Toate legile si conducerile din lume sint de partea evreiasca. Police lor de a denatura a fost si va ramine prioritar. Cm se face ca procesul Pacifcului nu a a vut loc? Acolo au murit. mai mulți oameni decit in tot războiul mondial adică in CHina in urma măcelului japonez. Aici in S.U.A. o tinara jurnalista de origine chineză a dorit incepera acestui proces al Pacifcului. A fost găsită moarta într-un hotel din sudul Californiei. CIne sa ii fi dorit raul? CIA? YAkuza? MOSSAD_UL? CINE? Iată un evreu ce trăiește si azi anume Horia Moculescu care afirma clar alături de alții din industria muzicii ca nu a existat Holocaust in România? CIt tupeu sa ai si sa uiți de Anna Pauker/Robinshon, LEonte Rautu/ Oingenstein, Teohari Georgescu/ Burah Tescovici/ Titzminetzki/ Tismăneanu, Gh Apostol/ Gershwinn, Vasile Luka, Voitec, Emil Constantinescu, Birladeanu si alții de origine evreiasca/ kazahara cu nume schimbat care sint si ei părtașii la cele ce se scrie in Cartea Neagră A comunismului unde pe timp de pace după cel de-al doile război mondial au murit peste 100 de milioane de oameni uciși in pușcării in spitale de nebuni in lagărele de munca. Cita rușine sa nu ai sa vezi ce si cum exact cum se știe si azi ca Ucraina dorește refacerea imperiului Kazahar. UNde ne aflam ? IN frica de a mai spune ca doi plus doi fac patru.
Dar iata ce sprue intr- o conferitnta Benjamin Freedman evreu de evreu care vorbește despre declarația de la Balfour aratind adevarata fata a celor care au trădat si nu vor sa se știe insa palestinienii știu foarte bine asta si chiar ONU SI ALTII care tac milc.
BENJAMIN H. FREEDMAN
– EVREUL CARE NU
MINTE
5 august 2010|Textele altora
Cine a declanșat și la ce au folosit războaiele
mondiale?
Au existat și evrei care au spus adevărul
Articol preluat din revista Lumea nr. 7/2010
Discurs ținut de Benjamin H. Freedman, consilierul
președintelui W. Wilson, în 1961
Aici, în Statele Unite, sioniștii și coreligionarii lor
dețin un control total asupra guvernului nostru. Din
foarte multe motive (prea multe și prea complexe
pentru a le analiza acum), sioniștii și coreligionarii lor
conduc aceste State Unite, precum niște monarhi
absoluți ai acestei țări.
Veți putea, evident, considera că este o afirmație
foarte vagă, dar permiteți-mi să vă descriu ce s-a
petrecut în timp ce noi dormeam.
Ce s-a petrecut? Întâi s-a petrecut primul război
mondial, care a izbucnit în 1914. Mai sunt puțini
oameni de vârsta mea care-și amintesc lucrul
acesta. Acest război a fost purtat într-o tabără de
către Marea Britanie, Franța și Rusia, și, în cealaltă
tabără, de către Germania, Austro-Ungaria și Turcia.
În doar doi ani, Germania practic câștigase acel
război: nu doar „de iure”, ci chiar „de facto”.
Submarinele germane, care au fost o surpriză
pentru întreaga lume, nimiciseră toate convoaiele
din Atlantic. Marea Britanie rămăsese fără muniții
pentru soldații ei, cu alimente doar pentru o
săptămână, după care a urmat foametea.
În aceeași perioadă, armata franceză era zguduită
de rebeliuni. Francezii pierduseră 600 000 de tineri
pe Somme, în timpul defensivei de la Verdun.
Armata rusească înregistra dezertări masive,
oamenii își luau jucăriile și plecau acasă; rușii nu-1
iubeau pe Țar. Armata italiană era și ea pe cale de a
se prăbuși. Nu se trăsese un singur foc pe teritoriul
Germaniei. Niciun singur soldat inamic nu trecuse
frontiera în Germania. Și, cu toate acestea,
Germania era cea care oferea Angliei condițiile
păcii. Germania oferea Angliei o pace negociabilă
pe care juriștii o numesc „status quo ante basis”.
Aceasta înseamnă „să dăm războiul deoparte și să
considerăm totul așa cum a fost înainte ca războiul
să înceapă”. Deci Anglia, în vara lui 1916, începuse
să analizeze aceste propuneri și încă în mod serios.
Nici nu prea avea de ales. Era una din două: să
accepte o pace negociabilă, pe care Germania o
oferea cu generozitate, sau să continue un război
inutil până la nimicirea totală.
În timp ce aceste evenimente aveau loc, sioniștii din
Germania (care-i reprezentau de fapt pe sioniștii din
estul Europei) au mers la Ministerul de război
britanic și – aici voi fi foarte laconic pentru că
povestea este lungă, dar am toate documentele care
dovedesc afirmațiile mele – au spus: „Uitați cum stau
lucrurile: încă mai puteți câștiga acest război. Nu
trebuie să vă predați. Veți putea câștiga acest
război, dacă Statele Unite ar deveni aliații voștri”. La
vremea respectivă Statele Unite nu erau implicate în
război. Eram proaspeți, eram tineri, eram bogați,
eram puternici. Sioniștii au spus Angliei: „Vă
garantăm că vom aduce Statele Unite în acest
război ca aliat al vostru, să lupte de partea voastră,
cu condiția să ne promiteți Palestina pentru după
victorie”.
Cu alte cuvinte, ei făcuseră următorul târg: „Vom
aduce SUA în război ca aliat al vostru. Prețul pe
care trebuie să-l plătiți este Palestina, după ce
anihilați Germania, Austro-Ungaria și Turcia”. Anglia
avea tot atâta drept să promită cuiva Palestina, așa
cum SUA ar fi avut dreptul să promită, de exemplu,
Japonia Irlandei, pentru vreun motiv oarecare. Este
absolut absurd ca Marea Britanie, care nu a avut
niciodată vreo legătură sau vreun interes sau vreun
drept asupra a ceea ce se numea Palestina, să
folosească această țară precum moneda de schimb
oferită sioniștilor pentru serviciul lor de a aduce SUA
în război. Cu toate acestea Marea Britanie a făcut
această promisiune sioniștilor, în octombrie 1916.
Și, la puțin timp după acest moment – și nu știu câți
dintre dumneavoastră își mai amintesc – Statele
Unite, care erau în cvasi-totalitate pro-germane, au
intrat în război împotriva Germaniei, de partea Marii
Britanii. Am afirmat că SUA erau în cvasi-totalitate
pro-germane, deoarece ziarele americane erau
controlate de evrei, bancherii americani erau evrei
și, în general, mass-media americană aparținea
evreilor; iar ei, acești evrei, erau pro-germani. Erau
pro-germani, deoarece foarte mulți dintre ei
proveneau din Germania și doreau să vadă o
Germanie care-1 va distruge pe Țar. Evreii nu-1
iubeau pe Țar și nu doreau să vadă Rusia câștigând
războiul.
Acești bancheri evrei-germani, precum Kuhn Loeb și
alte bănci celebre americane refuzaseră să
finanțeze Anglia sau Franța, chiar și cu un dolar. Ei
au stat deoparte spunând: „Câtă vreme vedem
Franța și Anglia aliate cu Rusia – nici un cent!” În
schimb, acești bancheri au pompat bani în
Germania, luptând în acest mod alături de
Germania, în speranța de a vedea Rusia
îngenunchiată și Țarul anihilat. Acum, aceiași evrei,
când au văzut nesperata posibilitate de a obține
Palestina, au mers în Anglia și au făcut acest târg.
Și, la vremea respectivă, aceasta a dus o schimbare
totală de atitudine, exact ca un semafor care trece
de pe roșu pe verde.
După ce toate ziarele americane fuseseră pro-
germane, explicând despre dificultățile întâmpinate
de către Germania în războiul dus împotriva Angliei,
deodată, pentru aceleași ziare, germanii nu mai erau
buni. Germanii erau ticăloși. Germanii erau numiți
„huni”. Germanii executau surori ale Crucii Roșii.
Germanii tăiau mâinile bebelușilor. La puțin timp
după acest moment, Woodrow Wilson a declarat
război Germaniei. Sioniștii din Londra au telegrafiat
în SUA judecătorului Louis Bradeis (de la Curtea
Supremă de Justiție), spunându-i. „Du-te acum și fă
presiuni asupra președintelui Wilson. Noi obținem de
la Anglia ce dorim. Acum e rândul tău să faci
presiuni asupra președintelui Wilson să aducă în
război Statele Unite”.
Iată cum au intrat în război Statele Unite ale
Americii. America nu avea niciun interes în acel
război. America avea la fel de mult interes în acel
război ca cineva care ar trebui să fie pe lună în
această seară, în loc să fie în patul lui. Pentru
contextul Primului Război Mondial, nu a existat
niciun sens ca America să fie implicată în acel
război.
După ce noi, americanii, am intrat în război, sioniștii
au mers în Marea Britanie și au spus: „Ei bine, noi
ne-am îndeplinit obligațiile din acord. Hai acum să
vedem ceva scris care să ne arate că veți respecta
târgul și că ne veți da Palestina după război”. Ei
atunci nu știau dacă războiul va mai dura un an sau
zece ani. Așa că s-au gândit să conceapă „o
chitanță”. Iar „chitanța” a luat forma unei scrisori,
care a fost însă redactată într-un limbaj foarte criptic,
astfel încât lumea să nu-și poată da seama despre
ce e vorba. Această scrisoare a fost denumită
Declarația Balfour.
Declarația Balfour nu era deci decât promisiunea
Marii Britanii de a plăti sioniștilor prețul efortului lor
de a aduce SUA în război. Deci această celebră
Declarație Balfour, despre care tot auzim vorbindu-
se, este la fel de falsă ca o bancnotă de trei dolari.
Și nu cred că aș fi putut demonstra acest lucru mai
mult decât am facut-o.
De aici au început necazurile. Statele Unite au intrat
în război. Statele Unite au strivit Germania. Când
războiul a luat sfârșit și germanii au mers la Paris
pentru Conferința de Pace, acolo se aflau 117 evrei:
era delegația condusă de către Bernard Baruch. Eu
am fost acolo: e normal deci că știu. Ce s-a
întâmplat apoi? Evreii, în cadrul Conferinței de Pace,
în timp ce tăiau în felii Germania și împărțeau bucăți
Europa națiunilor care aveau și ele pretenții, au
spus: „Ce-ar fi să ni se dea nouă Palestina?” După
care au scos în public, în fața germanilor (care nu
știau nimic), Declarația Balfour. Și, în acea clipă,
germanii au înțeles că fuseseră învinși și obligați să
plătească înspăimântătoarele reparații de război,
numai din cauza faptului că sioniștii doriseră
Palestina și fuseseră deciși să o obțină, prin orice
mijloace.
Evenimentele acestea ne conduc la un alt punct
interesant al istoriei. Când germanii au realizat ce se
petrece, au fost evident indignați. Trebuie precizat
că, până în acel moment, în nicio țară a lumii, evreii
nu erau mai confortabil instalați decât în Germania.
