Acordurile de la Paris reprezintă o „asigurare climatică” pe care omenirea nu și-o permite și de care nu are nevoie.

Un articol de Steve E. Koonin și Mark P. Mills, publicat de RealClearWorld, pe care l-am tradus pentru cititorii ActiveNews. Titlul aparține redacției noastre.

Steven E. Koonin este membru al Hoover Institution, consilier la National Center on Energy Analytics și autorul lucrării Unsettled: What Climate Science Tells Us, and What It Doesn’t, and Why It Matters.

Mark P. Mills este director executiv  și fondator al National Center on Energy Analytics și autorul cărții The Cloud Revolution: How the Convergence of New Technologies Will Unleash the Next Economic Boom and a Roaring 2020s. Articolul de față pornește de la cuvântările celor doi la dezbaterea cu titlul „Is decarbonization worth the cost?” (Își merită decarbonizarea costurile?) organizată de MIT Free Speech Alliance.

 *

Dezbaterea privind schimbarea climatică este în continuare foarte aprinsă. Știința nu a ajuns la un consens și încă șovăie, dar ce pare cert este că președintele Trump va retrage, din nou, SUA din acordurile climatice de la Paris, care au deja o proastă faimă. Mai important, aceste acorduri au în centrul lor obligația de a modifica politicile energetice naționale.

Decizia de a ieși din Acordul de la Paris nu este un gest oarecare. Realitatea, care afectează fiecare cetățean de peste tot din lume, este că „soluțiile climatice” asumate în aceste înțelegeri presupun impunerea de obligații și dictate privind furnizarea și utilizarea energiei în fiecare aspect al vieții sociale, iar pentru implementarea acestor zise „soluții” se vor cheltui trilioane de dolari.

Motivul oficial pe care se bazează aceste propuneri de alterare totală a modului în care civilizația se alimentează cu energie este pretinsa nevoie unei „polițe de asigurare” în fața unor viitoare catastrofe climatice.

În acest cadru, panicații climei susțin că riscul (cât de mare e incert) unor viitoare pagube majore justifică decizia „rezonabilă” de a „cumpăra” încă de pe acum această poliță.

Dar această atât de des invocată idee de „asigurare” pornește de la premisa că știm deja destul încât să putem spune cu certitudine că viitoarele consecințe climatice justifică costurile – și, colateral, că ne și permitem aceste costuri.

Da, realitatea este că știm destule lucruri despre ambele aceste subiecte. Așa cum vom arăta mai jos, realitatea ne spune că urmările schimbării climatice pe care încercăm să le evităm vor fi modeste, în timp ce costurile așa-zisei „polițe de asigurare” sunt enorme.

Pentru ce risc ne facem această asigurare?

Înainte de a da bani pe o așa-zisă „asigurare climatică”, trebuie înainte de toate să vedem care ar fi „beneficiile” unei decarbonizări pe o durată de 50 de ani, termen desprins din obiectivul Acordului de la Paris, de a limita creșterea medie globală a temperaturii la 2^oC.

După aceea, trebuie să comparăm aceste beneficii cu costurile pe care le presupune efortul de a ajunge la așa-zisul „net zero” în ce privește emisiile de gaze de seră.

Este o comparație complicată, nu în ultimul rând din cauza incertitudinilor privind pretinsul impact asupra mediului pe care l-ar avea activitățile umane a căror restricționare se urmărește.

Și-apoi, mai avem și problema „cine suportă costurile și cine încasează beneficiile”, și întrebarea dacă este, în realitate, chiar așa urgent să reducem emisiile.

Trei lucruri sunt de spus:

-       calendarul de reducere a emisiilor este arbitrar;

-       „amenințarea” climatică este departe de a fi atât de gravă;

-       totalul costuri vs. beneficii depinde foarte mult de cine face calculele.

