Despre dreptul la liberă expresie și limitările lui am tot scris și-am tot bombănit. Aș reveni, totuși, cu un semnal suplimentar, așa, întru liberă expresie.

Adam Smith-Connor este un britanic cumsecade, veteran de război, convertit la creștinism, măcinat de regretul de a-și fi susținut, cândva, fosta iubită să avorteze și de a fi participat, el însuși, ca asistent de medic militar, pare-se, la derularea unor proceduri de avort.

În urmă cu ceva vreme, a fost reținut de poliție pentru simplul fapt de a se fi rugat în liniște și în gând în fața unei clinici și, ulterior, anchetat și condamnat penal pentru o atare îndrăzneală. 

„Argumentul” fundamental reținut în sentința finală a fost însăși mărturisirea inculpatului care a recunoscut că este posibil să fi avut capul „ușor înclinat” („slightly bowed”) și mâinile „împreunate” („hands clasped”)!!!

O asemenea condamnare pentru o rugăciune în gând pare să fie o premieră mondială și, după mintea mea de cetățean și de jurist, cea mai halucinantă sentință de care am auzit vreodată.

Speța în sine nu este însă, din păcate, un unicat, ea integrându-se într-o jurisprudență bogată în anchete similare, pornite împotriva unor persoane care și-au îndreptat cu pioșenie gândurile către copiii avortați și mamele lor, în apropierea unor clinici specializate în pruncucideri ascunse sub mizerabilul eufemism „essential reproductive healthcare”. 

În plus, ea se înscrie într-un trend legislativ la modă în lumea „democratică”, tendință de interzicere a expresiilor pioase sau a rugăciunilor în zonele limitrofe clinicilor de avorturi (numite, în limbajul de rumeguș al noiivorbe,„zone de siguranță”- „safe access zones”).

Am decis să scriu despre condamnarea lui Adam Smith-Connor nu doar pentru că ea este prima tristă expresie a acestei noi și nefericite tendințe legislative și de jurisprudență; nu numai pentru că este un precedent de o gravitate nemaiîntâlnită în cazuistica terfelirii drepturilor omului, un „fabulos punct de turnură”, cum a fost calificat de unul dintre avocații implicați în speță („a legal turning point of immense proportions”); nu doar pentru că ea sufocă, dintr-o singură și strașnică lovitură, trei drepturi fundamentale ale ființei umane (libertățile de conștiință, de credință religioasă și de expresie); nu numai pentru simplul fapt că reprezintă o odioasă confirmare a premonițiilor distopice orwelliene referitoare la criminalizarea gândurilor dizidente, care sunt în dezacord cu ideologia partidului („crimăgânditul” – „toughtcrime”); și, în fine, nu doar pentru că o asemenea condamnare este șocantă pentru că intervine în lumea „liberă”, „luminată”, „democrată”, „civilizată” și a „valorilor euro-atlantice” înspre care noi privim, nu-i așa?, cu jind și pofte idolatre.

În fapt, această sentință penală este un precedent sinistru și pentru alte foarte triste motive: ea trimite dreptul în derizoriu și își bate joc de sorgintea lui etico-religioasă (1), are un pervers potențial de a „legitima” ideologia care vizează colonizarea sufletului și a minților noastre (2) și, în fine, ne pune în față o oglindă care reflectă, fără ca noi să sesizăm, din păcate, hidoșenia societății în care am ajuns să trăim (3).

1.   Cred (și-am zis-o în repetate rânduri, în ultima vreme) că dreptul contemporan s-a strâmbat de-a dreptul. Dintr-un post-comunist ideal al justiției, a ajuns un instrument al opresiunii; din „arta binelui și a dreptății” (Cicero), s-a post-modernizat în caricatura „toleranței”, „diversității”, „mândriei”, „echității”, „incluziunii” și „rezilienței”; din ideea de perfectă asociere între morală și logică, s-a înecat în depravare imorală, amorală și ilogică; dintr-un proiect de construct solid și reper ferm, s-a gazificat într-un damf puturos, care s-a lichefiat apoi într-o secreție galben-verzuie ca fierea. (Galben-verzuie ca fierea a ajuns, mă tem, propria-mi raportare idilică la ideea de justiție, dar ăsta-i un subiect bun pentru memorii, dacă nu va intra cumva Alzheimer pe fir.)