Era acolo domnul Rathenau – un personaj la fel de
important în finanțele și industria Germaniei cum era
Bernard Baruch la noi. Era domnul Balin, care
deținea două mari linii maritime – North German
Lloyd’s și Hamburg-American Lines. Era domnul
Bleichroder, bancherul familiei Hohenzollern. În
Hamburg era familia de evrei Warburg, deținători ai
celor mai mari bănci comerciale ale lumii. Evreii
trăiau foarte bine în Germania, fără îndoială. Deci
germanii au avut tot dreptul să gândească: „Iată,
într-adevăr, trădare!”.
A fost o trădare care poate fi comparată cu
următoarea situație ipotetică. Să presupunem că
SUA ar fi în război cu URSS. Și că noi învingem. Și
că le spunem rușilor: „Știți ceva, hai să uităm toată
tărășenia. Vă oferim o pace negociabilă”. Și deodată
China comunistă ar intra în război, ca aliată a URSS.
Iar implicarea Chinei ar duce la înfrângerea noastră.
O înfrângere dureroasă, cu un cortegiu de reparații
pe care imaginația unui om nu le poate concepe.
Apoi imaginați-vă că, după înfrângerea noastră, am
afla că tocmai chinezii de la noi ne-au trădat. Că e
vorba de propriii noștri chinezi. Că ei ne-au trădat și
că, prin ei, China comunistă a fost ademenită în
război împotriva noastră. Care ar fi atunci atitudinea
noastră, a americanilor față de cetățenii noștri de
origine chineză? Probabil niciun chinez nu și-ar mai
arăta fața pe străzile Americii. Și nu ar fi destui stâlpi
de iluminat și copaci, pentru a ne ocupa de ei.
Imaginați-vă deci, cum v-ați simți…
Ei bine, asta au simțit germanii față de evrei.
Fuseseră așa de drăguți cu ei: din 1905 încoace,
după ce prima revoluție comunistă eșuase în Rusia
și evreii trebuiseră să fugă de acolo, toți luaseră
calea Germaniei. Iar germanii le oferiseră azil.
Germanii i-au tratat cu respect. Și acum evreii
vânduseră Germania, doar pentru motivul că doreau
Palestina, pentru a crea acolo „un stat evreu”.
Nahum Sokolov, precum și toate marile personalități
de care știți că sunt legate azi de sionism, în 1919,
1920, 1921, 1922 și 1923, au scris în toate articolele
lor (și presa era plină de afirmațiile lor) că
sentimentul antievreiesc din Germania a apărut
numai după ce poporul german a aflat de
intervențiile evreiești în scopul aducerii în război a
Statelor Unite, înșiși evreii au recunoscut acest
lucru.
Antievreismul german nu a apărut din cauză că
germanii, în 1919, au descoperit că un pahar cu
sânge de evreu e mai gustos decât Coca-Cola sau
berea müncheneză. Nu era, în plus, nici vorbă de un
resentiment religios. Era ceva totalmente politic. Era
ceva totalmente economic. Orice, dar nu religios.
Nimănui nu-i păsa, în Germania de atunci, de faptul
că evreul merge acasă, trage storurile și spune
„Shema’Israel” în loc de „Tatăl Nostru”.
Resentimentele evreiești mereu crescânde în
Germania interbelică nu s-au datorat decât unui
lucru: germanii îi considerau pe evrei răspunzători
de înspăimântătoarea lor înfrângere militară. Iar
primul război mondial a fost pornit împotriva
Germaniei fără niciun motiv de care Germania să fie
responsabilă. Germanii nu aveau nicio vină decât
una: vina de a avea succes. Germanii creaseră o
flotă puternică, germanii creaseră comerțul mondial.
Nu trebuie să uităm că, pe vremea Revoluției
Franceze, Germania era constituită din 300 de
orașe-stat, principate, ducate și așa mai departe.
300 de entități politice separate. Iar aceste entități,
pe timpul lui Napoleon și Bismarck, au fost reunite
într-un stat unic. Pentru ca, în următorii 50 de ani,
Germania să devină una dintre marile puteri ale
lumii. Marina germană rivaliza cu cea a Marii Britanii;
comerțul și afacerile germane erau de talie
mondială; Germania surclasa pe oricine; Germania
producea produsele cele mai bune.
Și care a fost rezultatul acestor lucruri? O
conspirație între Anglia, Franța și Rusia, pentru a o
demola. Nu există un singur istoric pe lumea
aceasta care să găsească motivul plauzibil pentru
care aceste trei state au decis să șteargă Germania
de pe hartă, din punct de vedere politic.
Să revenim la situația de după primul război
mondial. După ce descoperiseră că evreii purtau
vina înfrângerii țării lor, resentimente puternice s-au
dezvoltat în germani. Dar niciun fir de păr de pe
capul vreunui evreu nu a fost atins. Profesorul
Tansill de la Universitatea Georgetown (care a avut
acces la multe documente de la Departamentul de
Stat) citează un raport semnat Hugo Schonfedt, un
evreu trimis de către Cordell Huli, în 1933, în
Germania, ca să inspecteze așa-zisele lagăre de
deținuți în perfectă stare de sănătate și pline de
comuniști. E drept, mulți dintre ei erau evrei, dar
aceasta pentru că, întâmplător, la vremea
respectivă, circa 98% din comuniștii Europei erau
evrei. Tot în acele lagăre se mai aflau și preoți, și
miniștri, și masoni, toți bănuiți de afiliații
internaționale.
Acum, niște rapeluri istorice necesare: în 1918-
1919, comuniștii au preluat puterea în Bavaria,
pentru câteva zile. Rosa Luxemburg și Karl
Liebknecht și alți evrei au reușit să preia puterea
guvernamentală pentru trei zile. De fapt Kaiserul,
când a încheiat războiul, a fugit în Olanda, deoarece
bănuia că cei ce vor prelua puterea în Germania vor
fi comuniștii și că el va fi executat, așa cum pățise
Țarul. Așa că și-a căutat refugiu în Olanda.
Apoi însă, după ce amenințarea comunistă în
Germania a fost anihilată, evreii au încercat să
reintre în vechile posturi, iar germanii au început să
lupte împotriva lor în toate modurile, dar fără să se
atingă de vreun fir de păr al vreunui evreu german.
Lupta de atunci a germanilor împotriva evreilor era
similară cu lupta noastră împotriva delincvenților de
pe vremea Prohibiției. Nu era deci o luptă cu
pistoale.
Și, nu uitați, la acea vreme existau între 80 și 90
milioane de germani contra a numai 460 000 evrei.
Numai 0,5% din populația Germaniei era evreiască.
Și, cu toate acestea, evreii erau cei care controlau
presa, precum și cea mai mare parte a economiei
germane (acționaseră în momentul prăbușirii mărcii
și practic cumpăraseră tot ce se putea cumpăra).
Evreii au încercat să ascundă acest lucru: trădarea
poporului german și adevărata cauză a
resentimentelor germanilor. Germanii au demarat
acțiuni împotriva evreilor, organizând o discriminare
globală. Practic evreii au fost îndepărtați din
structurile nivelurilor sociale, așa cum noi americanii
i-am îndepărta, de îndată, pe chinezi sau negri sau
catolici sau pe oricine care s-ar afla în țară și care
ne-ar fi trădat inamicului nostru, aducându-ne în fața
unei înfrângeri umilitoare.
După o vreme, evreii lumii au organizat o conferință
la Amsterdam. În iulie 1933, evrei din toate colțurile
lumii s-au reunit în acest oraș. Și acei evrei au spus
Germaniei: „Îl concediați pe Hitler și instalați fiecare
evreu în postul pe care-l deținea, fie el comunist sau
nu. Nu ne puteți trata așa. Noi, evreii lumii, lansăm
aici acest ultimatum împotriva voastră!” Vă puteți
imagina ce au răspuns germanii…
Ce au făcut în această situație evreii? După ce
Germania refuzase să se predea ultimatumului
evreimii mondiale, lucrările Conferinței de la
Amsterdam au fost întrerupte și Samuel Untermeyer,
șeful delegației americane și președinte al
conferinței, a revenit în SUA! Aici el a mers de pe
vapor direct la studiourile de radio CBS, de unde a
rostit următoarele cuvinte: „Evreii lumii declară azi
război sfânt împotriva Germaniei. Ne aflăm din
această clipă angajați într-un conflict sacru împotriva
germanilor. Și îi vom înfometa până se vor preda.
Vom organiza un boicot mondial împotriva lor. Și
aceasta îi va distruge, deoarece ei depind de
comerțul mondial în cadrul afacerilor de export”. Era
o realitate: două treimi din alimentele necesare
Germania trebuia să le importe, pe baza a ceea ce
Germania exporta. Implicit deci, fără export două
treimi din germani ar fi pierit de foame.
În această declarație, tipărită în New York Times, pe
7 august 1933, Untermeyer mai declara, cu
îndrăzneală: „Acest boicot va fi autoapărarea
noastră. Chiar președintele Roosevelt ne-a
recomandat această metodă, în cadrul lui National
Recovery Administration”. Vă reamintesc că aceasta
era entitatea aparținând de programul New Deal și
care putea declara, în context juridic, un stat apt de
a fi boicotat economic.
Imediat s-a instalat boicotul economic mondial al
Germaniei, un boicot atât de asiduu, încât pe niciun
raft de magazin al lumii nu mai puteai găsi un
produs având inscripționat Made in Germany. Un
membru al conducerii rețelei de magazine
Woolworth mi-a mărturisit că, atunci, au trebuit să
arunce în râu farfurii și ceramică germană în valoare
de milioane de dolari. Magazinele cu marfă germană
erau, la rândul, lor boicotate și cetățenii pichetau cu
pancarte pe care scria „Hitleriștii!” sau „Asasinii!” –
așa cum se face uneori în Sud.
Într-un magazin Macy (rețea condusă, paradoxal, de
familia evreiască Strauss), o femeie a găsit o
pereche de ciorapi vechi de 20 ani, cu eticheta
Made in Germany. Imediat magazinul a fost boicotat
și pichetat de sute de cetățeni cu pancarte
antihitleriste.
În timp ce acestea se petreceau în lume, repet, în
Germania nimeni nu se atinsese de un fir de păr al
vreunui evreu. Nu exista suferință în rândul evreilor.
Nu exista foamete. Nu erau crime. Nimic.
Evident, germanii au spus: „Cine sunt aceste
persoane care declară boicot împotriva noastră și ne
aduc oamenii în șomaj și ne fac să ne înghețe
industria?! Cine sunt ei, ca să ne facă așa ceva?!”.
Erau evident indignați. Unii au început să picteze
zvastici pe magazinele evreilor. Lucru normal. De ce
s-ar fi dus un german să-și dea banii unui proprietar
de magazin din aceeași etnie cu cei care îi
înfometau țara prin embargoul mondial, pentru a
face Germania să îngenuncheze și apoi să vină să-i
dicteze cine să fie premierul sau cancelarul? Era
ridicol. Boicotul mondial a mai continuat ceva timp.
Dar, de-abia în 1938, când un tânăr evreu polonez a
împușcat un diplomat german în ambasada
Germaniei din Paris, germanii au devenit într-adevăr
duri cu evreii din Germania. Astfel au apărut vitrinele
sparte și luptele de stradă și tot ce cunoaștem.