Să începem cu însuși obiectivul stabilit de Acordul de la Paris, care își propune să limiteze creșterea temperaturii medii globale la mai puțin de 2^oC, ceea ce, potrivit celor care fac modelele climatice, ar necesita zero emisii globale în a doua jumătate a acestui secol.

Între timp, emisiile continuă să crească și vor atinge un record anul acesta. Subtitlurile raportului anual al ONU pe subiect (Emission Gap Report) ne ajută să ne facem o idee despre lipsa progresului: în 2023, s-a scris Broken record . . . Temperatures hit new highs, yet world fails to cut emissions (again) (Ca un disc stricat... iarăși temperaturi record, lumea iarăși nu reduce emisiile), iar anul acesta avem No more hot air, please (Gata cu vorbele goale).

Dar nici măcar acest prag de 2^oC nu e bătut în cuie. Hans Schellnhuber, așa-zisul „părinte al limitei de două grade”, a fost întrebat odată de ce a dat această cifră; și el a răspuns că e o cifră aproximativă, una pe care politicienii vor fi în stare să o țină minte.

Nu există nicio dovadă serioasă că, dacă temperatura se ridică cu două, ba chiar trei grade, se va declanșa nu-știu-ce haos.

Următoarea întrebare este dacă amenințarea climatică este, într-adevăr, atât de serioasă încât să necesite aceste acțiuni de-a dreptul prometeice: transformarea întregului sistem energetic mondial în numai câteva decenii.

Răspunsul la această întrebare nu este așa de incert cum îl prezintă panicarzii climei. Avem indicii din istoria recentă, când globul pământesc s-a încălzit cu 1.3^oC în ultimii 120 de ani și cam tot atâta creștere a temperaturii se așteaptă și pe parcursul secolului care urmează.

Or, în loc de catastrofe, omenirea a cunoscut, în acest interval, o perioadă de prosperitate fără precedent: durata medie de viață la nivel global a crescut de la 32 la 72 de ani, PIB-ul per capita a crescut de șapte ori, rata de alfabetizare a crescut masiv, iar procentul de mortalitate din cauza evenimentelor meteo extreme a scăzut cu 50%!

Așadar, este greu de crezut că o încălzire similară pe parcursul secolului care vine va deraia semnificativ un asemenea progres.

De fapt, așa cum rezultă dintr-un raport publicat anul trecut de Casa Albă - Biden, studiile de impact economic au ajuns la consensul că, la o încălzire cu câteva grade, se așteaptă o scădere a PIB cu câteva procente.

Adică „zgomot de fond”, cum zicem noi, fizicienii. Sigur că vor fi diferențe în nivelul de impact, sigur că există incertitudini și sigur că PIB nu este singurul indicator al bunăstării. Dar predicțiile care anunță o catastrofă nu sunt credibile.

Dacă te iei după mass media, ai zice că noi, omenirea, am distrus deja clima planetară. Cu toate astea, Intergovernmental Panel on Climate Change (IPCC) nu a reușit nici măcar să identifice vreun trend semnificativ în cei mai mulți factori de impact climatic, cu atât mai puțin să-i atribuie influențelor umane.

În realitate, pe măsură ce lumea devine tot mai bine pregătită, pierderile cauzate de evenimente climatice extreme sunt în scădere ca procent din PIB.

Iar, pe măsură ce IPCC își rafinează modelele și lumea emite oarecum mai puțin CO₂ decât se aștepta, atât din cauza încetinirii creșterii, cât și a adoptării unor surse de energie cu carbon redus, procentele creșterii viitoare de temperatură au scăzut și ele în proiecții.

În fine, vine întrebarea „dacă merită efortul, pentru cine merită”.

În timp ce noi, cei 1,5 miliarde de cetățeni din lumea dezvoltată avem câtă energie ne trebuie, restul lumii are nevoie de mai multă.

Inegalitățile sunt șocante. Consumul de energie per capita în Nigeria este de 30 de ori mai mic decât în SUA, iar 3 miliarde de oameni folosesc anual mai puțină electricitate decât consumă în medie un frigider în SUA.