Condamnarea penală a lui Adam Smith-Connor este o foarte tristă confirmare a acestei degradări. Când zic asta am în vedere, printre alte argumente enumerate mai sus (încălcarea flagrantă a marilor principii legate de libertatea conștiinței și-a expresiei etc. etc.), două păcate capitale pe care dreptul contemporan ar trebui să le considere la ceasul spovedaniei.

Întâi de toate – și nu zic asta pentru prima oară – norma de drept trebuie să-și cunoască lungul competenței și n-are voie să-și iasă din cuvânt și din matcă. Nu-s specialist în common law, și n-am căderea să critic legiuitorul din marea Mare Britanie, leagăn de mari magne cărți și mari magne libertăți.

Cu toate astea, cred cu tărie că, pe oriunde s-ar afla și exprima, dreptul nu poate reglementa orice pe lume, decât dacă suferă de sindromul multiplelor personalități, caz în care ar merita trimis la psihiatrie ori, pardon, jurisatrie.

Cum el nu poate să se amestece peste logica ecuațiilor matematice și să zică 2+2=5, cum nu poate modifica biologia ca să proclame că sexul este gen, genul e fluid, iar fluidul e simțire, cum nu poate îmbolnăvi medicina obligând-o să poarte botniță, cum nu poate reduce sociologia la centimetri, decretând „distanțări sociale”, tot așa – ba cu atât mai mult! – el nu se poate amesteca în domeniul sacrului, unde logica „reglementării” n-are treabă cu algebra laică a relațiilor umane, ci ține de inefabil, taină și mister.

Prin urmare, cu premisele astea-n minte, a pretinde că o lege mundană poate guverna forma, textul, momentul și locul unei rugăciuni echivalează cu a accepta absurdul că Cezarul este peste Dumnezeu.

Și asta pentru că rugăciunea este cea mai profundă și mai intimă formă de comunicare-cuminecare a omului, starea lui de absolută grație, expresia ultimă a relației cu Divinitatea, starea lui de necuprins și de nereglementat în textul strâmt și prozaic al legii lumești.

Și, cu atât mai puțin al unui ordin administrativ precum acela care l-a împiedicat pe Adam Smith-Connor să tacă întru iertare, mâini împreunate, cap plecat, în „zona sigură”. Zona sigură, hmmm…

Și dacă tot am ajuns la ordinul administrativ care a stat la baza condamnării omului nostru, dăm și de al doilea argument care probează că, prin această sentință, s-a comis o siluire a dreptului, siluire cu majusculă.

Dincolo de faptul că dreptul laic nu are ce căuta pe teritoriul dreptului canonic (și cu atât mai puțin pe suflarea sufletelor oamenilor), felul în care-și dă coate să reglementeze tot-tot, absolut tot, omnipotent, omniprezent și ubicuu, mie unuia, om „al legii”, îmi dă fiori.

Asistăm la spasme de „legiferomanie” (Mihai Eminescu) care transformă dreptul și-l desfigurează îngrozitor: din idealul pe care ar trebui să-l întruchipeze (o măreață codificare a înaltelor principii filosofico-morale și-un logic ierarhizat set de norme, coerente, riguroase și armonios coexistente), el tinde să ajungă o șerpărie dizgrațioasă, un nesuferit manual de instrucțiuni care se rostogolesc de-a valma, unele peste altele, cel mai adesea cap în cap și care pun în pericol și tind să intoxice însăși umanitatea din noi și libertatea, în cel mai înălțător sens al termenului: aia ai voie, aia n-ai voie, respiră așa, gândește cumva, strănută în mască, ai grijă la cască, mergi cinșpe minute, n-ai voie mai multe, veniți pe aici, mâncați licurici, omorâți vacile, distrugeți crucile, apăsați tasta doi, pacea e război, orașul e smart, vaccinuri împart, nu mai zice negru, să rămâi integru, nu pronunța femeie, fii mereu atee, fii rezilient, stai mereu prezent, respiri ecologist, să nu fii fascist, nu mânca jambon, amprenta de carbon, nimic n-o să ai, fericit în rai.

Pot aduce ca justificative o sumedenie de exemple de norme aberante, imorale și ilogice din categoria acelora care interzic rugăciunile în „spațiile sigure”(pe când, oare, și criminalizarea emoticonului aferent din alfabetul virtual?), dar m-aș (și ne-am) amărî prea tare.

Taman ce-am citit azi, de exemplu, de inițiativa legislativă de interzicere a biliardului pe motiv de „rasism”: cum adică bila albă să lovească bila neagră?! Mai bine-mi mușc limba și mă opresc.