Acum, cu toate că nu-mi place cuvântul
«antisemitism» (pe care-1 consider un nonsens), dar
dumneavoastră vă spune ceva, îl voi utiliza în
continuare. După cum vedem, supremul motiv
pentru care în Germania a explodat antisemitismul și
resentimentele împotriva evreilor era
responsabilitatea lor pentru izbucnirea primului
război mondial și boicotarea mondială a Germaniei.
Și, în final, se vede că ei deveneau autorii celui de-al
doilea război mondial, pentru că deja lucrurile nu
mai puteau fi controlate și era absolut necesar ca
germanii și evreii să-și încrucișeze săbiile într-un
război care avea să decidă odată pentru totdeauna
cine va supraviețui și cine va pieri.
În acea perioadă, trăiam în Germania și știam că
germanii deciseseră că Europa urma să fie sau
creștină sau comunistă; nu exista cale de mijloc. Și
germanii se deciseseră: aveau să încerce să
mențină o Europă creștină, pe cât posibil. Și au
început reînarmarea.
În noiembrie 1933, SUA au recunoscut oficial
Uniunea Sovietică. URSS devenea foarte puternică,
iar Germania și-a dat seama că, „dacă nu suntem
puternici, curând vine și rândul nostru”.
Așa cum azi, în America, spunem „dacă nu suntem
puternici, curând vine și rândul nostru”. Iar guvernul
nostru cheltuiește 84 miliarde de dolari pentru
apărare. Și apărare împotriva cui? Apărare împotriva
a 40 000 de mici evrei care au luat puterea la
Moscova, după care, prin varii metode, au obținut
comanda în atâtea țări ale lumii.
Ce putem face noi, azi, în pragul celui de-al treilea
război mondial? Dacă acționăm rapid, poate salvăm
niște vieți care ar putea fi ale fiilor noștri. Fiii dvs. ar
putea fi chiar în seara aceasta chemați sub arme și
dvs. nu știți, așa cum englezii nu au știut în 1916, în
Londra, că sioniștii făceau un târg cu cabinetul de
război britanic, pentru a le trimite cei mai buni copii
să moară într-un război absurd ca toate războaiele.
Dar cine a știut de asta în SUA, la vremea
respectivă? Nimeni.
Nimănui în SUA nu i se permitea să știe asta. Dar
cine a știut sigur? Președintele Wilson a știut.
Colonelul House a știut. Alți oameni din interior au
știut. Mă întrebați dacă eu am știut? Ceva idei
aveam, pentru că eram omul de legătură al lui Henry
Morgenthau Sr., în 1912, în timpul campaniei în care
Wilson a fost ales, și circulau zvonuri prin birouri la
vremea aceea. Eram omul de încredere al lui
Morgenthau, care era președintele Comitetului de
finanțare, eram omul de legătură între el și Rollo
Wells, trezorierul.
Deci am asistat la ședințele lor, cu președintele
Wilson în capul mesei. Toți ceilalți erau acolo și îi
auzeam cum îl bombardează pe președinte cu
chestiunea impozitelor și a situației grave a lui
Federal Reserve Bank și îi auzeam cum îl
îndoctrinează pe președintele nostru cu teorii
sioniste. Judecătorul Brandeis și președintele erau
acolo și vorbeau, îi văd și acum, aproape unul de
altul, la fel de lipiți ca degetele unei mâini.
Președintele Wilson, când venise la discuții să afle
despre ce este vorba, era la fel de neștiutor ca un
nou-născut.
Așa am fost noi, americanii, atrași în primul război
mondial, în timp ce dormeam cu toții. Ne-am trimis
copiii în Europa, pentru a fi măcelăriți!
Dumneavoastră știți ce fac evreii de Ziua Iertării,
care credeți că este așa de sacră pentru ei? Eu știu,
pentru că am fost unul din ei. Ceea ce spun nu este
din auzite. Sunt aici să vă prezint fapte.
În Ziua Iertării, ca evreu, intri în sinagogă și rostești
o rugă, singura rugă care te obligă să rămâi în
picioare. Această rugă scurtă se repetă de trei ori:
ea se numește Kol Nidre. Ruga se referă la un acord
pe care-1 faci în clipa aceea cu Atotputernicul
Dumnezeu, în sensul că orice promisiune, declarație
sau jurământ pe care-1 vei face în următoarele 12
luni să fie nul și neavenit. Jurământul nu va fi
jurământ; promisiunea nu va fi promisiune. Acestea
nu vor avea nicio valoare.
Cu atât mai mult, Talmudul reamintește evreului că
ori de câte ori face o promisiune sau un jurământ, să
nu uite că legământul făcut sub Kol Nidre, de Ziua
Iertării, îl scutește de respectarea lor.
Deci, cât de mult ne putem noi baza pe loialitatea
evreilor? Ne putem baza pe loialitatea lor la fel de
mult cât s-au bazat germanii pe loialitatea lor, în
1916. Și, fără îndoială, noi, americanii, vom avea
aceeași soartă pe care au avut-o germanii, și din
aceleași motive.
Benjamin H. Freedman
Benjamin H. Freedman a fost una dintre cele mai
uimitoare, dar și contradictorii personalități ale
secolului trecut. Născut în 1890, acesta a fost un om
de afaceri evreu de succes în New York City, fiind
principalul acționar al companiei Woodbury Soap.
După cel de-al doilea război mondial, a întrerupt
contactul cu organizațiile evreiești și și-a petrecut
restul vieții cheltuind o mare parte din averea sa
evaluată la cel puțin 2,5 milioane dolari, pentru a
prezenta opiniei publice structurile de putere ale
evreilor care dominau Statele Unite. De aceea
mărturiile sale sunt extrem de valoroase, deoarece
provin chiar din interiorul celor mai înalte nivele ale
organizațiilor evreiești și mașinațiunilor acestora
puse la cale pentru a-și câștiga și menține puterea
asupra națiunii americane. Freedman a lucrat alături
de Bernard Baruch, Samuel Untermeyer, Woodrow
Wilson, Franklin Roosevelt, Joseph Kennedy, John
F. Kennedy și multe alte personalități de vază ale
societății americane.
Discursul pe care l-am redat cititorilor noștri a fost
ținut în 1961, la Hotelul Willard din Washington DC,
și publicat la acea vreme de Commori Sense.
Despre actualitatea mesajului său nu e cazul să vă
convingem. E suficient să parcurgeți cu atenție
discursul său.
Prelucrare de Karen Miller
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Doar ca in avel film copilul comandantului de lagar intra intr-o relatie de prietenie cu un copil evreu din lagar.Si se strecoara pe sub sirma ghimpata in lagar si impreuna cu copilul evreu il cauta pe tatal acestuia, care urma sa fie "transferat" in alta "baraca"
Care baracã era de fapt o camera de gazare.
Si asa, din baraca in baraca ambii copii nimeresc impreuna cu zeci de detinuti in camera de gazare.Ei habar n-aveau.
Faza dura este ca tatal copilului neamtz afla prea tirziu ca acesta a plecat de-acasa si pina afla unde se dusese, gazarea avusese deja loc, iar comandantul lagarului se gaseste la finalul filmului in fatza camerei de gazare care era deja goala, toti detinutii fijnd aruncati la groapa comuna.
E vorba oare de acelasi film?
(Băiatul în pijama vărgată)
Apoi,citez"un regim nazist care a urmărit sa extermine o intreaba rasă de oameni".Deci recunosc că sunt rasisti,iar prin teza poporului ales ,sunt primii naziști ai planetei si ai istoriei,iar asta înseamnă boală grea.
Astia sunt ciudati - nu e Israelul cel care vrea sa extermine palestinienii? Notiunea de holocaust a fost anihilata chiar de conducatorii evreii din Israel prin razboiul criminal pe care il poarta manati de dispret pentru aceasta natie (precum au fost ei dispretuiti de nemti ca "rasa inferioara"). Popoarele semitice nu sunt formate numai din evrei - semitice sunt popoarele din Orientul Mijlociu incluzand arabii care includ si palestinienii, evreii, acadienii si fenicienii. Toti acestia sunt popoare semitice. Obraznicia sau ignoranta celor care au facut afirmatia de mai sus ca nazistii au vrut "sa extermine o intreaga rasa de oameni si o natiune israeliana" este absurda. Problema a fost cu evreii - nu cu o rasa intreaga. Acesti evrei nu au invatat nimic din suferinta lor dincolo de a ura, a ucide si a trai in apartheid. Nu mai exista teritoriu care sa mai fie locuita de o natie pura 100% in lumea asa zis "civilizata" . Din pacate cei care gandesc ca cei care au semnat scrisoarea au ramas la o mentalitate barbara si tribala.
Azi, rasa alba este asemuita cu "suprematia alba", criminala nevoie mare, in a carei civilizatie toti vin sa traiasca fara sa faca nimic decat sa zbiere cum li se cuvine totul fara sa contribuie cu nimic sau aproape nimic, sa o faca pe stapanii si asa mai departe. Acum pe evrei nu-i mai "aranjeaza" sa fie "albi" - acum ei sunt sfintii de culoare care au suferit si nu li s-a facut suficienta dreptata - zau??!! Acum ei au ajuns sa decida daca ucidem un grup etnic sau nu. Dezgustator! Cabala de la Hollywood sa-si tina gura caci sunt ridicoli. Probabil nu vor sa stie de pozitia israelitilor din Tel Aviv care cer incheierea razboiului si plecarea lui Sataniahu de la conducere. Orbi, sluti si criminali.
acum intrebati va de evreii au numit asa ceea ce s a ntamplat in lagarele de concentrare
https://www.youtube.com/watch?v=b2uuQkQYYuA
Dar iata ce sprue intr- o conferitnta Benjamin Freedman evreu de evreu care vorbește despre declarația de la Balfour aratind adevarata fata a celor care au trădat si nu vor sa se știe insa palestinienii știu foarte bine asta si chiar ONU SI ALTII care tac milc.
BENJAMIN H. FREEDMAN
– EVREUL CARE NU
MINTE
5 august 2010|Textele altora
Cine a declanșat și la ce au folosit războaiele
mondiale?
Au existat și evrei care au spus adevărul
Articol preluat din revista Lumea nr. 7/2010
Discurs ținut de Benjamin H. Freedman, consilierul
președintelui W. Wilson, în 1961
Aici, în Statele Unite, sioniștii și coreligionarii lor
dețin un control total asupra guvernului nostru. Din
foarte multe motive (prea multe și prea complexe
pentru a le analiza acum), sioniștii și coreligionarii lor
conduc aceste State Unite, precum niște monarhi
absoluți ai acestei țări.
Veți putea, evident, considera că este o afirmație
foarte vagă, dar permiteți-mi să vă descriu ce s-a
petrecut în timp ce noi dormeam.
Ce s-a petrecut? Întâi s-a petrecut primul război
mondial, care a izbucnit în 1914. Mai sunt puțini
oameni de vârsta mea care-și amintesc lucrul
acesta. Acest război a fost purtat într-o tabără de
către Marea Britanie, Franța și Rusia, și, în cealaltă
tabără, de către Germania, Austro-Ungaria și Turcia.
