Hristos și-a început propovăduirea cu ceea ce ar putea fi numit legământ între cele două Testamente - bine cunoscutele cuvinte ale Sf. Ioan Botezătorul: ”Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor”. E împărăția care știm că nu este, nici pe departe ”mâncare și băutură” ci ”dreptate și pace și bucurie în Duhul Sfânt”. În aceste puține cuvinte este esențializată întreaga Sa învățătură adăugând că împărăția lui Dumnezeu este în interiorul nostru în acel microcosmos care reflectă macrocosmosul, omul fiind cununa creației. În altă parte, aflăm cum, întrebat dacă El este Cel așteptat sau să fie un altul care va să vină, Mântuitorul răspunde prin fapte, singurele care, încredințează Sf. Grigorie de Nazianz , nu pot fi dezise de nici un cuvânt. A spus atunci să transmită că orbii văd, surzii aud, slăbănogii merg și săracilor li se bine-vestește. Acum, la începutul propovăduirii, îndată ce împlinise 30 de ani, ”vârsta bărbatului desăvârșit”, Hristos trecea prin Samaria și Galileea. Samaria mai întâi cunoscută mai ales pentru părăsirea dreptei credințe și închinarea la idoli, apoi, Galileea, cetatea neamurilor, unde se întâlneau într-o are restrânsă civilizația iudaică, elenistică, creștină și islamică într-o configurare ce sugerează universalitatea. Împreună cu părăsirea dreptei credințe a apărut o mentalitate eterogenă care s-a arătat prielnică apariției, propovăduirii și perpetuării credinței creștine în care Dumnezeu a fost Om și a rămas Om ca omul, urmându-L să-și recapete demnitatea dintâi. Căderea primului om a fost recuperată de restaurarea lui prin Hristos. Fiu al lui Dumnezeu și deodată Fiu al Omului. Ca Fiu al Omului, învață; ca Fiu al Lui Dumnezeu, mântuiește. Anume învață că acela care va auzi cuvintele lui și le va păzi nu va cunoaște moartea și de atunci, omul nu mai este ființă spre moarte, ci ființă spre înviere. Biruința asupra morții nu este doar o simplă ocolirea a ei, ci confruntarea deschisă până la moartea morții, totuna cu învierea.
Ieșind deci din cetate, l-au întâmpinat zece leproși, numărul zece este considerat, îndeobște, o minune a gândirii omenești prin acoperirea unei realități orientate spre perfecțiune. Doar că acei zece erau departe de perfecțiune, suferind de lepră, boală cu o etiologie încă insuficient eludată și, deși foarte veche nu este încă vindecabilă în totalitate. Gravitatea ei este ades fatală, bolnavii trebuind și astăzi să fie nevoiți a trăi în comunități închise, izolați de familie și, adesea ocoliți ca potențiale primejdii. Maladia era și a rămas un îndelung proces de mortificare, o înaintare spre moarte câtă vreme ea evoluează ani de zile făcând din viață o suferință. Izolați de toți, leproși trebuiau să-i avertizeze pe ceilalți de ”spurcăciunea” lor ca să fie ocoliți ca adevărate primejdii de care trebuia să te ferești. Progresele medicinii au făcut ca abia din anul 2000 ea să nu mai fie considerată o problemă de sănătate publică.
