Foto: Humanitas
”NU VĂ SCANDALIZAȚI, DRAGI INTELECTUALI, COLEGI ȘI PRIETENI CARE SUFERIȚI DE RĂUL VULGARITĂȚII”
Eurodeputata Diana Șoșoacă se confruntă cu un val de acuzații în presa din România și din partea multor politicieni ori reprezentanți ai societății civile, motivul fiind că ar fi oferit un spectacol de prost gust, agresiv, necivilizat, vulgar șamd în Parlamentul European. Există, însă, și o voce importantă care vine în apărarea ei: filosoful Gabriel Liiceanu. Poate nu în mod direct, dar nu mai puțin eficient.
”M... PSD!”. Ne aducem cu toții aminte cum această formulă de maximă vulgaritate a făcut carieră politică și civică în România anului 2018. Cuvintele unui pișichier plasate pe plăcuța de înmatriculare a mașinii au devenit imn național al adversarilor PSD, mulți dintre ei oameni de aleasă ținută morală și intelectuală. Oameni de calitate și educați. ”M…PSD” era difuzat pe rețelele sociale, prezentă pe bannere și în răcnete la mitinguri șamd. Încă mai mult decît precedenta ”m….” politică, celebra ”Puie Monta”.
Desigur, au apărut și nenumărate voci critice, care au denunțat vulgaritatea mesajului.
Dar, plăcuța suedeză a fost magistral apărată de una dintre cele mai strălucite figuri ale intelectualității române, filosoful Gabriel Liiceanu. Care ne-a explicat tuturor de ce sunt momente în viață cînd manierele neelegante, vulgaritatea, scandalul devin necesități imperioase.
Iată ce ne-a transmis, într-un editorial celebru despre plăcuța suedeză, intitulat ”Înjurătura care ne unește”:
”Am început să visez la cea mai năstrușnică revoluție din lume. Când are loc o revoluție? Când regulile politicului au fost abandonate. Când clasa politică trișează. Când partidul aflat la putere înlocuiește limbajul politicii cu scuipatul pe un popor întreg. Când vulgaritatea pune stăpânire pe parlament și când doamnelor din opoziție li se vorbește ca într-un Bronx românesc. Când democrația și instituțiile ei devin o butaforie, și separația puterilor în stat încetează să mai existe. Când un partid poate pune o țară pe butuci. Adică atunci când lucrurile stau ca la noi.
Și-atunci, acestea fiind datele realităților politice, ce-ar putea fi mai în ton cu ele decât revoluția născută în jurul unei înjurături? Mesajul ei s-ar transmite printr-o complicitate născută spontan, care ar cuprinde, ca o trezire din somn, toată România. O revoluție cu un mesaj de o simplitate desăvârșită, pe înțelesul tuturor, născută într-un hohot de râs și de exasperare. O revoluție fără dube, trupe de intervenție și gaze lacrimogene, în care n-ai avea în cine să tragi. O revoluție bazată pe un mesaj-cod, pe o siglă care mătură totul în calea ei, o revoluție în care nimeni nu ridică pumnul în aer, nu amenință, nu urlă cu ochii scoși din cap.
O revoluție bazată pe șapte litere care se-ntind – ca pârjolul, ca apa ieșită din matcă, ca norul de lăcuste – pe toate T-shirt-urile acestei veri, pe autobuze și tramvaie, pe coridoarele școlilor, tatuate pe brațele vânjoase ale băieților din Ferentari, pe pulpele fetelor și pe spatele lor dezgolit, în amfiteatrele universităților, pe banderolele manifestanților, pe uniformele jandarmilor și ale mascaților veniți să-i păzească, pe bâtele lor, pe căștile lor, pe carapacea lor de broască țestoasă. Apoi în grădini și în parcuri și în magazine, pe uniformele agenților de circulație, pe fațadele blocurilor, pe trotuare, în mall-uri, pretutindeni, cuprinzând în cele din urmă „uzinele și ogoarele patriei”.
Reconfigurând, ca un stimul miraculos, sinapsele otrăvite de propagandă și minciună ale creierelor noastre, ea i-ar scoate pe hoți din joc, ar aboli vremea alegerilor trucate, ar elimina pentru totdeauna morții de la urna de vot, ar transforma, pe tot răstimpul manifestării ei originale, băltirea de azi într-o formă de democrație directă, una care „ar cuprinde masele” zburând peste lume, ca o muzică, ca un dans.
Așadar, nu vă scandalizați, dragii mei intelectuali, colegi și prieteni care suferiți de răul vulgarității. Cușca vulgarității lor, în care ne-au băgat de ani de zile, nu vă doare mai tare? Și, în fond, în cele două cuvinte, nu de vulgaritate este vorba, ci de adecvarea exasperată la aroganța și prostia celor sub care am ajuns să trăim.
Nu poți pretinde, când șandramaua politicului suburban ne cade în cap, să ne alegem limbajul luând ca model Parlamentul britanic din vremea lui Churchill. Dimpotrivă, în acest context de golănie statală, de ticăloșie cu program, de impudoare a guvernării prin încețoșarea minții, agramatism și impostură, nu trebuie oare găsit cuvântul ce rostește adevărul? Cel care poate deveni o replică pe măsură propunând o stilistică neașteptată? Ei bine, poate că în acest context, expresivitatea unui cuvânt de origine țigănească pe care-l înțelege toată lumea e pe punctul să capete un destin istoric” a punctat distinsul cărturar.
Diana Șoșoacă nu a folosit plăcuțe suedeze în plenul de la Strasbourg, ci două icoane, un sac de plastic și o botniță. Și nu a vorbit, nici ea, ”ca în parlamentul britanic din vremea lui Churchill”, ci a ridicat tonul și gestica. Probabil și ei i s-a părut că ”șandramaua politicului suburban ne cade în cap”. Poate a încercat și ea ”o revoluție cînd regulile politicului au fost abandonate”, nu-i așa? Poate s-a gîndit că nu doar ”un partid poate pune o țară pe butuci”, ci chiar un continent întreg poate fi pus pe butuci de către o guvernare ca cea bruxelleză.
Filosoful Liiceanu a perceput ”M…PSD” ”ca o muzică, ca un dans”. Poate că și icoanele și botnița Șoșoacăi ar merita percepute la fel, măcar ca o ciuleandră mioritică dansată la Strasbourg.
Nu de alta, dar ne spune filosoful: ”Așadar, nu vă scandalizați, dragii mei intelectuali, colegi și prieteni care suferiți de răul vulgarității”. (Bogdan Tiberiu Iacob)
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Aceleași idei au fost exprimate cu mănuși si cu furie de una din reprezentantele Poloniei. Si este OK.
Romanii se grăbesc, ca niște provinciali, sa înceapă oda "rușinii" in loc sa își susțină tara, nu o penală.