În doar doi ani, Germania practic câștigase acel
război: nu doar „de iure”, ci chiar „de facto”.
Submarinele germane, care au fost o surpriză
pentru întreaga lume, nimiciseră toate convoaiele
din Atlantic. Marea Britanie rămăsese fără muniții
pentru soldații ei, cu alimente doar pentru o
săptămână, după care a urmat foametea.
În aceeași perioadă, armata franceză era zguduită
de rebeliuni. Francezii pierduseră 600 000 de tineri
pe Somme, în timpul defensivei de la Verdun.
Armata rusească înregistra dezertări masive,
oamenii își luau jucăriile și plecau acasă; rușii nu-1
iubeau pe Țar. Armata italiană era și ea pe cale de a
se prăbuși. Nu se trăsese un singur foc pe teritoriul
Germaniei. Niciun singur soldat inamic nu trecuse
frontiera în Germania. Și, cu toate acestea,
Germania era cea care oferea Angliei condițiile
păcii. Germania oferea Angliei o pace negociabilă
pe care juriștii o numesc „status quo ante basis”.
Aceasta înseamnă „să dăm războiul deoparte și să
considerăm totul așa cum a fost înainte ca războiul
să înceapă”. Deci Anglia, în vara lui 1916, începuse
să analizeze aceste propuneri și încă în mod serios.
Nici nu prea avea de ales. Era una din două: să
accepte o pace negociabilă, pe care Germania o
oferea cu generozitate, sau să continue un război
inutil până la nimicirea totală.
În timp ce aceste evenimente aveau loc, sioniștii din
Germania (care-i reprezentau de fapt pe sioniștii din
estul Europei) au mers la Ministerul de război
britanic și – aici voi fi foarte laconic pentru că
povestea este lungă, dar am toate documentele care
dovedesc afirmațiile mele – au spus: „Uitați cum stau
lucrurile: încă mai puteți câștiga acest război. Nu
trebuie să vă predați. Veți putea câștiga acest
război, dacă Statele Unite ar deveni aliații voștri”. La
vremea respectivă Statele Unite nu erau implicate în
război. Eram proaspeți, eram tineri, eram bogați,
eram puternici. Sioniștii au spus Angliei: „Vă
garantăm că vom aduce Statele Unite în acest
război ca aliat al vostru, să lupte de partea voastră,
cu condiția să ne promiteți Palestina pentru după
victorie”.
Cu alte cuvinte, ei făcuseră următorul târg: „Vom
aduce SUA în război ca aliat al vostru. Prețul pe
care trebuie să-l plătiți este Palestina, după ce
anihilați Germania, Austro-Ungaria și Turcia”. Anglia
avea tot atâta drept să promită cuiva Palestina, așa
cum SUA ar fi avut dreptul să promită, de exemplu,
Japonia Irlandei, pentru vreun motiv oarecare. Este
absolut absurd ca Marea Britanie, care nu a avut
niciodată vreo legătură sau vreun interes sau vreun
drept asupra a ceea ce se numea Palestina, să
folosească această țară precum moneda de schimb
oferită sioniștilor pentru serviciul lor de a aduce SUA
în război. Cu toate acestea Marea Britanie a făcut
această promisiune sioniștilor, în octombrie 1916.
Și, la puțin timp după acest moment – și nu știu câți
dintre dumneavoastră își mai amintesc – Statele
Unite, care erau în cvasi-totalitate pro-germane, au
intrat în război împotriva Germaniei, de partea Marii
Britanii. Am afirmat că SUA erau în cvasi-totalitate
pro-germane, deoarece ziarele americane erau
controlate de evrei, bancherii americani erau evrei
și, în general, mass-media americană aparținea
evreilor; iar ei, acești evrei, erau pro-germani. Erau
pro-germani, deoarece foarte mulți dintre ei
proveneau din Germania și doreau să vadă o
Germanie care-1 va distruge pe Țar. Evreii nu-1
iubeau pe Țar și nu doreau să vadă Rusia câștigând
războiul.
Acești bancheri evrei-germani, precum Kuhn Loeb și
alte bănci celebre americane refuzaseră să
finanțeze Anglia sau Franța, chiar și cu un dolar. Ei
au stat deoparte spunând: „Câtă vreme vedem
Franța și Anglia aliate cu Rusia – nici un cent!” În
schimb, acești bancheri au pompat bani în
Germania, luptând în acest mod alături de
Germania, în speranța de a vedea Rusia
îngenunchiată și Țarul anihilat. Acum, aceiași evrei,
când au văzut nesperata posibilitate de a obține
Palestina, au mers în Anglia și au făcut acest târg.
Și, la vremea respectivă, aceasta a dus o schimbare
totală de atitudine, exact ca un semafor care trece
de pe roșu pe verde.
După ce toate ziarele americane fuseseră pro-
germane, explicând despre dificultățile întâmpinate
de către Germania în războiul dus împotriva Angliei,
deodată, pentru aceleași ziare, germanii nu mai erau
buni. Germanii erau ticăloși. Germanii erau numiți
„huni”. Germanii executau surori ale Crucii Roșii.
Germanii tăiau mâinile bebelușilor. La puțin timp
după acest moment, Woodrow Wilson a declarat
război Germaniei. Sioniștii din Londra au telegrafiat
în SUA judecătorului Louis Bradeis (de la Curtea
Supremă de Justiție), spunându-i. „Du-te acum și fă
presiuni asupra președintelui Wilson. Noi obținem de
la Anglia ce dorim. Acum e rândul tău să faci
presiuni asupra președintelui Wilson să aducă în
război Statele Unite”.
Iată cum au intrat în război Statele Unite ale
Americii. America nu avea niciun interes în acel
război. America avea la fel de mult interes în acel
război ca cineva care ar trebui să fie pe lună în
această seară, în loc să fie în patul lui. Pentru
contextul Primului Război Mondial, nu a existat
niciun sens ca America să fie implicată în acel
război.
După ce noi, americanii, am intrat în război, sioniștii
au mers în Marea Britanie și au spus: „Ei bine, noi
ne-am îndeplinit obligațiile din acord. Hai acum să
vedem ceva scris care să ne arate că veți respecta
târgul și că ne veți da Palestina după război”. Ei
atunci nu știau dacă războiul va mai dura un an sau
zece ani. Așa că s-au gândit să conceapă „o
chitanță”. Iar „chitanța” a luat forma unei scrisori,
care a fost însă redactată într-un limbaj foarte criptic,
astfel încât lumea să nu-și poată da seama despre
ce e vorba. Această scrisoare a fost denumită
Declarația Balfour.
Declarația Balfour nu era deci decât promisiunea
Marii Britanii de a plăti sioniștilor prețul efortului lor
de a aduce SUA în război. Deci această celebră
Declarație Balfour, despre care tot auzim vorbindu-
se, este la fel de falsă ca o bancnotă de trei dolari.
Și nu cred că aș fi putut demonstra acest lucru mai
mult decât am facut-o.
De aici au început necazurile. Statele Unite au intrat
în război. Statele Unite au strivit Germania. Când
războiul a luat sfârșit și germanii au mers la Paris
pentru Conferința de Pace, acolo se aflau 117 evrei:
era delegația condusă de către Bernard Baruch. Eu
am fost acolo: e normal deci că știu. Ce s-a
întâmplat apoi? Evreii, în cadrul Conferinței de Pace,
în timp ce tăiau în felii Germania și împărțeau bucăți
Europa națiunilor care aveau și ele pretenții, au
spus: „Ce-ar fi să ni se dea nouă Palestina?” După
care au scos în public, în fața germanilor (care nu
știau nimic), Declarația Balfour. Și, în acea clipă,
germanii au înțeles că fuseseră învinși și obligați să
plătească înspăimântătoarele reparații de război,
numai din cauza faptului că sioniștii doriseră
Palestina și fuseseră deciși să o obțină, prin orice
mijloace.
Evenimentele acestea ne conduc la un alt punct
interesant al istoriei. Când germanii au realizat ce se
petrece, au fost evident indignați. Trebuie precizat
că, până în acel moment, în nicio țară a lumii, evreii
nu erau mai confortabil instalați decât în Germania.
Era acolo domnul Rathenau – un personaj la fel de
important în finanțele și industria Germaniei cum era
Bernard Baruch la noi. Era domnul Balin, care
deținea două mari linii maritime – North German
Lloyd’s și Hamburg-American Lines. Era domnul
Bleichroder, bancherul familiei Hohenzollern. În
Hamburg era familia de evrei Warburg, deținători ai
celor mai mari bănci comerciale ale lumii. Evreii
trăiau foarte bine în Germania, fără îndoială. Deci
germanii au avut tot dreptul să gândească: „Iată,
într-adevăr, trădare!”.
A fost o trădare care poate fi comparată cu
următoarea situație ipotetică. Să presupunem că
SUA ar fi în război cu URSS. Și că noi învingem. Și
că le spunem rușilor: „Știți ceva, hai să uităm toată
tărășenia. Vă oferim o pace negociabilă”. Și deodată
China comunistă ar intra în război, ca aliată a URSS.
Iar implicarea Chinei ar duce la înfrângerea noastră.
O înfrângere dureroasă, cu un cortegiu de reparații
pe care imaginația unui om nu le poate concepe.
Apoi imaginați-vă că, după înfrângerea noastră, am
afla că tocmai chinezii de la noi ne-au trădat. Că e
vorba de propriii noștri chinezi. Că ei ne-au trădat și
că, prin ei, China comunistă a fost ademenită în
război împotriva noastră. Care ar fi atunci atitudinea
noastră, a americanilor față de cetățenii noștri de
origine chineză? Probabil niciun chinez nu și-ar mai
arăta fața pe străzile Americii. Și nu ar fi destui stâlpi
de iluminat și copaci, pentru a ne ocupa de ei.
Imaginați-vă deci, cum v-ați simți…
Ei bine, asta au simțit germanii față de evrei.
Fuseseră așa de drăguți cu ei: din 1905 încoace,
după ce prima revoluție comunistă eșuase în Rusia
și evreii trebuiseră să fugă de acolo, toți luaseră
calea Germaniei. Iar germanii le oferiseră azil.
Germanii i-au tratat cu respect. Și acum evreii
vânduseră Germania, doar pentru motivul că doreau
Palestina, pentru a crea acolo „un stat evreu”.
Nahum Sokolov, precum și toate marile personalități
de care știți că sunt legate azi de sionism, în 1919,
1920, 1921, 1922 și 1923, au scris în toate articolele
lor (și presa era plină de afirmațiile lor) că
sentimentul antievreiesc din Germania a apărut
numai după ce poporul german a aflat de
intervențiile evreiești în scopul aducerii în război a
Statelor Unite, înșiși evreii au recunoscut acest
lucru.
Antievreismul german nu a apărut din cauză că
germanii, în 1919, au descoperit că un pahar cu
sânge de evreu e mai gustos decât Coca-Cola sau
berea müncheneză. Nu era, în plus, nici vorbă de un
resentiment religios. Era ceva totalmente politic. Era
ceva totalmente economic. Orice, dar nu religios.
Nimănui nu-i păsa, în Germania de atunci, de faptul
că evreul merge acasă, trage storurile și spune
„Shema’Israel” în loc de „Tatăl Nostru”.