Combustibilii fosili sunt modul cel mai eficient de a furniza energie fiabilă la costuri acceptabile acelor oameni care au nevoie să-și îmbunătățească nivelul de trai, așa că a impune restricții asupra acelor combustibili le afectează dezvoltarea și asta este imoral.

Pe scurt, decarbonizarea este, pentru cei mai mulți oameni, un lux pe care nu și-l pot permite.

Oamenii au probleme mult mai urgente, mult mai concrete și cu soluții mai la îndemână, decât nu-știu-ce risc climatic care ar apărea în viitor și care ar putea fi sintetizat în formula: „nu știm în ce constă, nu știm când va apărea și nu știm cât este de mare”.

A împinge lumea de la spate – prin îndemnuri, lingușiri și chiar impunerea obligației de a renunța la combustibili fosili, cum au tot făcut Banca Mondială și alți finanțatori – vine frontal în contra înfloririi civilizației umane.

Este ca și cum i-ai spune unuia care moare de foame: nu mai mânca friptură că-ți crește colesterolul.

Una dintre obiecțiile cele mai uzuale la acest argument este că decarbonizare vine cu alte beneficii – de exemplu, reduce poluarea atmosferică la nivel local. Dar hai să ne uităm la exemplul Chinei, unde speranța de viață a crescut cu 10 ani între 1980 și 2020, perioadă în care consumul de combustibili fosili a crescut cu 700%.

(Parte din explicație fiind că s-a redus poluarea casnică prin folosirea de combustibili mai curați la gătit, cum ar fi LPG, care este tot un combustibil fosil).

Dar chiar și uzinele de cărbune din China, „murdare” în termeni climatici, au adus beneficii majore, câtă vreme a avea mai multă energie a fost mai important pentru cei mai mulți chinezi decât a avea un aer mai curat.

În fine, la un calcul costuri vs. beneficii, trebuie să ai în vedere și beneficiilepe care le produce creșterea nivelelor de CO₂ — beneficii care există, oricât de greu le-ar fi unora să creadă.

Un beneficiu este că numărul morților cauzate de temperaturi extreme a scăzut în ultimele decenii, întrucât numărul celor care mor din cauza temperaturilor extrem de scăzute (evenimente și ele în trend descendent) este de circa 10 ori mai mare decât al celor care mor din cauza căldurii excesive (evenimente care cunosc o creștere modestă).

Un alt beneficiu este că Pământul „a înverzit” semnificativ - după unele măsurători, el este cu 40% mai verde decât era acum 40 de ani. Acest trend a contribuit la o creștere mare a productivității agricole, câtă vreme plantele „mănâncă” CO₂.

Concluzia este că marea majoritate a oamenilor de știință știu - și tot mai mulți dintre ei o recunosc și public (ceea ce este un act de curaj) – că nu există o urgență climatică sau o criză climatică.

Prin urmare, nu este nevoie de decarbonizarea precipitată și universală pe care o vrea Acordul de la Paris.

Genul acela de tranziție energetică va fi (de fapt, este deja) distrugător și foarte costisitor.

În realitate, majoritatea oamenilor din țările în curs de dezvoltare spun, și e de înțeles: „Nu o facem decât dacă ne plătiți”. Iar noi, cei din lumea dezvoltată, nu avem banii de care ar fi nevoie pentru așa ceva.

Cât costă asigurarea?

Măsura în care cetățenii și politicienii ar fi dispuși să „cumpere” această asigurare depinde, în esență, de evaluarea tehnologică a gamei de sisteme energetice propuse și, crucial, a acelor sisteme care pot satisface nevoi la scara unei societăți.

Așa că nu este vorba atât de a face predicții, cum face știința climatică, cât de a evalua costurile de construire și operare a instalațiilor, pornind de la diferite scenarii tehnologice.