Leproșii trebuiau să stea în afara cetății și să anunțe boala lor, așa cum i-a întâlnit și Hristos pe care l-au întâmpinat cu rugăciunea cea mai simplă: Miluiește-ne. La vremea lui, a făcut-o David: ”Miluiește-mă Doamne după mare mila Ta/ Și după mulțimea bunătății Tale șterge păcatele mele…! Lepra de altfel sugerează păcatele și, deloc întâmplător, în popor, uni om păcătos i se spune ”lepră”. Zece fiind. Desemnează faptul că, de fapt, ”tot omul este păcătos” că singur Hristos este fără de păcat și prin aceasta ”puternic a ierta păcatele”, Cel ce a înfruntat cele trei ispite, poate înfrunta biruitor răutatea din el și din semeni ca un adevărat ”atlet al lui Hristos”. În afara comunității, în așezăminte speciale, cunoscutele leprozerii, bolnavii erau ținuți în viață din mila comunității până când evoluția îi ducea spre moarte. Prudența era însă maximă câtă vreme până și vasele pe care le foloseau erau puse departe iar, ei trebuind a veni singuri să le ia pentru a preîntâmpina orice contact. S-a făcut, nu odată comparația cu SIDA, având la fel de molipsitoare și ucigătoare.
”Scoală-te și du-te. Credința ta te-a mântuit”
Acum, cei zece leproși stăteau la intrarea în oraș, cine știe, așteptând ceva de mâncare, după care plecau spre altul în aceiași discreție. Nu s-au rugat, ca alte ori să fie vindecați, ci, văzându-L de departe au spus ca Fiului Omului: ”Iisuse Învățătorule, miluiește-ne”. Iisus, fără să facă vreo referire la credința lor, condiționând cumva, cum a spus odinioară, a întrebat ”Crezi că pot face aceasta?” Mila a fost într-un fel un răspuns imediat: ”Mergeți și vă arătați preoților”. Cum Hristos nu a desființat Legea, ci a împlinit-o, s-a supus Legii care atesta că doar preoții aveau dreptul să aprobe reintegrarea în comunitate, după un examen extrem de riguros și abia apoi să se întoarcă între ai săi. Hotărârea era la fel ca una pentru moarte și de această dată, leproșii, fără un cuvânt s-au îndreptat spre sat. Mergând ei pe drum ca prin minune s-au vindecat.
S-a făcut însă că dintre cei zece, nouă cuprinși de bucuria însănătoșirii, au plecat mai departe mai înainte ca preoții să ateste starea de sănătate. Doar unul singur s-a întors spre a-și manifeste recunoștința, dar acela nu era iudeu, ci samarinean dintre cei intrați în dizgrația generală pentru amestecul lor cu sirienii. Văzându-l. Hristos i-a spus: ”Scoală-te și du-te. Credința ta te-a mântuit”. I-a fost răsplătită astfel recunoștința mărturisitoare ale cărei virtuți sunt puse în evidență pentru că prin ea ne apropiem de Dumnezeu. Mulțumirea este în firea vieții și o aflăm până și la animale care se atașează necondiționat de stăpân sau de salvator și căutând a-i arăta virtuțile. Credincioși creștini își mărturisesc recunoștința, Liturghia începând solemn: Binecuvântată este împărăția Tatălui și Fiului și Sfântului Duh” și terminând ”Slavă Ție Doamne, Slavă Ție”. Omul sfătuia Sf. Grigorie de Nazianz e dator a mulțumi, dacă se poate, mai des decât respiră, într-un fel de împreună trăire cu Dumnezeu de la care vine ”toată darea cea bună și tot darul cel desăvârșit”. De aici importanța recunoștinței și Ghenadie Scholarios îndeamnă a mulțumi pentru că și acesta este un dar divin și, de altfel. ”ce bine am putea să-mi doresc eu fără ca înainte să-l dorești Tu și chiar să-l faci chiar dacă eu tăgăduiesc acest lucru”. Problema care se ivește este dacă noi, chiar recunoscând acest fapt, ne arătăm recunoscători cu adevărat sau doar îl mimăm? Ne întrebăm sincer dacă nu ne asemănăm celor nouă nerecunoscători, considerând de la sine înțeles că Dumnezeu face necondiționat bine și nu e nevoie de mulțumire? Sf. Ap. Pavel scrie că dacă toate le avem de la Dumnezeu și nu se cade a ne lăuda pe noi înșine, lăsând a înțelege că firesc este a binecuvânta ca început de nădejde pentru tot lucrul menit a dăinui. Apoi, trebuie spus că întâii care beneficiază de recunoștință suntem noi înșine pentru că astfel mai facem un pas spre Domnul. E la fel cu înfăptuirea unui bine când acesta se arată de folos mai întâi celui care îl face. Câtă vreme știm că, după cuvintele lui Hristos, ”singur Dumnezeu este Bun”și, în consecință, a face binele echivalează cu a lucra asemănarea cu ”Cel ce a făcut cerul și ”pământul cu toată podoaba lor”.