Resentimentele evreiești mereu crescânde în
Germania interbelică nu s-au datorat decât unui
lucru: germanii îi considerau pe evrei răspunzători
de înspăimântătoarea lor înfrângere militară. Iar
primul război mondial a fost pornit împotriva
Germaniei fără niciun motiv de care Germania să fie
responsabilă. Germanii nu aveau nicio vină decât
una: vina de a avea succes. Germanii creaseră o
flotă puternică, germanii creaseră comerțul mondial.
Nu trebuie să uităm că, pe vremea Revoluției
Franceze, Germania era constituită din 300 de
orașe-stat, principate, ducate și așa mai departe.
300 de entități politice separate. Iar aceste entități,
pe timpul lui Napoleon și Bismarck, au fost reunite
într-un stat unic. Pentru ca, în următorii 50 de ani,
Germania să devină una dintre marile puteri ale
lumii. Marina germană rivaliza cu cea a Marii Britanii;
comerțul și afacerile germane erau de talie
mondială; Germania surclasa pe oricine; Germania
producea produsele cele mai bune.
Și care a fost rezultatul acestor lucruri? O
conspirație între Anglia, Franța și Rusia, pentru a o
demola. Nu există un singur istoric pe lumea
aceasta care să găsească motivul plauzibil pentru
care aceste trei state au decis să șteargă Germania
de pe hartă, din punct de vedere politic.
Să revenim la situația de după primul război
mondial. După ce descoperiseră că evreii purtau
vina înfrângerii țării lor, resentimente puternice s-au
dezvoltat în germani. Dar niciun fir de păr de pe
capul vreunui evreu nu a fost atins. Profesorul
Tansill de la Universitatea Georgetown (care a avut
acces la multe documente de la Departamentul de
Stat) citează un raport semnat Hugo Schonfedt, un
evreu trimis de către Cordell Huli, în 1933, în
Germania, ca să inspecteze așa-zisele lagăre de
deținuți în perfectă stare de sănătate și pline de
comuniști. E drept, mulți dintre ei erau evrei, dar
aceasta pentru că, întâmplător, la vremea
respectivă, circa 98% din comuniștii Europei erau
evrei. Tot în acele lagăre se mai aflau și preoți, și
miniștri, și masoni, toți bănuiți de afiliații
internaționale.
Acum, niște rapeluri istorice necesare: în 1918-
1919, comuniștii au preluat puterea în Bavaria,
pentru câteva zile. Rosa Luxemburg și Karl
Liebknecht și alți evrei au reușit să preia puterea
guvernamentală pentru trei zile. De fapt Kaiserul,
când a încheiat războiul, a fugit în Olanda, deoarece
bănuia că cei ce vor prelua puterea în Germania vor
fi comuniștii și că el va fi executat, așa cum pățise
Țarul. Așa că și-a căutat refugiu în Olanda.
Apoi însă, după ce amenințarea comunistă în
Germania a fost anihilată, evreii au încercat să
reintre în vechile posturi, iar germanii au început să
lupte împotriva lor în toate modurile, dar fără să se
atingă de vreun fir de păr al vreunui evreu german.
Lupta de atunci a germanilor împotriva evreilor era
similară cu lupta noastră împotriva delincvenților de
pe vremea Prohibiției. Nu era deci o luptă cu
pistoale.
Și, nu uitați, la acea vreme existau între 80 și 90
milioane de germani contra a numai 460 000 evrei.
Numai 0,5% din populația Germaniei era evreiască.
Și, cu toate acestea, evreii erau cei care controlau
presa, precum și cea mai mare parte a economiei
germane (acționaseră în momentul prăbușirii mărcii
și practic cumpăraseră tot ce se putea cumpăra).
Evreii au încercat să ascundă acest lucru: trădarea
poporului german și adevărata cauză a
resentimentelor germanilor. Germanii au demarat
acțiuni împotriva evreilor, organizând o discriminare
globală. Practic evreii au fost îndepărtați din
structurile nivelurilor sociale, așa cum noi americanii
i-am îndepărta, de îndată, pe chinezi sau negri sau
catolici sau pe oricine care s-ar afla în țară și care
ne-ar fi trădat inamicului nostru, aducându-ne în fața
unei înfrângeri umilitoare.
După o vreme, evreii lumii au organizat o conferință
la Amsterdam. În iulie 1933, evrei din toate colțurile
lumii s-au reunit în acest oraș. Și acei evrei au spus
Germaniei: „Îl concediați pe Hitler și instalați fiecare
evreu în postul pe care-l deținea, fie el comunist sau
nu. Nu ne puteți trata așa. Noi, evreii lumii, lansăm
aici acest ultimatum împotriva voastră!” Vă puteți
imagina ce au răspuns germanii…
Ce au făcut în această situație evreii? După ce
Germania refuzase să se predea ultimatumului
evreimii mondiale, lucrările Conferinței de la
Amsterdam au fost întrerupte și Samuel Untermeyer,
șeful delegației americane și președinte al
conferinței, a revenit în SUA! Aici el a mers de pe
vapor direct la studiourile de radio CBS, de unde a
rostit următoarele cuvinte: „Evreii lumii declară azi
război sfânt împotriva Germaniei. Ne aflăm din
această clipă angajați într-un conflict sacru împotriva
germanilor. Și îi vom înfometa până se vor preda.
Vom organiza un boicot mondial împotriva lor. Și
aceasta îi va distruge, deoarece ei depind de
comerțul mondial în cadrul afacerilor de export”. Era
o realitate: două treimi din alimentele necesare
Germania trebuia să le importe, pe baza a ceea ce
Germania exporta. Implicit deci, fără export două
treimi din germani ar fi pierit de foame.
În această declarație, tipărită în New York Times, pe
7 august 1933, Untermeyer mai declara, cu
îndrăzneală: „Acest boicot va fi autoapărarea
noastră. Chiar președintele Roosevelt ne-a
recomandat această metodă, în cadrul lui National
Recovery Administration”. Vă reamintesc că aceasta
era entitatea aparținând de programul New Deal și
care putea declara, în context juridic, un stat apt de
a fi boicotat economic.
Imediat s-a instalat boicotul economic mondial al
Germaniei, un boicot atât de asiduu, încât pe niciun
raft de magazin al lumii nu mai puteai găsi un
produs având inscripționat Made in Germany. Un
membru al conducerii rețelei de magazine
Woolworth mi-a mărturisit că, atunci, au trebuit să
arunce în râu farfurii și ceramică germană în valoare
de milioane de dolari. Magazinele cu marfă germană
erau, la rândul, lor boicotate și cetățenii pichetau cu
pancarte pe care scria „Hitleriștii!” sau „Asasinii!” –
așa cum se face uneori în Sud.
Într-un magazin Macy (rețea condusă, paradoxal, de
familia evreiască Strauss), o femeie a găsit o
pereche de ciorapi vechi de 20 ani, cu eticheta
Made in Germany. Imediat magazinul a fost boicotat
și pichetat de sute de cetățeni cu pancarte
antihitleriste.
În timp ce acestea se petreceau în lume, repet, în
Germania nimeni nu se atinsese de un fir de păr al
vreunui evreu. Nu exista suferință în rândul evreilor.
Nu exista foamete. Nu erau crime. Nimic.
Evident, germanii au spus: „Cine sunt aceste
persoane care declară boicot împotriva noastră și ne
aduc oamenii în șomaj și ne fac să ne înghețe
industria?! Cine sunt ei, ca să ne facă așa ceva?!”.
Erau evident indignați. Unii au început să picteze
zvastici pe magazinele evreilor. Lucru normal. De ce
s-ar fi dus un german să-și dea banii unui proprietar
de magazin din aceeași etnie cu cei care îi
înfometau țara prin embargoul mondial, pentru a
face Germania să îngenuncheze și apoi să vină să-i
dicteze cine să fie premierul sau cancelarul? Era
ridicol. Boicotul mondial a mai continuat ceva timp.
Dar, de-abia în 1938, când un tânăr evreu polonez a
împușcat un diplomat german în ambasada
Germaniei din Paris, germanii au devenit într-adevăr
duri cu evreii din Germania. Astfel au apărut vitrinele
sparte și luptele de stradă și tot ce cunoaștem.
Acum, cu toate că nu-mi place cuvântul
«antisemitism» (pe care-1 consider un nonsens), dar
dumneavoastră vă spune ceva, îl voi utiliza în
continuare. După cum vedem, supremul motiv
pentru care în Germania a explodat antisemitismul și
resentimentele împotriva evreilor era
responsabilitatea lor pentru izbucnirea primului
război mondial și boicotarea mondială a Germaniei.
Și, în final, se vede că ei deveneau autorii celui de-al
doilea război mondial, pentru că deja lucrurile nu
mai puteau fi controlate și era absolut necesar ca
germanii și evreii să-și încrucișeze săbiile într-un
război care avea să decidă odată pentru totdeauna
cine va supraviețui și cine va pieri.
În acea perioadă, trăiam în Germania și știam că
germanii deciseseră că Europa urma să fie sau
creștină sau comunistă; nu exista cale de mijloc. Și
germanii se deciseseră: aveau să încerce să
mențină o Europă creștină, pe cât posibil. Și au
început reînarmarea.
În noiembrie 1933, SUA au recunoscut oficial
Uniunea Sovietică. URSS devenea foarte puternică,
iar Germania și-a dat seama că, „dacă nu suntem
puternici, curând vine și rândul nostru”.
Așa cum azi, în America, spunem „dacă nu suntem
puternici, curând vine și rândul nostru”. Iar guvernul
nostru cheltuiește 84 miliarde de dolari pentru
apărare. Și apărare împotriva cui? Apărare împotriva
a 40 000 de mici evrei care au luat puterea la
Moscova, după care, prin varii metode, au obținut
comanda în atâtea țări ale lumii.
Ce putem face noi, azi, în pragul celui de-al treilea
război mondial? Dacă acționăm rapid, poate salvăm
niște vieți care ar putea fi ale fiilor noștri. Fiii dvs. ar
putea fi chiar în seara aceasta chemați sub arme și
dvs. nu știți, așa cum englezii nu au știut în 1916, în
Londra, că sioniștii făceau un târg cu cabinetul de
război britanic, pentru a le trimite cei mai buni copii
să moară într-un război absurd ca toate războaiele.
Dar cine a știut de asta în SUA, la vremea
respectivă? Nimeni.
Nimănui în SUA nu i se permitea să știe asta. Dar
cine a știut sigur? Președintele Wilson a știut.
Colonelul House a știut. Alți oameni din interior au
știut. Mă întrebați dacă eu am știut? Ceva idei
aveam, pentru că eram omul de legătură al lui Henry
Morgenthau Sr., în 1912, în timpul campaniei în care
Wilson a fost ales, și circulau zvonuri prin birouri la
vremea aceea. Eram omul de încredere al lui
Morgenthau, care era președintele Comitetului de
finanțare, eram omul de legătură între el și Rollo
Wells, trezorierul.
Deci am asistat la ședințele lor, cu președintele
Wilson în capul mesei. Toți ceilalți erau acolo și îi
auzeam cum îl bombardează pe președinte cu
chestiunea impozitelor și a situației grave a lui
Federal Reserve Bank și îi auzeam cum îl
îndoctrinează pe președintele nostru cu teorii
sioniste. Judecătorul Brandeis și președintele erau
acolo și vorbeau, îi văd și acum, aproape unul de
altul, la fel de lipiți ca degetele unei mâini.
