- Te-ai unit cu Hristos?

Iar acesta răspunde:

- M-am unit cu Hristos

- Și crezi Lui?

- Cred Lui ca Unui Împărat și Dumnezeu.

Aceste două apelative nu sunt sinonime, nu constituie un pleonasm. A crede în Hristos ca Dumnezeu nu este suficient, căci și dracii cred în El (Ic. II, 19). Acceptându-l ca Împărat și Dumnezeu, semnifică exact a decide să-l urmezi și să-ți dedici întreaga viață slujirii Lui, de a trăi după poruncile Sale. Tocmai de aceea, vechea mărturisire de credință în Hristos constă în a-L mărturisi și a-L proclama Domn (Kyrios), cuvânt care în limbajul religios și politic al acelor vremuri implică ideea de putere reală și absolută, cerând o supunere necondiționată. Creștinii au fost persecutați și uciși pretutindeni, pentru că ei refuzau să dea titlul de Domn (Kyrios) împăratului roman. „Tu ești unul (singurul) Domn” proclamă una din cele mai vechi cântări creștine – doxologia mare – pe care noi o cântăm în toate diminețile fără să-i înțelegem poate sensul sfidător față de toate puterile și domniile pământești pe care-l implică. A mărturisi că Hristos este Împărat înseamnă că Împărăția pe care a descoperit-o și a inaugurat-o nu este numai o împărăție situată într-un viitor îndepărtat și cețos – dincolo de această lume – și care nu va intra în nici un conflict cu vreuna din împărățiile și organizațiile pământești, ci și că noi aparținem acestei Împărății aici și acum și o slujim mai înaintea oricăror alte împărății. Apartenența și fidelitatea noastră la oricare altă entitate în această lume – stat, națiune, familie, cultură sau orice altă valoare – nu rezistă decât în măsura în care aceasta nu contrazice și nu diminuează cu nimic apartenența (syntaxis) esențială – fidelitatea noastră față de Împărăția lui Dumnezeu.

Față de loialitatea noastră cu privire la această Împărăție, nici o altă loialitate nu păstrează un caracter absolut, nici una nu poate pretinde de la noi ascultare necondiționată, nimeni nu este stăpânul vieții noastre. Este foarte important să ne amintim de acest lucru în epoca noastră, în care nu numai lumea în general, ci chiar și creștinii dau adesea o importanță absolută valorilor pământești – naționale, etnice, politice, culturale – și fac din acestea criteriul credinței lor creștine, în loc să le subordoneze singurului lor jurământ absolut: acela pe care l-au rostit în ziua botezului, când s-au angajat în rândurile celor pentru care Hristos este unicul Împărat, unicul Domn (Stăpân) - Alexander Schmemann, Din apă și din duh – studiu liturgic al botezului.

Faimosul răspuns al Mântuitorului - Dați Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu– a fost desigur unul plin de subînțelesuri atunci când l-a așezat pe Dumnezeu pe același plan cu Împăratul, fără să fie vorba totuși de egalitate. Dacă ar fi pus egalitate între Împărat și Dumnezeu, s-ar fi zis că este trimis din partea irodienilor care, colaboraționiști fiind, pretindeau ca Împăratul să fie egal lui Dumnezeu. Or, Iisus Hristos nu spune asta. El recunoaște statului posibilitatea de a pretinde, în domeniul său, ceea ce i se cuvine, dinarul, impozitul. Dar nu îl așează pe planul lui Dumnezeu. Dați lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu – cu alte cuvinte persoana voastră acționează în interiorul credinței cu ceea ce pretinde aceasta de la voi.

Dar și aici, ca și în alte cuvinte ale Sale, avem de-a face cu un Hristos ironic. Să ne gândim numai la ceea ce zice în altă parte despre Dumnezeu și Mamona. Verbul grec ἀπόδοτε mai înseamnă și dați lor înapoi, restituiți lor. La rigoare se poate spune că Mamona aparține Împăratului, care și-a bătut și chipul ca efigie! Lui Dumnezeu, totuși, restituiți-i proprietatea Sa, cu alte cuvinte, trupul și sufletul. Prin urmare, nu este vorba despre o egalitate absolută între Dumnezeu și Împărat. Statul nu reprezintă nimic definitv. Dar nici nu este tratat cu indiferență ca ceva inexistent. El poate colecta impozite, ele trebuie plătite, chiar dacă este vorba de un stat cum este cel roman care nu are nici un drept de a stăpâni Palestina. Chiar și la Matei 17, 25, Hristos spune că regii pământului percep impozite de la străini.Dar intrând în casă, Iisus i-a luat înainte, zicând: Ce ți se pare, Simone? Regii pământului de la cine iau dări sau bir? De la fiii lor sau de la străini? El le-a zis: De la străini (Matei 17, 25-26). Prin urmare, ucenicii nu trebuie să-și irosească timpul opunându-se plății dărilor, altfel zis a se opune existenței puterii ocupante, cu atât mai mult cu cât chestiunile legate de bani aparțin de facto Împăratului. Implicit cele spuse de Hristos la Marcu 12, 17 înseamnă: nu dați Cezarului mai mult decât trebuie! Cu alte cuvinte nu-i dați ceea ce este a lui Dumnezeu!

Se conturează astfel, în dualismul său deplin coerent, poziția lui Iisus Hristos în ceea ce privește statul. Pe de o parte statul nu are valoare definitivă, el este doar o entitate îngăduită de Dumnezeu. Pe de altă parte are dreptul de a cere cele cuvenite existenței sale, nu mai mult. În acest fel este respinsă orice pretenție totalitară a statului.

Pe cale de consecință există un dublu imperativ:

1. Nu vă lăsați antrenați într-o acțiune pur războinică împotriva statului!

și

2. Nu dați statului ceea ce-i aparține lui Dumnezeu, iar dacă vi se interzice să vestiți Împărăția lui Dumnezeu, rezistați!

În acest cuvânt al lui Hristos se află laitmotivul întregii Sale complexe atitudini față de Stat (desigur fără haștag).