În orice caz, dacă așa arată Dreptul ca artă a binelui și-a dreptății, de-mi interzice mie să stau cu capul plecat, cu mâinile încrucișate și cu gândurile spre Cer, atunci nu-mi rămâne decât să mă rog ca Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească drept în pace.

2.   Crimăgânditul („thoughtcrime”) este, se știe foarte bine, un concept inventat de George Orwell în romanul distopic 1984 pentru a descrie gândurile contrare politicii partidului Ingsoc. Autorul britanic a „reglementat” această infracțiune în ficțiunea lui distopică tocmai pentru a marca cel mai de jos nivel al absurdului și abjecției unui regim autoritar: controlul minții umane.

Până mai recent, acest concept și-a conservat statutul lui livresc și ficțional-metaforic.

Iată însă că recenta condamnare a lui Adam Smith-Connor a făcut din crimăgândire o ilegalitate care nu mai are aură distopică, ci apare printre noi, în carne-și-oase-literă-de-lege.

O asemenea apariție ne fusese chiar anunțată și anticipată de pagina Wikipedia (o direcție din Ministerul Adevărului) în chiar finalul explicațiilor privind originea conceptului: „În engleza de azi, el (conceptul „thoughtcrime” – n.m.) desemnează păreri contrare normelor acceptate social” („In contemporary English usage, it describes beliefs that are contrary to accepted societal norms”).

Las deoparte, deocamdată, periculoasa ambiguitate de final (ce-s alea „norme acceptate social”?, stau să mă întreb); cu adevărat halucinant în această completare este, însă, insidioasa presupunere că acest concept ar fi deja încetățenit în vorbirea curentă, ceea ce-i complet fals.

Prin această manevră manipulatoare (șiretlic propagandistic de manual), crimăgânditul este scos din ficțiune și făcut realitate, bun de reglementat prin coduri și ordine administrative și bun de sancționat ori de câte ori cineva gândește ce nu trebuie.

Cam așa, ăsta-i obiectivul final: cugeți doar la ce decidem noi că ai voie.

Din această perspectivă, accentul în trendul deschis prin condamnarea lui Adam Smith-Connor cade nu pe deja vetusta practică a cenzurii și limitărilor tot mai numeroase ale dreptului la liberă expresie, ci pe impunerea adevărului „oficial”, singurul susceptibil să fie gândit și rostit.

Așa se face că nu simpla rugăciune a lui Adam Smith-Connor este infracțiune, ci conținutul ei: când omul nostru este întrebat de polițist care este natura rugăciunii („what is the nature of your prayer?”), el este lăsat să înțeleagă că-și poate îndrepta rugămințile pioase înspre orice, dar nu înspre copilul lui ucis în burta mamei, pentru că asta ar însemna „dezaprobarea avortului” („disapproval of abortion”), care, potrivit unor recente inițiative legislative britanice, ar echivala cu terorismul („being anti-abortion could lead to terrorism”).

Altfel spus, „criminal” a fost nu gândul în sine, ci natura lui („It was the nature of his thoughts, his silent prayer, that got him in legal trouble”). Dacă mai adăugăm că, potrivit sentinței de condamnare, vinovăția rezultă și din faptul că rugăciunea în tăcere a lui Adam Smith-Connor a fost „deliberată”, atunci îngrijorarea pentru viitorul dreptului, în general și a dreptului penal, în particular, devine mai mult decât întemeiată.

În treacăt fie spus, speța asta îmi amintește de una similară când un alt cetățean britanic, Harry Miller, autorul unor mesaje glumețe pe Twitter, a primit vizita unor polițiști interesați de ceea ce el gândește  („we need to check your thinking”), acuzat de „discurs legal, dar vătămător” (celebra și oximoronica expresie „legal but harmful”) și anchetat într-o procedură tipică „incidentelor care nu-s infracțiuni, dar au legătură cu ura” („non-crime hate incidents – NCHI”), subiect bun de aprofundat cu altă ocazie (dacă ni se va mai da voie de la stăpânire cu altă ocazie că, după cum merg lucrurile, ocazii sigur vor mai fi).

Revenind la mutarea accentului de pe limitarea dreptului de expresie pe impunerea obligației de expresie, o asemenea nuanță se înscrie în ofensiva pentru controlul minții și sufletelor oamenilor, pe ale cărei expresii le tot revedem în jurul nostru de ani buni (agendele diverselor „resetări”, politicile aberante din perioada pandemoniei, planurile trans- și anti- umaniste etc. etc.).