Avem de-o vreme încoace tendința de a ne lăsa captivați de tehnologii care nu sunt decât simple aspirații, de sisteme neprobate - în termenii media, de „clickbait” – titluri senzaționaliste despre tot felul de pretinse „mari progrese”.

Realitatea este că sistemele la scară industrială, de orice tip, pe care le-am putea construi folosesc tehnologii pe care le știm deja, știm să le construim, sunt tehnologii inventate cu ani în urmă, acum s-au maturizat și beneficiază de rute de aprovizionare viabile.

Cât privește calculul de costuri (nu previziuni, ci chiar calcule), avem suficiente date robuste și fiabile despre costul echipamentelor și sistemelor pe care știm cum să le construim.

Există bune motive să investim în cercetare și dezvoltare pentru a identifica tehnologii energetice superioare.

Dar asta nu are nicio relevanță atunci când vorbim de costurile acelei polițe de asigurare climatică care ni se prezintă acum, pentru că, din nou, tot ceea ce se poate face în următoarea decadă sau pe-acolo știm deja să facem, fie că vorbim de turbine de vânt sau de gaz.

Avem probe care ne arată care sunt costurile reale ale decarbonizării pe perioada pe care o au în vedere activiștii de climă.

Anul 2000 este la fel de departe acum de noi, în trecut, cât este anul 2050 în viitor. Din 2000 încoace, SUA și Europa au cheltuit peste 10 trilioane de dolari pentru a evita, a înlocui sau a reduce utilizarea de hidrocarburi.

Rezultatul acestor eforturi a fost o reducere a procentului deținut de hidrocarburi în producția globală de energie, dar acea reducere este de numai circa 3%, nivelul actual global fiind 81%.

În termeni absoluți, cantitățile de petrol, gaze naturale și cărbune utilizate au crescut, colectiv, cu de șase ori producția de petrol a Arabiei Saudite, ca să dăm un echivalent.

Tot așa, zece ani de subvenții pentru automobile electrice au adus circa 40 de milioane de astfel de vehicule în traficul rutier global.

Sigur că ele disponibilizează niște petrol, care poate fi folosit în altă parte, numai că, în termeni absoluți, consumul de benzină a crescut și a atins, azi, un nivel record.

Dacă 10 trilioane de dolari nu au condus la o decarbonizare semnificativă, atunci de câți bani este nevoie?

Pornind de la experiențele recente și acceptând chiar că tehnologiile preferate ar deveni, peste noapte, cu 50% mai ieftine – ceea ce nu se întâmplă – nota de plată pentru reducerea cotei de hidrocarburi la un pic sub jumătate din cererea pentru 2050 ajunge undeva între 100 și 300 de trilioane de dolari.

Asta înseamnă de 10-15 ori mai mult decât capitalul de care am avea nevoie pentru a ne satisface cererea de energie folosind surse convenționale.

În plus, chiar dacă am face-o, procentul ocupat de hidrocarburi între sursele de energie va rămâne, în termeni absoluți, cam același, adică vom folosi aceleași cantități, pentru simplul motiv că, în 2050, și cererea de energie va fi mai mare.

Mai mult, toate astea pornesc de la premisa că costurile pentru energie solară, eoliană și baterii va fi radical mai mic decât acum, afirmație care nu are nicio bază în realitate.

Creșterea costurilor pentru aceste instalații nu se datorează întreruperilor în lanțul de aprovizionare cauzate de carantina Covid, ci sunt ancorate într-o realitate care nu poate fi evitată: anume, construirea de instalații energetice „verzi” necesită mult mai multe metale și minerale decât construirea instalațiilor pe hidrocarburi.

Oextrem de importantă analiză făcută de International Energy Agency (IEA) a ajuns la concluzia că o decarbonizare parțială ar necesita o creștere fantastică în extracția globală de minerale – între de 4 și de 40 de ori mai mare decât azi, în funcție de mineral.