Semnul unei înalte conștiințe a valorii
Mai mult chiar, recunoștința este semnul însușirii unei conștiințe a valorii, fără de care se aseamănă unui fur, de fapt un egolatru, lipsit de cea mai elementară sensibilitate și omenie. E ceea ce presupune expresia a ”fi om de omenie” însemnând poți fi om fără omenie, ceea ce echivalează cu o decădere. Prin contrast un cuvânt bun, încurajator, este nu doar o mulțumire, ci și o încurajare de a fi în continuare la fel conjugat cu recunoașterea sau cu smerenia față de cel care se închină lui Dumnezeu, iar cel care beneficiază aduce slavă. În același spirit creștinesc cel care face bine îndeamnă la uitare, de unde vorba de a face binele și a-l da pe apă ca o binecuvântare a pământului care astfel să fie mai roditor sau, cine să știe, astfel te poți reîntâlni cu el. Cum Judecata e a lui Dumnezeu și răsplata tot El o face după ”faptă” într-o continuitate în care putem recunoaște în rugăciunea Împărătească în care cerem să se sfințească numele Tatălui ceresc precum e sfințit în cer de către îngeri. Origen considera că omul care nu ține minte binele, e nerecunoscător adică săvârșește un lucru de neiertat. Mai spuneau cei din vechime că ”nerecunoscătorului i se ia darul”. De fapt, s-ar putea întocmi și o tipologie a nerecunoscătorilor – de la cei care uită sau ignoră binele făcut la cei care îl…compensează cu răul. Sunt cei despre care se spune că sunt asemănători șarpelui ținut la sân ce mușcă mai întâi pe binefăcător, care amintesc de ceea ce este mai rău și, mai mult, înfăptuit pe ascuns ceea ce duce la o a doua cădere. Mai întâi, nu face binele, apoi, mai mult, face răul.
Ideea e că oriunde ne-am afla e nevoie a aduce slavă lui Dumnezeu după buna vorbă a strămoșilor că ”aduc slavă lui Dumnezeu așa cum mă găsesc”. Slava adusă Părintelui Luminilor este urmată de mulțumirea pentru toate câte le primim și aceste sunt multe și felurite într-o armonie în care unitatea este recuperată din diversitate după ruga ”Slavă întru cei de sus, pe pământ pace, întru oameni bunăvoire”. Scriitorul rus Turgheniev povestește undeva cum, odată, Dumnezeu a chemat la El toate oastea virtuților – bunătatea, simplitatea, adevărul, credința, dragostea, speranța, mila, generozitatea, smerenia. Toate vorbeau între ele într-o atmosferă de bună înțelegere ș doar două nu vorbeau deloc – bunăvoința și recunoștința. Când Dumnezeu le-a întrebat de ce tac, răspunsul a venit pe dată – nu ne cunoaștem. Și așa este – rar, foarte rar bunăvoința se însoțește cu recunoștința, însă, e necesar a spune că întâlnirea nu este imposibilă. Semnificativ sub acest aspect este celebrul imperativ kantian care sugerează să acționăm în așa fel încât ”maxima voinței” fiecăruia să poată deveni lege universală. Altfel spus să înlocuim războiul tuturor împotriva tuturor într-o pace eternă. Desigur, e un ideal aproape imposibil de realizat, dar obligatoriu, drumul împlinirii este cel al iubirii, al lui Dumnezeu care atât de mult a iubit lumea încât L-a da pe Unicul Fiu ca acela care crede să nu moară și să aibă viață veșnică. Nu cunoașterea care semețește omul și, cum credeau grecii înfurie zeii, nici credința care încredințează de existența celor nevăzute, ci Iubirea este mântuitoare și Sf. Ap, Petru încredințează că ”dragostea șterge multe păcate”. Avea în vedere propria-i experiență de viață pentru că lepădându-se de trei ori de Hristos, tot de trei ori a făcut un legământ al iubirii, iar la ultimul, Mântuitorul l-a investit cu rolul de Păstor, ”paște oile Mele”. El, cel dintâi chemat dă povață: ”Nu răsplătiți răul cu rău, sau ocara cu ocară, ci, dimpotrivă, binecuvântați, căci spre aceasta ați fost chemați”. Ca toate să se împlinească să respectăm cele spuse de încă de David: ”Lauda Lui pururi în gura mea” și această laudă să fie spre Urmarea lui Hristos care spune: ”Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de Sine, să-și ia crucea și să vină după Mine” spre a birui lumea, curățind-o ”de rău și de păcat”.
