine  -  e drept, un pârlit de intelectual din domeniul redacțional  -  câștiga lunar maximum 3.100 de lei (ultima sumă trecută în cartea mea de muncă înaintea pensionării), leafă care intra integral în casă pentru cumpărături, impozite, nevoile zilnice, îngrijirea copiilor etc. etc.? De unde să mai economisești? Așa trăia majoritatea oamenilor, cu excepția, evident, a ciocoilor de lume nouă, a "băieților deștepți”, a celor cu "bibilică”, a unora care știau să fure cloșca de pe ouă, a ciorditorilor de meserie, a profitorilor abjecți, a șmangliilor și bișnițarilor (portuari) care au ajuns să ne conducă.

Vasăzică, în Ceaușescu nu putem vedea, oricât ne-am strădui, un materialist rapace; categoric, era dezinteresat sub acest raport. Iată că a mai câștigat un punct în ochii noștri. Dacă suntem de acord și cu asta, putem merge mai departe. Nu doresc să-mi dați dreptate, ci doar să gândiți serios la ce vă spun.

Deși în postura de dictator putea să taie și să spânzure, fost-a el un tip sângeros? Categoric nu, și asta i-a scurtat viața. Cu excepția nenorocită a abuzurilor din perioada colectivizării agriculturii, când se pare că nu a fost străin de multe nedreptăți la adresa țărănimii (pătură din care se trăgea), în rest comportamentul lui nu înclina spre violență, nici spre samavolnicie, nici spre răzbunare. Dacă ar fi fost violent și răzbunător, ar fi anihilat din timp în anturajul său vectorii de agitație, trădare și răsturnare politică moșiți și școliți la Moscova sau în perfidul Occident: un Brucan uneltind în Țară si în cele străinătățuri, un Militaru, un Iliescu și atâția alți dușmani mascați, teleghidați de alte forțe, nu ar fi fost puși doar pe linie moartă, ci dispăreau fără urmă de la o zi la alta. Așa proceda un dictator, un satrap; or, el nu a făcut asta și a plătit cu capul. Dictonul din străbuni „pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești”, s-a mai verificat o dată, o dată și de mii de ori în spațio-timpul românesc. După ce a luat Puterea în anii ’60, porțile închisorilor politice s-au deschis și mii de oameni nevinovați s-au reintegrat în societate, profitând și de liberalizarea incipientă și timidă din acei ani. Societatea românească în ansamblul ei a început să-și recâștige valorile, tradițiile, patriotismul și naționalismul atât de înverșunat negate, urmărite, călcate în picioare în obsedantul deceniu anterior, dar și acum în zilele noastre. Și cu asta atingem un alt aspect hotărâtor.

Nicolae Ceaușescu, fiu de țărani, rămas țăran în fibra sa cea mai adâncă, și-a iubit cu adevărat Țara și Neamul. Asta nici măcar acum, în zgomotul și furia unui prezent năuc care deformează, înjosește și învălmășește totul, n-o mai neagă nimeni. Oamenii simt instinctiv când cineva le vrea binele, chiar dacă împrejurări nefaste de ordin economic silesc la strânsul curelei și la sacrificii dureroase. Un sondaj de opinie publicat în anii trecuți a dezvăluit surprinzător că peste 60% din cei chestionați l-ar fi ales liber pe NC în fruntea țării, dacă ar mai fi trăit și și-ar fi depus candidatura în condiții de scrutin absolut democratic. Or, asta dă de gândit. În ce mă privește, sunt convins că după plata istovitoare a tuturor datoriilor externe, țara intra cu încetul într-un trend ascendent, recompensându-și cetățenii pentru sacrificiile făcute. Ca să nu mai pomenesc că între anii 1990-92, cu el la cârmă, am fi asistat  -  categoric  -  la realipirea Basarabiei la patria-mumă! Iarăși, lucruri clare și fără echivoc. Mă poate contrazice cineva?