Alte cercetări au ajuns la cifre și mai mari; un studiu recent de la Yale vorbește de o creștere de între 60 și 300 de ori, în funcție de mineral.

Ceea ce ne conduce la o problemă centrală: a construi o mină nouă ia circa 15 ani. Relevant pentru cei care planifică azi „asigurarea de mediu” este că industria minieră globală își face azi planurile pentru a extrage aceste imense cantități. 

Chiar dacă am accepta ideea că perioada de construcție s-ar mai reduce dacă se investesc mai mulți bani și se introduc niște obligații, tot nu există o formulă aritmetică cu care să ajungem la concluzia că avem suficiente minerale cât să satisfacem nevoile mașinii globale de decarbonizare.

Susținătorii decarbonizării răspund, corect, că forțele pieței vor rezolva această problemă. Este adevărat, dar modul în care o vor rezolva nu este cel pe care și-l închipuie ei.

Efectul unei asemenea creșteri șocante a cererii de minerale, mult mai mare decât oferta, va fi o escaladare fantastică a prețurilor – adică, o distrugere a cererii.

Iar asta va afecta toate piețele, întrucât unele din aceste minerale se folosesc peste tot.

Costul materialelor pentru construcția de instalații energetice este de între 30% și 50% din costul fabricării de module solare și între 50% și 70% din costul bateriilor pentru mașini electrice.

Pe scurt, costurile de construire a instalațiilor de energie verde va crește, nu va scădea. Această discrepanță cât se poate de reală este complet ignorată în predicții. Este o discrepanță care nu poate fi rezolvată prin mult-vânturata reciclare, care nu ar putea să aducă decât o ușoară moderare în creșterea cererii, și asta în cazul cel mai fericit.

O altă sursă de probe macroeconomice în ce privește costurile reale ale decarbonizării este Germania.

În ultimii douăzeci de ani, Germania și-a dublat capacitatea de rețea electrică, în principal prin construirea de instalații solare și eoliene, dar și-a păstrat, în mod necesar, cam 80% din rețeaua inițială. (Mare parte din reducerea de 20% provenind din închiderea uzinelor nucleare, o decizie proastă).

Între timp, cererea totală de energie în Germania a crescut cu mai puțin de 10%. Această neconcordanță a avut un impact asupra economiei: prețurile la energie în Germania aproape s-au triplat.

Asta nu înseamnă doar o sărăcire a populației din cauza prețurilor la energie, ci și transformarea Germaniei într-o națiune fragilă energetic, preludiu la consecințele dezastruoase ale pierderii gazului natural ieftin din Rusia, consecință a războiului din Ucraina.

În replică, Germania a construit instalații masive de import de LNG, dar această reorientare este și insuficientă, și prea târzie, iar Germania se dezindustrializează catastrofal în acest moment, în mare parte tocmai din cauza prețurilor prea mari la energie.

În paralel, în SUA am asistat, în ultimii cinci-șase ani, la o dublare a prețului total al proiectelor solare și eoliene la scară utilitară.

Costul real, în teren, al energiei solare și eoliene, cea care, zice-se, ar fi „prea ieftină să mai ai nevoie de contor”, este în continuă creștere.  

La scara societății, experiența contrazice susținerea că sursele solare și eoliene, mai ales dacă sunt combinate cu baterii de stocare la scară utilitară, ar fi inerent mai ieftine în termeni de cost per durată de viață.

Dacă asta ar fi fost adevărat, susținătorii decarbonizării la companiile de date și-ar tăia imediat cablurile și și-ar instala și ei acele faimoase soluții verzi cu care să satisfacă cererea din ce în ce mai evident absolut uriașă de energie a economiei digitale.

Dar nu o fac. Iar cumpărarea și renovarea uzinelor nucleare nu este decât o opțiune limitată, la care nu ai acces decât o dată.