Sfetnic de nedespărțit să fie rugăciunea și-mi amintesc că de fiecare dată când ne despărțeam de părintele Stăniloae spuneam ”Să ne rugăm”. S-o facem astăzi cu Părintele Cleopa care ne cheamă să punem început bun. Cum noi nu cunoaștem cum trebuie să fie un om care pune început bun, cum trebuie să se poarte, să zicem; ”Doamne, dă-mi ajutorul Tău să pun început bun, să-mi îndrept viața”. Să fim drepți și să recunoaștem că Dumnezeu nu are nevoie de recunoștința noastră și faptul că o manifestăm ne e tot nouă de folos spre a fi necontenit dimpreună și, oricât de multe ar fi piedicile, să nu ne descurajăm și să întețim rugăciunea. Nici să ne îndoim o clipă că omul e să fie mereu scop și niciodată mijloc, cum învață Kant și asta până acolo încât așa să fie și pentru Însuși Dumnezeu.
E o creștere întru Domnul, un urcuș pentru care medicul mărturisitor Vasile Voiculescu ne dă un toiag:
Iubirea Ta, o Doamne, s-a concentrat în Tine
Și iată-i mult mai largă acum ca la-nceput:
Mișei, vrăjmași, netrebnici, bătuți de piezi ori vine
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
43RWQnNDnGc7gpdddfUi7PA6S9jNfQZl/?app=fbl
pfbid0WYnXTgJLLHMcS5pi2z2N6WvD76BTWnDesMd
JxncuajK7M3xc8bxtXcaPKxZyXNEkl/
Au nu zece s-au curatit? Dar cei noua unde sint?
Nu s-a aflat sa se intoarca sa dea slava lui Dumnezeu decit numai acesta ce este de alt neam?
(Luca 17, 17-18)
Iubiti credinciosi,
Dupa cum multumirea si recunostinta fata de Dumnezeu ii aduc omului lauda, fericire si binecuvintare, tot asa si cei nemultumitori si nerecunoscatori fata de binefacerile lui Dumnezeu, au primit de la El aspre pedepse vremelnice si vesnice.
Nerecunoștința si nemultumirea omului fata de binefacerile lui Dumnezeu se socoteste ca o NEBUNIE inaintea Lui.
Acest lucru il putem intelege luminat din cuvintele Sfintei Scripturi care, aratind nemultumirea poporului iudeu fata de atitea binefaceri primite de la Dumnezeu, il numeste nebun cind zice:
Acest popor este nebun si neintelept.
Si, mustrind nemultumirea poporului, zice:
Oare nu Acesta este Parintele tau care te-a zidit pe tine? (Deuteronom 32, 6).
Apoi, aratind nerecunostinta si nemultumirea poporului iudeu pentru binefacerile pe care le-a primit, zice:
Oare acestea rasplatiti Domnului?
