Azi noapte războiul la Prut a-nceput,

Românii trec dincolo iară

Să ia înapoi, prin sabie și scut,

Pământul răpit astă-vară

Istoria („ca și răzbunarea” – spunea meșterul Beligan) e „o mâncare” ce se consumă rece. Prima consemnează sec, cea de a doua savurează pe-ndelete. Dar până să ajungă istorie clipa arde, pârjolește, mistuie. Istoria e rece, în vreme ce clipa e însăși viața. Nu sunt istoric. Prin urmare o să vă vorbesc „doar” despre viață.

Așadar, istoria consemnează că, în timpul celui de-al doilea război mondial, pe 22 iunie 1941, România s-a alăturat Finlandei, Ungariei, Italiei și Germaniei în atacarea Uniunii Sovietice. La 16 iulie Chișinăul a fost eliberat, la 24 iulie regele Mihai I, însoțit de generalul Ion Antonescu și regina-mamă Elena vizitează centrul administrativ al Bucovinei, orașul Cernăuți. La 26 iulie a fost eliberată Cetatea Albă. Până pe 26 iulie, Basarabia și Bucovina de nord au fost eliberate după ce numai cu un an înainte, România le pierdea fără luptă. Cu un an în urmă, la 6 iulie, Academia Română ținea o ședință de doliu.”Vor tăcea clopotele între Prut și Nistru. Vor tăcea cu toate până la... Până la cea de-a doua Înviere care va veni!”– spunea Nicolae Iorga. Peste doar un an, cu prilejul eliberării Basarabiei, la 27 iulie 1941, la Chișinău a fost organizată o paradă militară la care au participat înalte oficialități românești. „Trăiască Basarabia și Bucovina în veci românești!”scria cu litere de-o șchioapă în ziarul „Universul”. Într-o cuvântare ținută la radio regele Mihai I spunea: „Ostași! Împreună cu Mama mea și țara întreagă, ne închinăm cu smerenie înaintea ofițerilor, subofițerilor și trupei, români și germani, care și-au jertfit viața pentru dezrobirea pământului strămoșesc”.Așa sună istoria.

Clipa sună cam așa:„... la un moment dat intrând pe un drumeag, am auzit niște gemete care veneau dintr-o porumbiște. M-am apropiat și... inima parcă încetase să bată. Într-un lac de sânge, cu burta sfârtecată de explozia unui proiectil, zăcea un ostaș român ce abia își mai trăgea sufletul. Cu lacrimi în ochi se uita neajutorat la mine. Parcă voia să-mi spună ceva, însă nu putea fiindcă avea gura plină de sânge. Eram dezorientat, neștiind ce să fac în aceste ultime clipe de viață ale muribundului. Poate că ar fi trebuit să-i dau puțină apă, chiar din ochiul ăsta de lac – mă gândeam tremurând de emoție și neputință. Am umplut pumnii cu apă și i-am stropit buzele. Mi s-a părut că soarbe cu nesaț. -Hai dragule, mai bea o înghițitură. Poate o vrea Dumnezeu să te ajute. Cum îți zice? – Pe...tre, îmi spuse el cu mare efort. Să trăiești, măi Petre. Eu asta îți doresc, acum când ne vom despărți pentru totdeauna. Ai spus că te cheamă Petre... Petre și mai cum? N-a reușit să-mi răspundă, bietul ostaș. L-am mângâiat ca pe un copil și am fugit după camarazii mei. Fiecare cu destinul lui” (din Memoriile veteranului de război Cristian Popescu). Sau: „Viziunea de coșmar a proiectilelor ce se sparg în plină coloană răspândind bucăți de cai și călăreți fără alegere, mă electrizează. Un obuz se sparge între grupul de comandă și grupa I-a. Dantela, frumoasa Dantela cu coama și coada ei albe, împletite în codițe de mâinile îndemânatice ale ostașilor se transformă în carne de abator, iar călărețul zace în sângele ei și al lui deopotrivă. Poate nici 2-3 secunde n-a durat totul. Comanda de galop și ieșirea din zona bombardată se petrec ca în vis.[…]Grupele din fiecare pluton se adună în genunchi, cu pușca-mitralieră montată, înapoia fiecărui sergent. Escadronul este desfășurat în linie pe plutoane, plutoanele în linie de grupe, pentru a nu oferi o țintă aglomerată proiectilelor care bat toate acoperirile fără economie. Îl văd pe sergentul Țăranu de la plutonul 4, care cu vocea lui de bas își cheamă grupa: „Grupă, adunarea!”. „În poziția, în genunchi”, cu arma ținută reglementar lângă picior, casca așezată puțin spre dreapta cu subbărbia bine strânsă, ras la sânge (oare când și cu ce s-o fi ras?). Un proiectil de aruncător l-a izbit în plin piept și din frumosul, cochetul sergent Țăranu, nu s-au mai văzut decât mase informe de carne însângerată, un trunchi sfâșiat și bucăți aruncate în toate direcțiile, iar din grupa ce se adunase în spatele lui, doi sau trei oameni nevătămați, cu ochii căscați de groază și uimire, rămași ca stanele de piatră în timp ce un vaiet neomenesc se ridică în aer împreună cu fumul exploziei pe pământul însângerat”.(Pagini din istoria nescrisă a războiului (campania 1941-1944), jurnal – încă nepublicat - al sublocotenentului de cavalerie Mihai Bădulescu, cel mai tânăr ofițer Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul).