Excepționala carte a lui Larry Watts, „Ferește-mă, Doamne, de prieteni”, vol. 1, Ed. RAO, le-a dezvăluit pentru întâia oară cititorilor români înstrăinați de propria lor istorie, pe baza datelor din arhivele secrete, realul context intern și internațional în care s-a desfășurat "domnia” de 24 de ani (1965-1989) a acestui om cu o instrucție limitată, dar dotat cu o inteligență nativă vie și, mai cu seamă, cu o intuiție politică ieșită din comun, calități care îl circumscriu pe adevăratul om de Stat. Portretul caricatural mâzgălit după 1989 și adoptat din neștiință sau mărginire de cetățeanul de rând și de întreaga generație care a urmat este cu desăvârșire fals și neadecvat prin simplificare extremă și lipsă de imaginație. Larry Watts, un istoric cinstit pe care putem să-l credem fiindcă nu are nici un interes personal sau de grup în dezbaterile noastre locale, zugrăvește un cu totul alt tablou: al comandantului suprem, curajos în împrejurările teribile ale anului 1968, când, după invazia în Cehoslovacia a forțelor Pactului de la Varșovia de care ne-am delimitat cu demnitate, ar fi urmat invadarea României, operațiune eșuată doar în urma avertismentelor hotărâte ale Chinei (pe care Nicolae Ceaușescu știuse să și-o apropie printr-o genială strategie politică) și ale Puterilor occidentale interesate pe atunci în reala dizidență românească față de Moscova și de acoliții ei slugarnici, în politica de pace urmărită consecvent în Orientul Apropiat și în schimburile comerciale cu o țară emergentă, cu generoase resurse neexplorate sau neexploatate. Cât despre plata până la ultimul cent a datoriei externe, ce pot să vă spun, tocmai eu care nu dorm noaptea dacă am rămas dator cu un leu la magazinul de la parter!? Îi dau dreptate, așa aș fi făcut și eu într-o chestiune de cinste și onoare care antrena întreaga țară. Desigur, însă, neștiutor cum sunt în meandrele și complicațiile economiei naționale, nu mă pot pronunța decât din punctul meu de vedere subiectiv, strict individual, privind mai mult onestitatea decât competența economică.   

Fără îndoială, Nicolae Ceaușescu a fost și a rămas până la capăt un comunist convins, poate fanatic, un adept neclintit al socialismului real, opțiune discutabilă care i-a limitat dramatic posibilitățile de acțiune în noile condiții inaugurate de instalarea la Kremlin a lui Gorbaciov cu politicile lui de perestroika și de glasnost care au zăpăcit și au fermecat Occidentul, determinându-l să-l abandoneze pe „micuțul tiran” carpatic care până atunci îi fusese aliat de nădejde. Nu mai avea nevoie de el, pentru că intrase deja în relații directe cu U.R.S.S. redevenită Rusia ancestrală. Rolul internațional al românului încetase și, odată cu el, și gargariseala entuziastă a Președinților Carter și Reagan, și plimbările în caleașca regală, care aveau să ne coste gestul incalificabil al Reginei Angliei cerându-și decorațiile/tinichelele/zorzoanele înapoi de la „marele prieten” preschimbat de politica mondială în odiosul, sângerosul vampir Dracula din Carpați. Nu vă strâmbați, aceasta și nu alta este Istoria, căreia i-am fost martor scârbit. Multora nu le va plăcea ce scriu eu aici, dar acestora nu am ce le face; ca om trăind cu ochii larg deschiși, într-o alertă perpetuă, meandrele unei istorii românești boicotate, neînțelese, contradictorii și rareori exemplare, am dreptul la propria mea scară de valori și la propriile-mi concluzii, ghidat fiind numai de căutarea și impunerea adevărului.

Cu toate dificultățile și neconcordanțele inerente unui asemenea plan uriaș de dezvoltare, sfertul ceaușist de veac de dinaintea fatidicului ’89 a fost unul de construcție febrilă economică și industrială, de dotare a fiecărei regiuni rămase în urmă cu fabrici și întreprinderi care să asigure mâinii de lucru un salariu adecvat și un trai decent, de ridicare a zonelor defavorizate la un standard egal întregii țări. Poate sună a curs de economie politică, deși nu asta urmăresc, însă adevărul mă silește să observ că oamenii au muncit din greu, nu întotdeauna de plăcere, dar n-au cunoscut nici șomajul, nici obsesia banului, nici vexațiile capitalismului primitiv, sălbatic, intern, sau ale celui atroce, nemilos, extern, nici politicăraia joasă și stearpă care ne caracterizează, consumându-ne energiile naționale în fetide jocuri de interese meschine. Iată că demult am depășit și trei decenii postceaușiste și nonceaușiste: cu ce rezultate? Deconstrucția demențială a țării în 33 de ani a atins apogeul, oamenii sunt mai nemulțumiți și mai învrăjbiți ca oricând, cei mai mulți pleacă unde văd cu ochii, iar cei rămași sunt pe cale să-și piardă bruma de respect de sine și de mândrie națională, terfelite de josnicia politicaștrilor interni și de aroganța de „rahați în ciorapi de mătase” (Napoleon dixit despre Talleyrand) a străinătății. Ce-ar mai putea compune scriitorii noștri cei mai înzestrați, dacă nu Cronica unui dezastru anunțat?