Costurile crescute de care am vorbit până acum sunt separate de inflația care ar apărea dacă guvernul american cheltuie banii alocați și subvenționați potrivit noii legi de reducere a inflației (Inflation Reduction Act - IRA), care, din nou, este o cheltuială pentru energie, asumată fățiș ca atare.

Costul real total al IRA, dacă se va implementa, a fost estimat între 2 și 3 trilioane de dolari. Pentru comparație, SUA a cheltuit 4 trilioane de dolari (ajustând cu inflația) pentru a susține Al Doilea Război Mondial.

Cheltuielile legate de inflație care sunt prevăzute în IRA nu includ și celelalte cheltuieli cu energia care se fac sau se planifică acum într-o duzină de state americane, urmând exemplul planurilor de decarbonizare agresivă adoptate de California.

Și nici nu iau în calcul faptul că impunerea mașinilor electrice va obliga companiile electrice să cheltuiască 3 trilioane de dolari în plus numai ca să-și extindă rețeaua de furnizare.

Și nu include nici costurile pentru construirea de noi uzine electrice care să producă suplimentul de energie necesar.

Plătitorii de taxe ar trebui să fie îngrijorați, nu în ultimul rând pentru că asemenea creșteri enorme și rapide de cheltuieli creează oportunități de risipă, fraudă și corupție.

Poate înțelegem mai bine despre ce magnitudine a cheltuielilor vorbim dacă ne uităm la analiza făcută de National Bureau of Economic Research (NBER), care, studiind atent dedesubturile legii IRA, a descoperit că numai subvențiile pentru autovehicule electrice se ridică la între 23.000 și 32.000 de dolari per vehicul. Astea chiar că sunt subvenții la nivel de China.

Dacă activiștii decarbonizării chiar ar lua în serios subiectul eficienței costurilor, ar trebui să gândească, mai degrabă, la subvenții care să-i îndemne pe oameni să cumpere motoare mai eficiente energetic.

După estimările care apar chiar în IRA, o astfel de politică ar reduce consumul global de petrol mai mult decât ar face-o o creștere de șapte ori a numărului mașinilor electrice la nivel global.

Ce ar trebui să facem, în realitate, în legătură cu clima?

Oanaliză obiectivă a trendurilor în demografie, dezvoltare economică și tehnologie energetică arată că a atinge pragul de net zero la nivel global până la sfârșitul secolului pune probleme extraordinar de dificile, dacă nu imposibil de depășit.

În același timp, o analiză obiectivă a consecințelor ratării acelui obiectiv arbitrar asumat la Paris arată că nu ne paște o catastrofă. Ceea ce nu înseamnă că lumea sau noi, aici, în SUA, ar trebui să stăm cu mâinile în sân.

Iată ce ar trebui să facem.

În primul rând, ar trebui să susținem și să îmbunătățim știința climaterică, pentru că avem carențe mari de cunoaștere.

Studiile paleo-climaterice ne arată cum și de ce s-a schimbat clima în trecut; observarea evenimentelor curente cu o arie de acoperire, precizie și continuitate mai mare ne-ar putea spune ce face sistemul climatic azi; iar modelele ne dau o imagine despre ce s-ar putea întâmpla în viitor.

Dar avem nevoie de o mai mare rigoare statistică în analize și de o concentrare mai atentă a eforturilor de modelare pentru a reduce incertitudinile.

În al doilea rând, trebuie să îmbunătățim comunicarea publică, întrucât sunt mult prea multe „fake news” despre climă.

Trebuie să punem capăt retoricii despre „criza climatică” chiar dacă acceptăm că influența omului asupra climei e reală și ar trebui să ne gândim la măsuri pe termen lung de o manieră ordonată.

Publicul trebuie să aibă o imagine corectă atât despre climă, cât și despre energie, și să treacă dincolo de sloganuri de tipul „Suntem pe autostrada către iadul climatic și tot nu ridicăm piciorul de pe accelerație”.