Președintele Wilson, când venise la discuții să afle
despre ce este vorba, era la fel de neștiutor ca un
nou-născut.
Așa am fost noi, americanii, atrași în primul război
mondial, în timp ce dormeam cu toții. Ne-am trimis
copiii în Europa, pentru a fi măcelăriți!
Dumneavoastră știți ce fac evreii de Ziua Iertării,
care credeți că este așa de sacră pentru ei? Eu știu,
pentru că am fost unul din ei. Ceea ce spun nu este
din auzite. Sunt aici să vă prezint fapte.
În Ziua Iertării, ca evreu, intri în sinagogă și rostești
o rugă, singura rugă care te obligă să rămâi în
picioare. Această rugă scurtă se repetă de trei ori:
ea se numește Kol Nidre. Ruga se referă la un acord
pe care-1 faci în clipa aceea cu Atotputernicul
Dumnezeu, în sensul că orice promisiune, declarație
sau jurământ pe care-1 vei face în următoarele 12
luni să fie nul și neavenit. Jurământul nu va fi
jurământ; promisiunea nu va fi promisiune. Acestea
nu vor avea nicio valoare.
Cu atât mai mult, Talmudul reamintește evreului că
ori de câte ori face o promisiune sau un jurământ, să
nu uite că legământul făcut sub Kol Nidre, de Ziua
Iertării, îl scutește de respectarea lor.
Deci, cât de mult ne putem noi baza pe loialitatea
evreilor? Ne putem baza pe loialitatea lor la fel de
mult cât s-au bazat germanii pe loialitatea lor, în
1916. Și, fără îndoială, noi, americanii, vom avea
aceeași soartă pe care au avut-o germanii, și din
aceleași motive.
Benjamin H. Freedman
Benjamin H. Freedman a fost una dintre cele mai
uimitoare, dar și contradictorii personalități ale
secolului trecut. Născut în 1890, acesta a fost un om
de afaceri evreu de succes în New York City, fiind
principalul acționar al companiei Woodbury Soap.
După cel de-al doilea război mondial, a întrerupt
contactul cu organizațiile evreiești și și-a petrecut
restul vieții cheltuind o mare parte din averea sa
evaluată la cel puțin 2,5 milioane dolari, pentru a
prezenta opiniei publice structurile de putere ale
evreilor care dominau Statele Unite. De aceea
mărturiile sale sunt extrem de valoroase, deoarece
provin chiar din interiorul celor mai înalte nivele ale
organizațiilor evreiești și mașinațiunilor acestora
puse la cale pentru a-și câștiga și menține puterea
asupra națiunii americane. Freedman a lucrat alături
de Bernard Baruch, Samuel Untermeyer, Woodrow
Wilson, Franklin Roosevelt, Joseph Kennedy, John
F. Kennedy și multe alte personalități de vază ale
societății americane.
Discursul pe care l-am redat cititorilor noștri a fost
ținut în 1961, la Hotelul Willard din Washington DC,
și publicat la acea vreme de Commori Sense.
Despre actualitatea mesajului său nu e cazul să vă
convingem. E suficient să parcurgeți cu atenție
discursul său.
Prelucrare de Karen Miller
Dar iata ce sprue intr- o conferitnta Benjamin Freedman evreu de evreu care vorbește despre declarația de la Balfour aratind adevarata fata a celor care au trădat si nu vor sa se știe insa palestinienii știu foarte bine asta si chiar ONU SI ALTII care tac milc.
BENJAMIN H. FREEDMAN
– EVREUL CARE NU
MINTE
5 august 2010|Textele altora
Cine a declanșat și la ce au folosit războaiele
mondiale?
Au existat și evrei care au spus adevărul
Articol preluat din revista Lumea nr. 7/2010
Discurs ținut de Benjamin H. Freedman, consilierul
președintelui W. Wilson, în 1961
Aici, în Statele Unite, sioniștii și coreligionarii lor
dețin un control total asupra guvernului nostru. Din
foarte multe motive (prea multe și prea complexe
pentru a le analiza acum), sioniștii și coreligionarii lor
conduc aceste State Unite, precum niște monarhi
absoluți ai acestei țări.
Veți putea, evident, considera că este o afirmație
foarte vagă, dar permiteți-mi să vă descriu ce s-a
petrecut în timp ce noi dormeam.
Ce s-a petrecut? Întâi s-a petrecut primul război
mondial, care a izbucnit în 1914. Mai sunt puțini
oameni de vârsta mea care-și amintesc lucrul
acesta. Acest război a fost purtat într-o tabără de
către Marea Britanie, Franța și Rusia, și, în cealaltă
tabără, de către Germania, Austro-Ungaria și Turcia.
În doar doi ani, Germania practic câștigase acel
război: nu doar „de iure”, ci chiar „de facto”.
Submarinele germane, care au fost o surpriză
pentru întreaga lume, nimiciseră toate convoaiele
din Atlantic. Marea Britanie rămăsese fără muniții
pentru soldații ei, cu alimente doar pentru o
săptămână, după care a urmat foametea.
În aceeași perioadă, armata franceză era zguduită
de rebeliuni. Francezii pierduseră 600 000 de tineri
pe Somme, în timpul defensivei de la Verdun.
Armata rusească înregistra dezertări masive,
oamenii își luau jucăriile și plecau acasă; rușii nu-1
iubeau pe Țar. Armata italiană era și ea pe cale de a
se prăbuși. Nu se trăsese un singur foc pe teritoriul
Germaniei. Niciun singur soldat inamic nu trecuse
frontiera în Germania. Și, cu toate acestea,
Germania era cea care oferea Angliei condițiile
păcii. Germania oferea Angliei o pace negociabilă
pe care juriștii o numesc „status quo ante basis”.
Aceasta înseamnă „să dăm războiul deoparte și să
considerăm totul așa cum a fost înainte ca războiul
să înceapă”. Deci Anglia, în vara lui 1916, începuse
să analizeze aceste propuneri și încă în mod serios.
Nici nu prea avea de ales. Era una din două: să
accepte o pace negociabilă, pe care Germania o
oferea cu generozitate, sau să continue un război
inutil până la nimicirea totală.
În timp ce aceste evenimente aveau loc, sioniștii din
Germania (care-i reprezentau de fapt pe sioniștii din
estul Europei) au mers la Ministerul de război
britanic și – aici voi fi foarte laconic pentru că
povestea este lungă, dar am toate documentele care
dovedesc afirmațiile mele – au spus: „Uitați cum stau
lucrurile: încă mai puteți câștiga acest război. Nu
trebuie să vă predați. Veți putea câștiga acest
război, dacă Statele Unite ar deveni aliații voștri”. La
vremea respectivă Statele Unite nu erau implicate în
război. Eram proaspeți, eram tineri, eram bogați,
eram puternici. Sioniștii au spus Angliei: „Vă
garantăm că vom aduce Statele Unite în acest
război ca aliat al vostru, să lupte de partea voastră,
cu condiția să ne promiteți Palestina pentru după
victorie”.
Cu alte cuvinte, ei făcuseră următorul târg: „Vom
aduce SUA în război ca aliat al vostru. Prețul pe
care trebuie să-l plătiți este Palestina, după ce
anihilați Germania, Austro-Ungaria și Turcia”. Anglia
avea tot atâta drept să promită cuiva Palestina, așa
cum SUA ar fi avut dreptul să promită, de exemplu,
Japonia Irlandei, pentru vreun motiv oarecare. Este
absolut absurd ca Marea Britanie, care nu a avut
niciodată vreo legătură sau vreun interes sau vreun
drept asupra a ceea ce se numea Palestina, să
folosească această țară precum moneda de schimb
oferită sioniștilor pentru serviciul lor de a aduce SUA
în război. Cu toate acestea Marea Britanie a făcut
această promisiune sioniștilor, în octombrie 1916.
Și, la puțin timp după acest moment – și nu știu câți
dintre dumneavoastră își mai amintesc – Statele
Unite, care erau în cvasi-totalitate pro-germane, au
intrat în război împotriva Germaniei, de partea Marii
Britanii. Am afirmat că SUA erau în cvasi-totalitate
pro-germane, deoarece ziarele americane erau
controlate de evrei, bancherii americani erau evrei
și, în general, mass-media americană aparținea
evreilor; iar ei, acești evrei, erau pro-germani. Erau
pro-germani, deoarece foarte mulți dintre ei
proveneau din Germania și doreau să vadă o
Germanie care-1 va distruge pe Țar. Evreii nu-1
iubeau pe Țar și nu doreau să vadă Rusia câștigând
războiul.
Acești bancheri evrei-germani, precum Kuhn Loeb și
alte bănci celebre americane refuzaseră să
finanțeze Anglia sau Franța, chiar și cu un dolar. Ei
au stat deoparte spunând: „Câtă vreme vedem
Franța și Anglia aliate cu Rusia – nici un cent!” În
schimb, acești bancheri au pompat bani în
Germania, luptând în acest mod alături de
Germania, în speranța de a vedea Rusia
îngenunchiată și Țarul anihilat. Acum, aceiași evrei,
când au văzut nesperata posibilitate de a obține
Palestina, au mers în Anglia și au făcut acest târg.
Și, la vremea respectivă, aceasta a dus o schimbare
totală de atitudine, exact ca un semafor care trece
de pe roșu pe verde.
După ce toate ziarele americane fuseseră pro-
germane, explicând despre dificultățile întâmpinate
de către Germania în războiul dus împotriva Angliei,
deodată, pentru aceleași ziare, germanii nu mai erau
buni. Germanii erau ticăloși. Germanii erau numiți
„huni”. Germanii executau surori ale Crucii Roșii.
Germanii tăiau mâinile bebelușilor. La puțin timp
după acest moment, Woodrow Wilson a declarat
război Germaniei. Sioniștii din Londra au telegrafiat
în SUA judecătorului Louis Bradeis (de la Curtea
Supremă de Justiție), spunându-i. „Du-te acum și fă
presiuni asupra președintelui Wilson. Noi obținem de
la Anglia ce dorim. Acum e rândul tău să faci
presiuni asupra președintelui Wilson să aducă în
război Statele Unite”.
Iată cum au intrat în război Statele Unite ale
Americii. America nu avea niciun interes în acel
război. America avea la fel de mult interes în acel
război ca cineva care ar trebui să fie pe lună în
această seară, în loc să fie în patul lui. Pentru
contextul Primului Război Mondial, nu a existat
niciun sens ca America să fie implicată în acel
război.
După ce noi, americanii, am intrat în război, sioniștii
au mers în Marea Britanie și au spus: „Ei bine, noi
ne-am îndeplinit obligațiile din acord. Hai acum să
vedem ceva scris care să ne arate că veți respecta
târgul și că ne veți da Palestina după război”. Ei
atunci nu știau dacă războiul va mai dura un an sau
zece ani. Așa că s-au gândit să conceapă „o
chitanță”. Iar „chitanța” a luat forma unei scrisori,
care a fost însă redactată într-un limbaj foarte criptic,
astfel încât lumea să nu-și poată da seama despre
ce e vorba. Această scrisoare a fost denumită
Declarația Balfour.