Toate datele mele native, familiale, de clasă socială și caracteriologice mă predispuneau împotriva comunismului autohton ajuns la faza finală, adesea caricaturală, a ceaușismului, cu care n-am făcut niciodată nici cel mai mic compromis. Cu toate acestea, o cinste structurală mă făcea uneori să constat că ceea ce pentru mine și ai mei era rău, poate că pentru țară era de multe ori bine. Individualismul meu și alor mei trebuia să cedeze dinaintea binelui obștesc. Societatea, națiunea trebuie să treacă înaintea individului. Dacă nu ar fi avut absolut toate resursele în mâna lui, Statul nu ar fi putut alfabetiza populația, îmbunătăți condițiile de viață, electrifica întreaga țară, înălța din aproape nimic combinate siderurgice și petrochimice cum nu mai existau nicăieri în această parte a Europei, construi blocuri de apartamente în care sute de mii de oameni au făcut pentru prima dată cunoștință cu un trai decent, asigura locuri de muncă pentru toți și fiecare, întări capacitățile de luptă și de apărare ale forțelor armate, combate gravele fenomene infracționale antisociale, eradica boli endemice, spori natalitatea și prelungi speranța de viață, și nu în ultimul rând edifica giganți industriali, energetici [Vidraru cu Transfăgărășanul, Porțile de Fier, Centrala Atomoelectrică, (Bicaz - n.r.), etc. etc.] și civili precum (Canalul Dunăre-Marea Neagră și Canalul Marea-Neagră – București, construit 70% – n.r.) sau Casa Poporului  -  Palatul Parlamentului pe care toată lumea îl înjură și de care toată lumea se folosește. Nimic comparabil cu ce s-a construit atunci nu se mai poate edifica acum, și când spun nimic etichetez cu scârbă semnul distinctiv al prezentului: nimicul, golul, vidul în fapte și în caractere.

Nu vă lăsați înșelați: nu sunt un nostalgic; nu simt nici o bleagă melancolie după trecutul construirii și nici un respect pentru prezentul deconstrucției masive, al Statului mafiot lăbărțat dizgrațios în toate domeniile. Dar mă încearcă o apăsătoare temere că mitul nostru inaugural, fondator și definitoriu, nu e câtuși de puțin inofensiva, behăitoarea  Mioriță, ci greul de sens Meșter Manole cu toată încărcătura lui de năpaste din senin,  nedreptăți strigătoare la cer, lovituri ale sorții, eșecuri monumentale, ocazii pierdute și perpetua reluare de la zero a tuturor strădaniilor.

Când o perioadă de liniște, de acalmie, de adunare a minților împrăștiate în prezentul efemer, de non-combat politic, de meditație neîncrâncenată  -  sine ira et studio  -  va permite reașezarea valorilor și o mai adecvată perspectivă asupra istoriei contemporane, locul lui Nicolae Ceaușescu în galeria personajelor și faptelor celei de a doua jumătăți a veacului al XX-lea românesc va fi cu siguranță reanalizat nepătimaș, rescris și redefinit în context. Nu i se vor trece cu vederea unele scăderi, orbiri și excese, dar nici patriotismul luminat, nici dorința de mai bine pentru cei mulți și necăjiți, nici sacrificiul suprem al vieții pentru idealuri care azi par desuete, dar care, peste timp, s-ar putea dovedi singurele adevărate. Eu nu voi apuca acea perioadă a redefinirii zăbavnice și tardive, dar voi să nu vă mirați dacă unele străzi vor purta numele lui, iar unele scuaruri statuia lui în piatră sau bronz. Va veni și pentru el momentul dreptății, indiferent la patimi și la contingent. Abia atunci să vă amintiți profeția mea, care acum pare doar deplasată, provocatoare, de nu chiar scandaloasă.

Prin voință divină, Adevărul se impune inexorabil, ca viața, ca moartea.