Dupa ce le arata binefacerile cele mari ce le-a facut Dumnezeu cu ei, atit de nerecunoscatori si nemultumitori, care au parasit pe Dumnezeu si s-au inchinat diavolilor prin idolii lor, le zice:
Jertfit-au diavolilor si nu lui Dumnezeu, dumnezeilor pe care nu i-au stiut.
Si iarasi le zice: Pe Dumnezeu Cel ce te-a nascut L-ai parasit si ai uitat pe Dumnezeu Cel ce te hraneste (Deuteronom 32, 17-18).
Apoi, aratind Sfinta Scriptura si pedeapsa dumnezeiasca ce a urmat pentru nerecunostinta si nemultumirea lor fata de marile binefaceri ale lui Dumnezeu, zice:
Intoarce-voi fata Mea de la dinsii si voi arata lor ce le va fi in zilele cele de apoi, ca neam indaratnic este, fii la care nu este credinta intru dinsii.
Ei M-au miniat intru cel ce nu este Dumnezeu, miniatu-M-au intru idolii sai, si Eu ii voi minia pe ei intru cel ce nu este neam... Ca foc s-a aprins intru minia Mea, arde-va pina la iadul cel mai de jos, minca-va pamintul si roadele lui, arde-va temeliile muntilor.
Aduce-voi la ei rele si sagetile Mele ii vor sfisia pe dinsii. Topindu-se de foame si de mincarea pasarilor si de girbovire nevindecata.
Dinți de fiare voi trimite asupra lor cu minia celor ce se tirasc pe pamint. Din afara ii va stapini pe ei sabia si din launtru frica... ca voi ascuti ca fulgerul sabia Mea, si va incepe mina Mea a judeca si voi rasplati pedeapsa vrajmasa si celor ce Ma urasc pe Mine voi rasplati (Deuteronom 32, 20-25; 41).
Prin proorocul Isaia ii zice neamului neintelegator al lui Israel:
Surzilor, auziti, priviti si vedeti (Isaia 42, 18).
Apoi, aratindu-le si pedeapsa pentru nerecunostinta binefacerilor Lui, zice: El a varsat asupra lor iutimea miniei Lui si furiile razboiului. Vapaia i-a cuprins si n-au priceput, arsi au fost si n-au luat seama (Isaia 42, 25).
Inca si Neemia dupa ce arata marile faceri de bine ale lui Dumnezeu asupra poporului Israel, arata si nerecunostinta lui fata de atitea binefaceri primite de la Dumnezeu, zicind:
Dar parintii nostri s-au indaratnicit si si-au invirtosat cerbicia lor. N-au ascultat poruncile Tale, nici s-au supus si au uitat minunile Tale pe care le-ai facut pentru ei;
invirtosatu-s-au cu cerbicia lor si in razvratirea lor si-au ales capetenie ca sa se intoarca in robia lor (Neemia 9, 16-17),
si iar zice: S-au razvratit impotriva Ta; au aruncat Legea Ta la spate; pe proorocii Tai care ii indemnau sa se intoarca la Tine i-au ucis si Ti-au adus hule mari (Neemia 9, 26).
Aratand apoi si pedeapsa lui Dumnezeu pentru aceasta razvratire a lor, zice:
Atunci Tu i-ai dat in miinile vrajmasilor lor, care i-au apasat (Neemia 9, 27).
Ieremia, aratind pedeapsa asupra nerecunostintei si nemultumirii poporului ales fata de binefacerile primite de la Dumnezeu, zice:
Cum, adica, sa te iert, Ierusalime, pentru aceasta? Fii tai M-au parasit si se jura pe dumnezei care n-au fiinta. Eu i-am saturat, iar ei au facut desfrinare, umblind in grup pe la casele desfrinatelor. Ei sint cai ingrasati si fiecare necheaza dupa femeia aproapelui sau, apoi zice: Este cu putinta sa nu pedepsesc aceasta, zice Domnul, si Duhul Meu sa nu se razbune asupra unui popor ca acesta? (Ieremia 5, 7-9).