Tocmai din acest unghi ar trebui înțelese recentele propuneri ale președinției Comisiei Europene de vaccinare a populației europene împotriva „dezinformării” și gândurilor libere („‘Vaccinate’ EU Population Against ‘Wrong Thinking’”).

Asta întrucât filantropații care joacă volei cu planeta pe post de minge visează la un control total și absolut, care control nu poate fi obținut decât prin acapararea spiritelor umane eterne și impunerea unui adevăr „oficial”, dictat de la centru, antonim al Adevărului revelat.

Adică, așa cum anticipa Foucault, un „adevăr” al „guvernării sufletelor”, impus într-o manieră „demonică” de un guvern care se vrea pastorul omniprezent și omnipotent, dominatorul turmei care trebuie ținută într-o stare de perpetuă și exhaustivă obediență.

Nu este deloc întâmplător, așadar, că, în analiza înțelepților Davosului, libertatea de expresie a devenit, din cauza „riscului dezinformării” și a „discursului de ură”, cel mai mare risc existențial al planetei; că o asemenea poziție este împărtășită de Comisia Europeană care a decis încadrarea discursului „instigator la ură” (hate speech) în categoria EU-crimes (infracțiuni de gravitate majoră precum traficul de stupefiante, traficul de persoane și terorismul); că, așa cum declara fostul premier neozeelandez (Jacinda Ardern), guvernul ar trebui să reprezinte „singura sursă a adevărului”, orice informație venind din altă parte fiind „falsă” („We will continue to be your single source of truth. We will provide information frequently; we will share everything we can. Everything else you see, a grain of salt. So, I really ask people to focus… And when you see those messages, remember that unless you hear it from us, it is not the truth”.); că, în fine, toate aceste atacuri la adresa libertăților de conștiință și de expresie vizează, în fapt, umanitatea din noi, amenințată de riscul ca, în epoca tehno-feudalismului în facere, mințile oamenilor să fie controlate de alții ( „under technofeudalism, we no longer own our minds”- Yanis Varoufakis).

3.   Privesc retrospectiv la condamnarea lui Adam Smith-Connor și mă descopăr cuprins de o stare de autentică stupoare. Cum este posibil ca, lovită de acest odios precedent, Londra să danseze-n cluburi și, pe urmă, să meargă la culcare ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, iar străzile ei, în loc să fie pline ochi, sunt oferite prinos doar spectacolelor de Halloween și mândrelor parade colorate-n curcubeu?!

Chiar niciun semn de mirare, niciun strigăt de ajutor, niciun semnal de alertă?!…

Chiar nicio reacție de lord-reprezentant al poporului sau chiar a regelui în numele căruia, până la urmă, a fost solemn pronunțată respectiva sentință penală?!…

Chiar nicio voce și nicio energie care să oprească curgerea Tamisei, ori măcar London-Eye-ul, Tower-Bridge-ul, circulația, meciurile, pub-urile, ceaiurile de la ora cinci și ceasurile însele?!…

În orice caz, se pare că Ministerul Adevărului a ajuns, iată, la guvernare. Iar primul ordin cu valoare de lege constituțională pe care el îl emite este că adevărul absolut nu există, ci este, întotdeauna, relativ, dependent de context.

Un al doilea ordin este că și contextul, și definițiile, și adevărul în sine vor fi decretate de Minister, iar noi va trebui să ni le asumăm ca atare. Prin urmare, să repetăm după ministru:

Avortul este nu un păcat, ci un drept fundamental al omului.

Sexul este gen, construct social, de atâtea feluri câte simțiri există pe lume.

Femeia este persoana care se simte ca atare.

Bărbații au, și ei, menstruație.

Schimbarea climatică este cauza înmulțirii divorțurilor.

Cine nu crede în știință trebuie trimis la pușcărie.

Profesorul care refuză să predea ideologia LGBT copiilor merită arestat.

Și multe-multe alte bune-simțuri, că n-avem timp și spațiu să le evocăm, unul mai cert ca altul, peste care tronează adevărurile supreme:

Războiul este pace. Libertatea este sclavie. Ignoranța înseamnă putere.

Nu știu dacă Adam Smith-Connor, condamnatul penal, repetă și el, cu capul plecat și mâinile împreunate, aceste adevăruri. Ceea ce intuiesc, însă, este că lumea care ni se pregătește are drept temelie, ca fundament ideologic, tocmai interzicerea rugăciunii lui, îndreptată cu regret și smerenie către Cer. Rugăciunea lui Adam, ca păcat originar al lumii în facere.