Non-experții sunt suficient de iuți la minte să arunce la coș poveștile hiperbolice menite să creeze panică; cei care se dedau la asemenea senzaționalism nu fac decât să contribuie la erodarea credibilității științei, în sens larg.

În al treilea rând, trebuie să recunoaștem că o energie fiabilă la un preț acceptabil este mai importantă, în ordinea priorităților, decât reducerea emisiilor.

Un bun punct de start ar fi să recunoaștem că petrolul și gazele vor fi necesare în viitorul predictibil.

Europa trece acum printre-o criză de energie pe care singură și-a cauzat-o; a abandonat investițiile în combustibili fosili și producția internă în favoarea unor importuri fluctuante și a producției solare și eoliene pe care nu se poate baza.

Era ușor de văzut dinainte că aceste măsuri vor crea necazuri mari și, de altfel, mulți au și avertizat despre asta, dar, chiar și așa, s-a dat prioritate decarbonizării în defavoarea siguranței energetice și a unui preț acceptabil.

În al patrulea rând, guvernele trebuie să adopte programe de tranziție energetică bine gândite, care dau dovadă de considerație și respect pentru populație, și care să încorporeze elementele de tehnologie, economie, reglementare și comportament și să estimeze costurile, calendarul și impactul real asupra climatului.

Pentru a reduce așa-zisa „primă verde” o expresie esențială a considerației ar fi atenția mai mare dată cercetării și dezvoltării care să ducă și la demonstrații convingătoare, în loc să se sară direct și prematur la implementarea unor tehnologii energetice noi.

Fisiunea la scară mică, rețele de stocare și gestionare cu cost redus, combustibili chimic cu conținut redus de carbon, capturarea și stocarea carbonului – toate acestea fac parte dintr-o listă rezonabilă de idei promițătoare, dar toate sunt, la acest moment, într-o etapă timpurie, ne-comercială, de dezvoltare.

Energia este furnizată la scara societății prin sisteme complexe care – ca să folosim titlul unui film – afectează „totul, peste tot, în același timp”.

Acele sisteme nu pot fi schimbate decât într-un ritm lent. Acțiunile precipitate pentru remodelarea unor întregi sisteme energetice sunt mult mai dăunătoare decât orice impact plauzibil al schimbării climatice.

Faptul că SUA plănuiește să cheltuiască trilioane de dolari pentru implementarea unor tehnologii energetice nefiabile este scandalos, în condițiile în care avem atât de multe nevoi concrete, care se pot rezolva, cum ar fi asistența medicală, refacerea infrastructurii sau educația.

În al cincilea rând, țările dezvoltate trebuie să admită că satisfacerea nevoilor energetice ale lumii în dezvoltare este inevitabilă, dacă nu chiar dezirabilă.

Cea mai mare parte din lume este azi în foamete de energie, iar singurul mod viabil pentru a satisface nevoia este prin combustibili fosili – care acoperă și azi, ca în atâtea decade anterioare, 80% din nevoile energetice ale lumii.

Fără a avea în spate sisteme de siguranță costisitoare, generatoarele eoliene și solare nu pot le pot oferi acelor oameni energia de care au nevoie.

Promotorii decarbonizării globale rapide dau cu prea mare ușurință la o parte preocuparea: cum vom satisface nevoile energetice ale lumii în curs de dezvoltare?

Politicienii trebuie să se concentreze mai mult pe strategii alternative de a gestiona riscurile ipotetice la care ar duce, în viitor, o schimbare climatică.

Lucrul cel mai important este adaptarea. Adaptarea este autonomă – este ce fac oamenii de când e lumea. Ea este eficientă, este proporțională, este inerent locală și poate fi făcută.

Ce-am putea face în realitate pentru a schimba peisajul energetic?

Trei sunt trendurile pe termen lung pe care trebuie să le admitem atunci când vorbim de tehnologii și politici energetice și pe care unii politicieni încearcă să le ocolească aruncând în joc sume enorme.