Aratand apoi pedeapsa ce ii asteapta pentru aceasta razvratire, nerecunostinta si nemultumire fata de binefacerile Sale, le zice: Casa lui Israel, iata Eu voi aduce asupra voastra un neam de departe, zice Domnul, un popor puternic, un popor vechi, un popor a carui limba tu nu o stii si nu vei intelege ce graieste el.
Tolba lui este ca un mormint deschis si ai lui sint toti viteji.
Si aceia vor minca secerisul tau si piinea ta, si vor minca pe fii tai si pe fiicele tale, vor minca strugurii tai si smochinele tale si vor trece prin sabie cetatile tale cele tari in care tu te increzi (Ieremia 5, 15-17).
In alt loc zice: Iata voi face cuvintele Mele foc in gura ta, iar pe poporul acesta il voi face lemne si il va mistui focul acesta (Ieremia 15, 14).
Si dupa dumnezeiescul imparat si prooroc David aratind nerecunostinta si nemultumirea poporului lui Israel fata de binefacerile lui Dumnezeu, zice:
Au uitat pe Dumnezeu, Care i-a izbavit pe ei, Care a facut lucruri mari in Egipt...(Psalm 105, 21)
si au jertfit lui Baal-Peor si au mincat jertfele mortilor.
Si L-au intaritat pe El cu faptele lor (Psalm 105, 28-29).
Si au jertfit pe fiii lor si pe fetele lor idolilor, au varsat singe nevinovat, singele fiilor lor si al fetelor lor, pe care i-au jertfit idolilor din Canaan si s-a spurcat pamintul de singe (Psalm 105, 37-38).
Apoi, aratind si pedeapsa pentru aceasta faradelege si nerecunostinta a lor fata de Dumnezeu, zice: Atunci S-a aprins de minie Domnul impotriva poporului Sau si a urit mostenirea Sa si i-a dat pe ei in miinile neamurilor si i-au stapinit pe ei cei ce-i urau pe ei.
Vrăjmașii lor i-au asuprit pe ei si au fost nefericiti sub miinile lor (Psalm 105, 40-42).
Pina aici am aratat cu marturii din Sfinta Scriptura cit de mare este PĂCATUL nerecunostintei si al nemultumirii fata de binefacerile lui Dumnezeu precum si pedeapsa pe care a dat-o Dumnezeu poporului lui Israel pentru aceste pacate.
Vedem insa si in Sfinta Evanghelie pe omul ce era dator cu zece mii de talanti, cum milostivindu-se spre el stapinul sau i-a iertat toata datoria. Iar el n-a voit sa ierte pe omul care ii era dator numai cu o suta de dinari.
Pentru aceasta nerecunostinta si nemultumire fata de binefacerile ce le-a primit de la stapinul sau, a fost dat pe mina chinuitorilor pina ce va plati toata datoria (Matei 18, 24-34).
Vedeti cit de mare este pacatul nerecunostintei fata de Dumnezeu si fata de oameni?
Iubiti credinciosi,
Dupa ce am aratat pedeapsa lui Dumnezeu pentru acest pacat, voi prezenta o istorioara adevarata prin care iarasi se va arata cum pedepseste Preabunul Dumnezeu pe omul cel nemultumit de binefacerile primite de la El.
Un mare facator de rele, intr-o vreme fiind foarte ostenit de cale, s-a dus si s-a culcat la umbra unui zid vechi. Pe cind dormea el, i-a grait cineva, zicindu-i:
"Scoala-te repede de aici si mergi alaturi, caci cade zidul si te omoara. Iar el s-a sculat repede si fugind indata a cazut zidul".
