Zilele trecute mi-am amintit de acest text pe care l-am scris în urmă cu 14 ani și care a apărut în „Gazeta de Transilvania” din 29 martie 2008. Vi-l supun atenției fără să îmi arog virtuți de Cassandră.

Când eram copil și părinții m-au dus pentru întâia oară la „Lacul lebedelor”, odată cu primele acorduri ale uverturii lui Piotr Ilici Ceaikovski, iar mai apoi cu deschiderea faldurilor grele ale cortinei, am pătruns în uluitoarea lume a basmului unde, printre regi și regine, costume fastuoase și brocarturi aurite, scuturate de clinchetul clopoțeilor unui bufon năzdrăvan, prințesele prefăcute în lebede fremătau albe sub vraja lui Rotbart, vrăjitorul cel rău. Dar iubirea tumultuoasă a prințului Siegfried pentru Odette avea să sfărâme în cele din urmă legăturile răului. O lumină dulce și tainică, o lumină despre care mi-am închipuit că de atunci înainte îmi va aparține doar mie, m-a însoțit mult timp după aceea. Îmi aduc aminte că o vreme am mers ținând ochii închiși, luptându-mă cu soarele acelui început de vară, să păstrez neatinse unduirile albe ale lacului cu lebede și foșnetul verde întunecat al pădurii. În cele din urmă am cedat asediului modernității, întruchipată la acea vreme de mireasma tradiționalelor pricomigdale savurate în îmbrățișarea molcomă de vișiniu tapisat a Cofetăriei Capșa.

De-atunci teatrul, opera, concertul le-am păstrat ca pe un privilegiu al întâlnirilor eleganței și rafinamentului de un gust aparte, privilegiu ce se cuvine pregătit, așteptat și mai cu seamă păstrat în memorie. Vremile și vremurile mi-au purtat pașii prin multe păduri cu lacuri și lebede fermecate, cu prinți și bufoni năzdrăvani. Pentru generația mea ei s-au numit Ileana (Luly) Iliescu și Gelu Barbu, Irinel Liciu și Gabriel Popescu, Magdalena Popa și Ion Tugearu sau Petre Ciortea, ori nume care au sfâșiat lumina din stele, precum Margot Fonteyne și Rudolf Nurejev, Mihail Barâșnikov și Uliana Lopatkina sau aripile-val ale Mayei Plisetskaya. Pentru nostalgici ca mine, internetul păstrează încă în memoria imaginii cu „Moartea lebedei” de Camille Saint Saëns în unduirea Mayei Plisetskaya la 30 de ani, la 50 de ani și la 67 de ani!!!

Din repertoriul de astăzi al Operei Române, prin cine știe ce tainic miracol post-decembrist Lacul lebedelor… lipsește!Noroc cu faimosul Teatru Balșoi din Moscova. De acolo nu a lipsit niciodată. Da-a lungul anilor „Lacul lebedelor” nu a devenit numai cel mai faimos balet rus, ci și cel mai „politizat” balet al lumii. A fost deopotrivă „cenzurat” sau folosit ca instrument de „propagandă”. Lui Vladimir Ilici Lenin bunăoară, nu i-a plăcut pentru că în general nu se dădea în vânt după muzica clasică. „Slăbește puterea de a munci și a gândi”- zicea el. În plus, muzica lui Piotr Ilici Ceaikovski i se părea întruchiparea sonoră a spiritului burghez. Stalin însă, și-a dat seama cât era de important să păstreze "Lacul lebedelor" în repertoriul Teatrului Balșoi în anii celui de-al Doilea Război Mondial. În pofida faptului că Moscova suferea de pe urma bombardamentelor (una din bombe căzând chiar în proximitatea intrării în teatru), spectacolul a fost prezentat de 150 de ori în anii războiului. Apoi, Kremlinul a transformat baletul într-un puternic simbol de stat. În programul vizitelor la Moscova al politicienilor străini, „Lacul lebedelor” de la Balșoi era evenimentul cultural cheie. Povestea prințesei Odette, transformată în lebădă de către Rotbart, cucerea inimile tuturor celor care vizitau URSS. Astfel, din anul 1941, când a fost trimis pentru prima oară la Moscova ca Secretar II al Diplomației americane și până în 1967 când și-a încheiat cel de-al doilea mandat de ambasador al SUA, Llewellyn E. Thomson jr. a văzut spectacolul de 132 de ori! Cu prilejul a două dintre aceste reprezentații a avut „fructuoase discuții” cu Nikita Hrușciov în legătură cu criza cubaneză a rachetelor și tot la „Lacul lebedelor” a pus cele dintâi „baze” ale întânirii din anul 1967 dintre Președintele SUA Lyndon Johnson și Primul Ministru al URSS, Alexei Kosâghin. Tot la Balșoi, în 15 noiembrie 1957, Nikita Hrușciov și Mao Tse-tung s-au întâlnit pentru a anunța lumii întregi prietenia dintre URSS și China. La 29 martie 1963 Fidel Castro a aplaudat spectacolul în faimoasa coregrafie Petipa & Ivanov fără să știe că, doar câteva zile mai târziu, președintele SUA, John F. Kennedy, avea să facă același lucru.¹

Nu știu dacă spectacolul de astăzi de la Balșoi mai păstrează ceva din somptuozitatea și luxurianța de odinioară. Probabil că da, deși putem bănui o oarecare degradare fie și numai dacă luăm în seamă distanța pe care a luat-o la un moment dat faimoasa Maya Plisetskaya față de impardonabile concesii coregrafice. În orice caz reprezentația cu care astăzi, câțiva soliști de la Balșoi, însoțiți de trei pânze ponosite și două candelabre amărâte, străbat plaiul mioritic, pare a fi destul de palidă în comparație cu originalul. Iar dintre protagoniști doar prințul lui Andrei Uravov și pe alocuri fragilitatea fremătătoare a Elenei Andrienco mai păstrează din amplele contururi originare. E semnul că în școala rusă de balet mai palpită încă amintirea lui Diaghilev și a Annei Pavlova. Mereu aceași însă, dar de fiecare dată altfel, rămâne muzica lui Ceaikovski, o excelentă propagandă rusească în această perioadă a Summit-ului NATO de la București, când fostul „țar” Vladimir Putin, și el un mare iubitor de „Lacul lebedelor”, va fi prezent. Piotr Ilici Ceaikovski, alături de Turgheniev, Dostoevski, Cehov, Soloviov, Tarkovski, Mihalkov și atâți alții ne aduc aminte că civilizația și cultura poporului rus nu înseamnă doar „Pe Donul liniștit” de Mihai Șolohov ori „Tragedia optimistă” de Vsevolod Vișnevski. Doar că și la ei, ca și la noi, acolo unde nu s-a ales, măcar s-a așternut praful.

Chiar dacă ne aflăm în prag de Prier, marți seară, la ieșirea din teatru și de sub vraja lui Rotbart, ningea răzbit cu fulgi mari și repezi, astfel încât, lebede zgribulite și cenușii, am luat-o grăbiți care-ncotro, fiecare în căutarea Palatului său de Iarnă. La urma urmei nu strică nimănui, preventiv, în loc de puțin gaz, Putin Ceaikovski!