Sublocotenentul Mihai (Mișu) Bădulescu a fost (ca și) tatăl meu de-al doilea. Sublocotenentul de cavalerie Radu Ionescu a fost tatăl meu bun. Între ei au fost, deși firi complet diferite, legăminte, prieteni, colegi ai Școlii militare de cavalerie de la Târgoviște în promoții diferite (la doi ani diferență), camarazi, căsătorii, neveste și copii, dar mai cu seamă au rămas frați până la moarte.

Mișu venea dintr-o familie cu tradiție militară, tatăl lui – generalul Mihail Bădulescu fusese absolvent al celebrei școli militare Saint Syr. Radu, tatăl meu, băiat de oameni înstăriți cu (prea) multe hectare de pământ și conac în Bărcăneștii de Ialomița, frumușel, îndrăgostit de femei și de cai, mare amator de romanțe (în fotografie alături de colonelul Virgil Popescu la sediul Flotilei de Hidroaviație din Mamaia, fostă vilă a reginei predată de Carol al II-lea la 6 iunie 1932 armatei, suverana mutându-se la Balcic).

Calul încălecat de Mișu se numea Luceafăr, cel încălecat de tata, Garçon(în fotografie încălecat de ordonanța Mititelu, în campania din est).

Pentru amândoi campania din est a însemnat începutul dezastrului. Mișu își pierde brațul drept din umăr pe frontul bătăliilor pentru Odessa (Tatarka - Josefstal). După refacerea în urma amputării brațului, din spitalul aflat în curtea Bisericii Icoanei, se-ntoarce la cerere direct în linia întâi, încalecă ținând dârlogii calului cu mâna stângă (în prim planul fotografiei) și continuă luptele conducându-și plutonul până în Munții Tatra.

Radu este împușcat în șold în luptele de Stalingrad. Glonțul i-a atins nervul sciatic. Nu-și mai putea mișca piciorul drept. Iarnă, echipament de vară, încercuiți, nemților, românii răniți nu le mai trebuiau, abia dacă și-i puteau hrăni pe-ai lor. Au supraviețuit mâncându-și caii morți și fierbând harnașamentele din piele ca să le topească grăsimea. La un moment dat un avion cu alimente pătrunde în încercuire. - Am ordin să nu iau oameni – spune pilotul. Nu apucă să termine propoziția că două pistoale Parabellum i se sprijină de tâmplă. -Ori iei oameni, ori rămâi aici. Avionul s-a burdușit de oameni în câteva minute. Târându-se spre avion sublocotenentul Radu Ionescu nu mai apucă loc. În clipa aceea sună alarma de bombardament. Toți fug în adăposturi. Tata își face socoteala că nu are cum să ajungă la adăpost așa că, cu chiu cu vai, se suie în avionul gol. Alarma a fost falsă, sau în orice caz au scăpat. Avionul decolează cu oameni agățați în disperare de aripi. Sublocotenentul Radu Ionescu ajunge în spatele frontului. În trenul sanitar care ducea răniții de la Iași spre București, o maică îmbrăcată în alb, soră medicală, văzându-l pe tata netuns, cu barba albă crescută ca a unui pustnic, l-a întrebat: - Da’ cu dumneata moșule, ce-au avut de te-au trimis pe front. Sublocotenentul de cavalerie Radu Ionescu avea 22 de ani. E operat la București și rămâne toată viața cu un picior mai subțire. După alți 22 de ani, într-o vară, în concediu la Mănăstirea Suzana din Prahova, avea să o reîntâlnească pe maica Serafima, cea care îl îngrijise în trenul sanitar.