Iar el, plin fiind de toate pacatele a pus in mintea sa ca este un om bun si il iubeste Dumnezeu, caci l-a scapat de moarte si nu-l uraste pentru faptele si uciderile care le-a facut in viata. Deci, a cumparat tamiie si luminari si intrind in biserica a zis:
"Multumesc Tie, Doamne, ca m-ai scapat de la aceasta mare primejdie si de moarte".
El n-a inteles ca alta voieste Dumnezeu de la el, adica sa-si ÎNDREPTE viata si sa nu mai faca rau.
Apoi a inceput din nou a face tot felul de rautati, fara nici o cainta de pacatele lui.
Dar intr-o noapte, pe cind dormea pe patul sau, i s-a aratat cineva si i-a zis: "Eu sint cel care te-a trezit cind dormeai sub zid si tu, in loc sa te pocaiesti, marturisindu-ti pacatele si sa pui hotarire in inima ta ca sa nu mai faci cele rele inaintea lui Dumnezeu, ai adus tamiie si luminari la biserica si ai socotit ca imi sint placute faptele si fatarniciile tale.
Sa stii ca pentru aceasta te-am izbavit de primejdia aceea, ca sa nu mori nepocait. Iar tu, in loc de POCĂINȚĂ iar ai inceput a face cele rele ale tale.
De aceea, pentru nerecunostinta si nemultumirea ta care ai aratat-o fata de bunatatea lui Dumnezeu, nu vei muri repede ca sa nu te vada nimeni, cum era sa-ti fie moartea sub acel zid, ci vei tras in teapa in mijlocul orasului ca sa te vada toti oamenii si sa ia pilda spre indreptarea lor, vazind cum moare un tilhar si ucigas nepocait".
La aceste cuvinte el se infricoseaza, dar indata prinzindu-l oamenii, l-au dus la judecatorul cetatii si el a hotarit sa fie tras in teapa in mijlocul tirgului ca sa-l vada toti si sa nu urmeze acelui tilhar nemultumitor si nerecunoscator fata de binefacerile lui Dumnezeu. (Margaritarele Sf. Ioan Gura de Aur, Bucuresti, 1746, p. 163)
Iubiti credinciosi,
TOȚI oamenii sint DATORI a multumi lui Dumnezeu, ziua si noaptea pentru toate cele bune si cele rele pe care le primesc de la El.
Ca cel ce nu multumeste supara pe Dumnezeu si in loc de bune va primi cele rele, adica boala, paguba, tulburare si osinda vesnica.
Ați auzit de pedeapsa lui Dumnezeu asupra evreilor nemultumiti din legea veche.
Ați auzit si de pedeapsa cumplita asupra tilharului nepocait din istorioara de mai sus.
Ati auzit si de nemultumirea si lipsa de recunostinta a celor noua leprosi din Evanghelia de azi.
Toti zece se rugau si strigau la Fiul lui Dumnezeu sa se milostiveasca si sa-i vindece. Dar dupa ce s-au vindecat, NUMAI UNUL s-a intors la Hristos si cazindu-I in genunchi, I-a multumit cu lacrimi.
De aceea si Domnul a zis: Oare nu zece s-au vindecat? Dar cei noua unde sint?
Nu s-au gindit sa se intoarca si sa dea slava lui Dumnezeu, decit numai acesta care este de alt neam? Apoi, i-a zis celui vindecat:
Scoala-te si du-te; CREDINȚA ta te-a mintuit! (Luca 17, 17-19).
Vedeti ca cel ce multumeste se si mintuieste, caci are credinta in Dumnezeu?
Iar cel nerecunoscator, este departe de Dumnezeu, pentru ca este nepocait, adică ZACE ÎN PĂCATE.
De aceea de va muri in aceasta stare, unul ca acela se va osindi in iad.
Acum sa ne intrebam FIECARE:
Oare noi multumim zilnic si in fiecare ceas lui Dumnezeu pentru binefacerile primite?
Sau uitam de aceasta MARE porunca?