Primul: metrica eficienței. Inginerii vor urmări întotdeauna o îmbunătățire a eficienței; este un aspect inerent progresului. Astfel, vedem că măsura populară („dacă merită”) – consum de energie vs productivitate – a continuat să se îmbunătățească. Dar asta nu a dus la o scădere generală a consumului.

Realitatea pe termen lung a faptului că o eficiență mai mare stimulează un consum mai mare a fost documentată pentru prima dată pe la jumătatea secolului al XIX-lea, de economistul britanic William Stanley Jevons; astăzi este cunoscută sub numele de „paradoxul lui Jevon”.

Jevon însuși spunea că, pentru un observator oarecare, chiar „pare un paradox”, dar sublinia faptul că o eficiență sporită duce la scădere prețului, și, prin asta abia, la stimularea cererii.

Al doilea trend pe termen lung este că, pe măsură ce se îmbogățesc (rezultat inevitabil și dezirabil al progresului), societățile care au nevoie de multă energie vor cunoaște o creștere a consumului de energie per capita.

În 1987, Robert Solow a luat Premiul Nobel pentru economie tocmai pentru că a demonstrat că „tehnologia rămâne motorul dominant al dezvoltării”.

Iar dezvoltarea însăși este stimulată, în mare măsură, de accesul la mai multăenergie eficientă, pentru că toate tehnologiile folosesc energie.

Astfel, progresul tehnologic duce simbiotic la creșterea atât a eficienței energetice, cât și a creșterii cererii de energie.

Iar al treilea trend pe termen lung este unul care a rămas neschimbat, cunoscând surprinzător de puține variații: o decarbonizare graduală, de-a lungul secolelor, a sursei primare de energie a civilizației, în mod global. Și acest trend va continua, în mod autonom.

Aceste ritmuri civilizaționale pe termen lung au, inevitabil, o inerție foarte mare. În general, societățile nu sunt dispuse să cheltuiască, și probabil nici nu au de unde să cheltuiască asemenea capitaluri enorme ca să deturneze astfel de trenduri de la făgașul lor natural.

Mulți nutresc convingerea, bine fundamentată, că trebuie să existe niște tehnologii energetice mai bune decât cele pe care le avem noi azi.

Întrebarea nu este dacă, ci când vor apărea aceste tehnologii la scara de care e nevoie ca să fie practice. Știm din istorie că în știință apar modificări fundamentale – așa cum există revoluții și în tehnologie. Dar ele au un inconvenient, pe care Bill Gates l-a descris ca o lipsă a „funcției predictive”.

Deocamdată – și pentru următoarele câteva decenii – ideea este că, dacă vrem revoluții energetice, și vrem și o societate stabilă, și vrem și creștere economică, ar trebui să încetăm să mai risipim capitaluri prețioase pe tehnologiile de ieri – și, direct fie spus, pe cleptocrați.

Revoluțiile în tehnologia energetică la care ne gândim cu toții pot deveni realitate într-o zi, ba e chiar probabil că o vor face, iar pentru asta e nevoie de ceva ce politicienii nu prea au: răbdare.

Promisiunile pe care le fac reactoarele pe bază de fisiune, o tehnologie radical nouă, ba chiar și micro-reactoare pentru centrele de date, ori materiale energetice aproape magice, cum este grafenul – dau speranțe mari.

O fuziune controlată, practicabilă, ne scapă azi, dar se va face, într-o zi. Într-o zi vom avea și o nouă fizică. Dar, dacă vrem o magie ceva mai fundamentată, trebuie să avem răbdare și să ne concentrăm pe revitalizarea cercetării obiective, fără prejudecăți.

Până acolo, civilizația are nevoie de cantități enorme de energie la prețuri bune, iar asta nu se poate obține decât cu tehnologiile și sistemele pe care știm azi să le construim.

Inginerii, antreprenorii și companiile pot face față provocării – dar numai dacă folosesc hidrocarburi.