Declarația Balfour nu era deci decât promisiunea
Marii Britanii de a plăti sioniștilor prețul efortului lor
de a aduce SUA în război. Deci această celebră
Declarație Balfour, despre care tot auzim vorbindu-
se, este la fel de falsă ca o bancnotă de trei dolari.
Și nu cred că aș fi putut demonstra acest lucru mai
mult decât am facut-o.
De aici au început necazurile. Statele Unite au intrat
în război. Statele Unite au strivit Germania. Când
războiul a luat sfârșit și germanii au mers la Paris
pentru Conferința de Pace, acolo se aflau 117 evrei:
era delegația condusă de către Bernard Baruch. Eu
am fost acolo: e normal deci că știu. Ce s-a
întâmplat apoi? Evreii, în cadrul Conferinței de Pace,
în timp ce tăiau în felii Germania și împărțeau bucăți
Europa națiunilor care aveau și ele pretenții, au
spus: „Ce-ar fi să ni se dea nouă Palestina?” După
care au scos în public, în fața germanilor (care nu
știau nimic), Declarația Balfour. Și, în acea clipă,
germanii au înțeles că fuseseră învinși și obligați să
plătească înspăimântătoarele reparații de război,
numai din cauza faptului că sioniștii doriseră
Palestina și fuseseră deciși să o obțină, prin orice
mijloace.
Evenimentele acestea ne conduc la un alt punct
interesant al istoriei. Când germanii au realizat ce se
petrece, au fost evident indignați. Trebuie precizat
că, până în acel moment, în nicio țară a lumii, evreii
nu erau mai confortabil instalați decât în Germania.
Era acolo domnul Rathenau – un personaj la fel de
important în finanțele și industria Germaniei cum era
Bernard Baruch la noi. Era domnul Balin, care
deținea două mari linii maritime – North German
Lloyd’s și Hamburg-American Lines. Era domnul
Bleichroder, bancherul familiei Hohenzollern. În
Hamburg era familia de evrei Warburg, deținători ai
celor mai mari bănci comerciale ale lumii. Evreii
trăiau foarte bine în Germania, fără îndoială. Deci
germanii au avut tot dreptul să gândească: „Iată,
într-adevăr, trădare!”.
A fost o trădare care poate fi comparată cu
următoarea situație ipotetică. Să presupunem că
SUA ar fi în război cu URSS. Și că noi învingem. Și
că le spunem rușilor: „Știți ceva, hai să uităm toată
tărășenia. Vă oferim o pace negociabilă”. Și deodată
China comunistă ar intra în război, ca aliată a URSS.
Iar implicarea Chinei ar duce la înfrângerea noastră.
O înfrângere dureroasă, cu un cortegiu de reparații
pe care imaginația unui om nu le poate concepe.
Apoi imaginați-vă că, după înfrângerea noastră, am
afla că tocmai chinezii de la noi ne-au trădat. Că e
vorba de propriii noștri chinezi. Că ei ne-au trădat și
că, prin ei, China comunistă a fost ademenită în
război împotriva noastră. Care ar fi atunci atitudinea
noastră, a americanilor față de cetățenii noștri de
origine chineză? Probabil niciun chinez nu și-ar mai
arăta fața pe străzile Americii. Și nu ar fi destui stâlpi
de iluminat și copaci, pentru a ne ocupa de ei.
Imaginați-vă deci, cum v-ați simți…
Ei bine, asta au simțit germanii față de evrei.
Fuseseră așa de drăguți cu ei: din 1905 încoace,
după ce prima revoluție comunistă eșuase în Rusia
și evreii trebuiseră să fugă de acolo, toți luaseră
calea Germaniei. Iar germanii le oferiseră azil.
Germanii i-au tratat cu respect. Și acum evreii
vânduseră Germania, doar pentru motivul că doreau
Palestina, pentru a crea acolo „un stat evreu”.
Nahum Sokolov, precum și toate marile personalități
de care știți că sunt legate azi de sionism, în 1919,
1920, 1921, 1922 și 1923, au scris în toate articolele
lor (și presa era plină de afirmațiile lor) că
sentimentul antievreiesc din Germania a apărut
numai după ce poporul german a aflat de
intervențiile evreiești în scopul aducerii în război a
Statelor Unite, înșiși evreii au recunoscut acest
lucru.
Antievreismul german nu a apărut din cauză că
germanii, în 1919, au descoperit că un pahar cu
sânge de evreu e mai gustos decât Coca-Cola sau
berea müncheneză. Nu era, în plus, nici vorbă de un
resentiment religios. Era ceva totalmente politic. Era
ceva totalmente economic. Orice, dar nu religios.
Nimănui nu-i păsa, în Germania de atunci, de faptul
că evreul merge acasă, trage storurile și spune
„Shema’Israel” în loc de „Tatăl Nostru”.
Resentimentele evreiești mereu crescânde în
Germania interbelică nu s-au datorat decât unui
lucru: germanii îi considerau pe evrei răspunzători
de înspăimântătoarea lor înfrângere militară. Iar
primul război mondial a fost pornit împotriva
Germaniei fără niciun motiv de care Germania să fie
responsabilă. Germanii nu aveau nicio vină decât
una: vina de a avea succes. Germanii creaseră o
flotă puternică, germanii creaseră comerțul mondial.
Nu trebuie să uităm că, pe vremea Revoluției
Franceze, Germania era constituită din 300 de
orașe-stat, principate, ducate și așa mai departe.
300 de entități politice separate. Iar aceste entități,
pe timpul lui Napoleon și Bismarck, au fost reunite
într-un stat unic. Pentru ca, în următorii 50 de ani,
Germania să devină una dintre marile puteri ale
lumii. Marina germană rivaliza cu cea a Marii Britanii;
comerțul și afacerile germane erau de talie
mondială; Germania surclasa pe oricine; Germania
producea produsele cele mai bune.
Și care a fost rezultatul acestor lucruri? O
conspirație între Anglia, Franța și Rusia, pentru a o
demola. Nu există un singur istoric pe lumea
aceasta care să găsească motivul plauzibil pentru
care aceste trei state au decis să șteargă Germania
de pe hartă, din punct de vedere politic.
Să revenim la situația de după primul război
mondial. După ce descoperiseră că evreii purtau
vina înfrângerii țării lor, resentimente puternice s-au
dezvoltat în germani. Dar niciun fir de păr de pe
capul vreunui evreu nu a fost atins. Profesorul
Tansill de la Universitatea Georgetown (care a avut
acces la multe documente de la Departamentul de
Stat) citează un raport semnat Hugo Schonfedt, un
evreu trimis de către Cordell Huli, în 1933, în
Germania, ca să inspecteze așa-zisele lagăre de
deținuți în perfectă stare de sănătate și pline de
comuniști. E drept, mulți dintre ei erau evrei, dar
aceasta pentru că, întâmplător, la vremea
respectivă, circa 98% din comuniștii Europei erau
evrei. Tot în acele lagăre se mai aflau și preoți, și
miniștri, și masoni, toți bănuiți de afiliații
internaționale.
Acum, niște rapeluri istorice necesare: în 1918-
1919, comuniștii au preluat puterea în Bavaria,
pentru câteva zile. Rosa Luxemburg și Karl
Liebknecht și alți evrei au reușit să preia puterea
guvernamentală pentru trei zile. De fapt Kaiserul,
când a încheiat războiul, a fugit în Olanda, deoarece
bănuia că cei ce vor prelua puterea în Germania vor
fi comuniștii și că el va fi executat, așa cum pățise
Țarul. Așa că și-a căutat refugiu în Olanda.
Apoi însă, după ce amenințarea comunistă în
Germania a fost anihilată, evreii au încercat să
reintre în vechile posturi, iar germanii au început să
lupte împotriva lor în toate modurile, dar fără să se
atingă de vreun fir de păr al vreunui evreu german.
Lupta de atunci a germanilor împotriva evreilor era
similară cu lupta noastră împotriva delincvenților de
pe vremea Prohibiției. Nu era deci o luptă cu
pistoale.
Și, nu uitați, la acea vreme existau între 80 și 90
milioane de germani contra a numai 460 000 evrei.
Numai 0,5% din populația Germaniei era evreiască.
Și, cu toate acestea, evreii erau cei care controlau
presa, precum și cea mai mare parte a economiei
germane (acționaseră în momentul prăbușirii mărcii
și practic cumpăraseră tot ce se putea cumpăra).
Evreii au încercat să ascundă acest lucru: trădarea
poporului german și adevărata cauză a
resentimentelor germanilor. Germanii au demarat
acțiuni împotriva evreilor, organizând o discriminare
globală. Practic evreii au fost îndepărtați din
structurile nivelurilor sociale, așa cum noi americanii
i-am îndepărta, de îndată, pe chinezi sau negri sau
catolici sau pe oricine care s-ar afla în țară și care
ne-ar fi trădat inamicului nostru, aducându-ne în fața
unei înfrângeri umilitoare.
După o vreme, evreii lumii au organizat o conferință
la Amsterdam. În iulie 1933, evrei din toate colțurile
lumii s-au reunit în acest oraș. Și acei evrei au spus
Germaniei: „Îl concediați pe Hitler și instalați fiecare
evreu în postul pe care-l deținea, fie el comunist sau
nu. Nu ne puteți trata așa. Noi, evreii lumii, lansăm
aici acest ultimatum împotriva voastră!” Vă puteți
imagina ce au răspuns germanii…
Ce au făcut în această situație evreii? După ce
Germania refuzase să se predea ultimatumului
evreimii mondiale, lucrările Conferinței de la
Amsterdam au fost întrerupte și Samuel Untermeyer,
șeful delegației americane și președinte al
conferinței, a revenit în SUA! Aici el a mers de pe
vapor direct la studiourile de radio CBS, de unde a
rostit următoarele cuvinte: „Evreii lumii declară azi
război sfânt împotriva Germaniei. Ne aflăm din
această clipă angajați într-un conflict sacru împotriva
germanilor. Și îi vom înfometa până se vor preda.
Vom organiza un boicot mondial împotriva lor. Și
aceasta îi va distruge, deoarece ei depind de
comerțul mondial în cadrul afacerilor de export”. Era
o realitate: două treimi din alimentele necesare
Germania trebuia să le importe, pe baza a ceea ce
Germania exporta. Implicit deci, fără export două
treimi din germani ar fi pierit de foame.
În această declarație, tipărită în New York Times, pe
7 august 1933, Untermeyer mai declara, cu
îndrăzneală: „Acest boicot va fi autoapărarea
noastră. Chiar președintele Roosevelt ne-a
recomandat această metodă, în cadrul lui National
Recovery Administration”. Vă reamintesc că aceasta
era entitatea aparținând de programul New Deal și
care putea declara, în context juridic, un stat apt de
a fi boicotat economic.