Caci si Sfintul Apostol Pavel ne porunceste, zicind:
Pentru toate multumiti (I Tesaloniceni 5, 18; Efeseni 5, 20).
Stim ca multi cirtesc in inimile lor si zic la necaz: "Pentru ce sa multumesc lui Dumnezeu, ca iata sint bolnav, nu s-a implinit cererea, sotul este rau, copilul n-a reusit?"
Dar sa te intreb in numele lui Dumnezeu:
OARE cind erau sanatosi si tineri si aveau de toate si toti ii cinsteau, ATUNCI multumeau lui Dumnezeu?
ATUNCI veneau regulat la biserica, se spovedeau, posteau si se impartaseau cu Preacuratele Taine?
SAU erau tot asa de nepasatori, si putin credinciosi ca acum?
Daca n-ai reusit azi, vei reusi SIGUR miine.
Numai sa nu ceri cele ce nu-ti sint de folos.
Daca esti bolnav azi, de ce cirtesti?
Dar n-ai fost sanatos toata viata si ai uitat sa multumesti Ziditorului tau?
Daca ai pierdut ceva sau nu ti s-a implinit cererea, de ce te superi si minii pe Dumnezeu?
Nu cumva ceri lui Dumnezeu numai cele materiale si trecatoare si UIȚI sa ceri cele vesnice si mintuitoare?
Poate de aceea nu ti-a implinit Domnul cererea, caci Dumnezeu pe cele materiale ti le da de la sine D A C Ă vei cauta mai intii imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui (Matei 6, 33).
Aici credinciosii nostri fac o mare greseala, ca cer de la Dumnezeu mai intii lucruri pamintesti si abia la urma cer iertarea pacatelor, care ne asigura fericirea si mintuirea sufletului,
iar Dumnezeu, dimpotriva, ne porunceste sa cautam mai ÎNTÂI Imparatia Cerului,
ADICĂ biserica, rugaciunea, pocainta, impacarea cu toti, postul, smerenia si Sfinta Impartasanie,
si numai la urma sa cerem si cele pamintesti: sanatate, reusita in viata, casnicie, copii, ajutor in toate, pe care ni le promite sa ni le dea GRATUIT, chiar daca nu le cerem.
Cum trebuie sa multumim lui Dumnezeu?
In TOATE zilele si in FIECARE CEAS si clipa sa zicem in casa, la biserica, pe cale si oriunde aceasta scurta rugaciune:
"Slava lui Dumnezeu pentru toate!"
Daca nu ni se implineste cererea, noi sa-i multumim Mintuitorului pentru tot ce ne-a dat in viata: pentru sanatate, pentru minte, pentru cei doi ochi, pentru piinea zilnica, pentru servici, pentru copii, pentru preotii care ne pastoresc, pentru Sfinta Cruce cu care biruim pe diavoli, si mai ales pentru Evanghelie si pentru ca SUNTEM fii ai Bisericii Ortodoxe.
Oare citi, alaturi de noi, sint orfani, bolnavi fara leac, flaminzi, AMĂGIȚI DE SECTE si robiti de patimi, iar noi avem de TOATE si nu multumim cit trebuie?
CEA MAI ÎNALTĂ RUGĂCIUNE DE MULȚUMIRE PE PĂMÂNT ESTE
SFÂNTA LITURGHIE.
De aceea se mai numeste si jertfa euharistica, adica jertfa de lauda si de multumire.
Suntem DATORI ca in fiecare sarbatoare si mai ales Duminica sa ascultam slujba Sfintei Liturghii si sa multumim lui Dumnezeu pentru toate cite ne-a dat in viata si in timpul saptaminii care a trecut!
Sa traim multumind, iar nu cirtind.
Sa ne multumim cu TOT ce ne da Dumnezeu si sa zicem ca NU sintem vrednici de cit ne da.
De vom face asa vom primi mai MULTE daruri de la El si sufletul ne va fi in pace, iar dincolo cu ingerii in veci Il vom slavi. Amin.