Imediat s-a instalat boicotul economic mondial al
Germaniei, un boicot atât de asiduu, încât pe niciun
raft de magazin al lumii nu mai puteai găsi un
produs având inscripționat Made in Germany. Un
membru al conducerii rețelei de magazine
Woolworth mi-a mărturisit că, atunci, au trebuit să
arunce în râu farfurii și ceramică germană în valoare
de milioane de dolari. Magazinele cu marfă germană
erau, la rândul, lor boicotate și cetățenii pichetau cu
pancarte pe care scria „Hitleriștii!” sau „Asasinii!” –
așa cum se face uneori în Sud.
Într-un magazin Macy (rețea condusă, paradoxal, de
familia evreiască Strauss), o femeie a găsit o
pereche de ciorapi vechi de 20 ani, cu eticheta
Made in Germany. Imediat magazinul a fost boicotat
și pichetat de sute de cetățeni cu pancarte
antihitleriste.
În timp ce acestea se petreceau în lume, repet, în
Germania nimeni nu se atinsese de un fir de păr al
vreunui evreu. Nu exista suferință în rândul evreilor.
Nu exista foamete. Nu erau crime. Nimic.
Evident, germanii au spus: „Cine sunt aceste
persoane care declară boicot împotriva noastră și ne
aduc oamenii în șomaj și ne fac să ne înghețe
industria?! Cine sunt ei, ca să ne facă așa ceva?!”.
Erau evident indignați. Unii au început să picteze
zvastici pe magazinele evreilor. Lucru normal. De ce
s-ar fi dus un german să-și dea banii unui proprietar
de magazin din aceeași etnie cu cei care îi
înfometau țara prin embargoul mondial, pentru a
face Germania să îngenuncheze și apoi să vină să-i
dicteze cine să fie premierul sau cancelarul? Era
ridicol. Boicotul mondial a mai continuat ceva timp.
Dar, de-abia în 1938, când un tânăr evreu polonez a
împușcat un diplomat german în ambasada
Germaniei din Paris, germanii au devenit într-adevăr
duri cu evreii din Germania. Astfel au apărut vitrinele
sparte și luptele de stradă și tot ce cunoaștem.
Acum, cu toate că nu-mi place cuvântul
«antisemitism» (pe care-1 consider un nonsens), dar
dumneavoastră vă spune ceva, îl voi utiliza în
continuare. După cum vedem, supremul motiv
pentru care în Germania a explodat antisemitismul și
resentimentele împotriva evreilor era
responsabilitatea lor pentru izbucnirea primului
război mondial și boicotarea mondială a Germaniei.
Și, în final, se vede că ei deveneau autorii celui de-al
doilea război mondial, pentru că deja lucrurile nu
mai puteau fi controlate și era absolut necesar ca
germanii și evreii să-și încrucișeze săbiile într-un
război care avea să decidă odată pentru totdeauna
cine va supraviețui și cine va pieri.
În acea perioadă, trăiam în Germania și știam că
germanii deciseseră că Europa urma să fie sau
creștină sau comunistă; nu exista cale de mijloc. Și
germanii se deciseseră: aveau să încerce să
mențină o Europă creștină, pe cât posibil. Și au
început reînarmarea.
În noiembrie 1933, SUA au recunoscut oficial
Uniunea Sovietică. URSS devenea foarte puternică,
iar Germania și-a dat seama că, „dacă nu suntem
puternici, curând vine și rândul nostru”.
Așa cum azi, în America, spunem „dacă nu suntem
puternici, curând vine și rândul nostru”. Iar guvernul
nostru cheltuiește 84 miliarde de dolari pentru
apărare. Și apărare împotriva cui? Apărare împotriva
a 40 000 de mici evrei care au luat puterea la
Moscova, după care, prin varii metode, au obținut
comanda în atâtea țări ale lumii.
Ce putem face noi, azi, în pragul celui de-al treilea
război mondial? Dacă acționăm rapid, poate salvăm
niște vieți care ar putea fi ale fiilor noștri. Fiii dvs. ar
putea fi chiar în seara aceasta chemați sub arme și
dvs. nu știți, așa cum englezii nu au știut în 1916, în
Londra, că sioniștii făceau un târg cu cabinetul de
război britanic, pentru a le trimite cei mai buni copii
să moară într-un război absurd ca toate războaiele.
Dar cine a știut de asta în SUA, la vremea
respectivă? Nimeni.
Nimănui în SUA nu i se permitea să știe asta. Dar
cine a știut sigur? Președintele Wilson a știut.
Colonelul House a știut. Alți oameni din interior au
știut. Mă întrebați dacă eu am știut? Ceva idei
aveam, pentru că eram omul de legătură al lui Henry
Morgenthau Sr., în 1912, în timpul campaniei în care
Wilson a fost ales, și circulau zvonuri prin birouri la
vremea aceea. Eram omul de încredere al lui
Morgenthau, care era președintele Comitetului de
finanțare, eram omul de legătură între el și Rollo
Wells, trezorierul.
Deci am asistat la ședințele lor, cu președintele
Wilson în capul mesei. Toți ceilalți erau acolo și îi
auzeam cum îl bombardează pe președinte cu
chestiunea impozitelor și a situației grave a lui
Federal Reserve Bank și îi auzeam cum îl
îndoctrinează pe președintele nostru cu teorii
sioniste. Judecătorul Brandeis și președintele erau
acolo și vorbeau, îi văd și acum, aproape unul de
altul, la fel de lipiți ca degetele unei mâini.
Președintele Wilson, când venise la discuții să afle
despre ce este vorba, era la fel de neștiutor ca un
nou-născut.
Așa am fost noi, americanii, atrași în primul război
mondial, în timp ce dormeam cu toții. Ne-am trimis
copiii în Europa, pentru a fi măcelăriți!
Dumneavoastră știți ce fac evreii de Ziua Iertării,
care credeți că este așa de sacră pentru ei? Eu știu,
pentru că am fost unul din ei. Ceea ce spun nu este
din auzite. Sunt aici să vă prezint fapte.
În Ziua Iertării, ca evreu, intri în sinagogă și rostești
o rugă, singura rugă care te obligă să rămâi în
picioare. Această rugă scurtă se repetă de trei ori:
ea se numește Kol Nidre. Ruga se referă la un acord
pe care-1 faci în clipa aceea cu Atotputernicul
Dumnezeu, în sensul că orice promisiune, declarație
sau jurământ pe care-1 vei face în următoarele 12
luni să fie nul și neavenit. Jurământul nu va fi
jurământ; promisiunea nu va fi promisiune. Acestea
nu vor avea nicio valoare.
Cu atât mai mult, Talmudul reamintește evreului că
ori de câte ori face o promisiune sau un jurământ, să
nu uite că legământul făcut sub Kol Nidre, de Ziua
Iertării, îl scutește de respectarea lor.
Deci, cât de mult ne putem noi baza pe loialitatea
evreilor? Ne putem baza pe loialitatea lor la fel de
mult cât s-au bazat germanii pe loialitatea lor, în
1916. Și, fără îndoială, noi, americanii, vom avea
aceeași soartă pe care au avut-o germanii, și din
aceleași motive.
Benjamin H. Freedman
Benjamin H. Freedman a fost una dintre cele mai
uimitoare, dar și contradictorii personalități ale
secolului trecut. Născut în 1890, acesta a fost un om
de afaceri evreu de succes în New York City, fiind
principalul acționar al companiei Woodbury Soap.
După cel de-al doilea război mondial, a întrerupt
contactul cu organizațiile evreiești și și-a petrecut
restul vieții cheltuind o mare parte din averea sa
evaluată la cel puțin 2,5 milioane dolari, pentru a
prezenta opiniei publice structurile de putere ale
evreilor care dominau Statele Unite. De aceea
mărturiile sale sunt extrem de valoroase, deoarece
provin chiar din interiorul celor mai înalte nivele ale
organizațiilor evreiești și mașinațiunilor acestora
puse la cale pentru a-și câștiga și menține puterea
asupra națiunii americane. Freedman a lucrat alături
de Bernard Baruch, Samuel Untermeyer, Woodrow
Wilson, Franklin Roosevelt, Joseph Kennedy, John
F. Kennedy și multe alte personalități de vază ale
societății americane.
Discursul pe care l-am redat cititorilor noștri a fost
ținut în 1961, la Hotelul Willard din Washington DC,
și publicat la acea vreme de Commori Sense.
Despre actualitatea mesajului său nu e cazul să vă
convingem. E suficient să parcurgeți cu atenție
discursul său.
Prelucrare de Karen Miller
Dumneavoastră știți ce fac evreii de Ziua Iertării,
care credeți că este așa de sacră pentru ei? Eu știu,
pentru că am fost unul din ei. Ceea ce spun nu este
din auzite. Sunt aici să vă prezint fapte.
În Ziua Iertării, ca evreu, intri în sinagogă și rostești
o rugă, singura rugă care te obligă să rămâi în
picioare. Această rugă scurtă se repetă de trei ori:
ea se numește Kol Nidre. Ruga se referă la un acord
pe care-1 faci în clipa aceea cu Atotputernicul
Dumnezeu, în sensul că orice promisiune, declarație
sau jurământ pe care-1 vei face în următoarele 12
luni să fie nul și neavenit. Jurământul nu va fi
jurământ; promisiunea nu va fi promisiune. Acestea
nu vor avea nicio valoare.
Cu atât mai mult, Talmudul reamintește evreului că
ori de câte ori face o promisiune sau un jurământ, să
nu uite că legământul făcut sub Kol Nidre, de Ziua
Iertării, îl scutește de respectarea lor.
Deci, cât de mult ne putem noi baza pe loialitatea
evreilor? Ne putem baza pe loialitatea lor la fel de
mult cât s-au bazat germanii pe loialitatea lor, în
1916. Și, fără îndoială, noi, americanii, vom avea
aceeași soartă pe care au avut-o germanii, și din
aceleași motive.
Benjamin H. Freedman
Benjamin H. Freedman a fost una dintre cele mai
uimitoare, dar și contradictorii personalități ale
secolului trecut. Născut în 1890, acesta a fost un om
de afaceri evreu de succes în New York City, fiind
principalul acționar al companiei Woodbury Soap.
După cel de-al doilea război mondial, a întrerupt
contactul cu organizațiile evreiești și și-a petrecut
restul vieții cheltuind o mare parte din averea sa
evaluată la cel puțin 2,5 milioane dolari, pentru a
prezenta opiniei publice structurile de putere ale
evreilor care dominau Statele Unite. De aceea
mărturiile sale sunt extrem de valoroase, deoarece
provin chiar din interiorul celor mai înalte nivele ale
organizațiilor evreiești și mașinațiunilor acestora
puse la cale pentru a-și câștiga și menține puterea
asupra națiunii americane. Freedman a lucrat alături
de Bernard Baruch, Samuel Untermeyer, Woodrow
Wilson, Franklin Roosevelt, Joseph Kennedy, John
F. Kennedy și multe alte personalități de vază ale
societății americane.
Discursul pe care l-am redat cititorilor noștri a fost
ținut în 1961, la Hotelul Willard din Washington DC,
și publicat la acea vreme de Commori Sense.
Despre actualitatea mesajului său nu e cazul să vă
convingem. E suficient să parcurgeți cu atenție
discursul său.
Prelucrare de Karen Miller
Luat la bani mărunți, mitul holocaustului e o aberație, care nu rezistă la o minimă analiză obiectivă. Dar nimeni nu are curajul să propună o astfel de analiză.