Pentru faptele lui de arme sublocotenentul Mihai Bădulescu este decorat cu Crucea de Fier dar și Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul de către Mareșalul Ion Antonescu și Regele Mihai I (în fotografie, în prezența regelui Mihai, sub supravegherea Mareșalului Ion Antonescu, sblt. Mihai Bădulescu, al cinci-lea de la dreapta la stânga, se poate observa că este singurul care ține sabia cu mâna stângă, având brațul drept amputat).

Pentru amândoi, și pentru Mișu și pentru Radu, în cele din urmă a venit comunismul. Au trebuit cumva să-și piardă urma. La nici treizeci de ani, cu carierele distruse, fiecare a căutat să trăiască. Cavaleria, arma căreia i se dedicaseră, aparținuse de Mareșalul Antonescu, așa că s-a desființat. Ion Antonescu a fost executat în Valea Piersicilor de la Jilava. A fost executat de mai multe ori. La Jilava de vreo două ori. S-a ridicat în genunchi și a zis: Nu m-ați împușcat, domnilor! Trageți ca lumea! Foc! Din filmul execuției (conform documentelor) lipsesc trei minute care cuprind și această secvență. Apoi l-au tot executat. Deși n-a fost printre cei condamnați la Nürenberg, a fost declarat criminal de război. Dacă la Jilava l-au împușcat rușii, în anii de-acum l-au „împușcat” americanii. Intrarea României în N.A.T.O. a adus pe lângă scutul anti-rachetă de la Deveselu și glugile de fier puse peste capul mareșalului din curtea bisericilor pe care le-a ctitorit. Ultima execuția a avut loc de curând, când doi preoți din Tecuci au intrat în colimatorul vigilenților pentru că i-au făcut o slujbă de parastas. Nu știu cum de le-a scăpat preotul Totolici care l-a împărtășit pe Ion Antonescu înainte de execuție!

Într-o noapte cu puțin înainte de ivirea zorilor, din mansarda unde locuia pe strada Dr. Tomescu din Cotroceni, Radu a fost luat și dus la anchetă. În evenimentele de dincolo de Nistru a existat un căpitan cu același nume care fusese implicat în crime împotriva evreilor. Până să se lămurească adevărul, tata a mai albit încă odată după Stalingrad. A trebuit să-și găsească asemeni tuturor cavaleriștilor o altă meserie. A făcut o școală tehnică și a lucrat până la pensie la Fabrica „Neferal”, făcând naveta zilnic până în comuna Brănești. Părinții lui au fost arestați și trimiși în domiciliu forțat la marginea orașului Pitești, fără nici o sursă de venit, până la sfârșitul vieții. Doar o singură dată a avut puterea să mă ducă și să-mi arate locurile lui natale. Nu a venit să mă vadă când am început să încalec, decât târziu. Viața i-a luat tot, așa că nu i-a lăsat nici măcar șansa de a-l vedea pe Ceaușescu mort. A murit în brațele mele pe 8 decembrie 1989. Primul telefon l-am dat lui Mișu.

El, Mișu, a învățat toate meseriile din lume. Numai că a trebuit să le învețe cu mâna stângă. În cele din urmă „a îmbrățișat cariera de topometrist”. A continuat să încalece și să sară la concursurile de obstacole cu mâneca dreaptă fluturându-i în aer. Și-a „biciuit” fata spre călăria de performanță până când a ajuns campioană balcanică. A desenat și a pictat cu mâna stângă de la acuarele de o delicatețe de stampă japoneză până la un ulei pe pânză de dimensiuni considerabile unde a reprodus - ce altceva? - decât un asalt al cavaleriei. Și-a făcut un mic laborator unde developa fotografiile făcute de el însuși. S-a despărțit de Radu doar la buza mormântului. Cu câțiva ani înainte de a muri, trecuse bine de 75 de ani mi-a condus zilnic antrenamentele de călărie în manejul de la „Steaua” atunci când a trebuit să mă pregătesc pentru un film. Până în ultima clipă a participat drept, în ținuta de paradă cu mantia albă a Cavalerilor Ordinului Mihai Viteazul la toate ceremoniile prilejuite de Ziua Eroilor.

Într-un fel, moartea i-a învins pe amândoi. Așa cum pentru lumea aceasta ne va învinge pe toți până la învierea de obște.

Dar amintirile lor, nu numai amintirea lor, au fost și au rămas, în ciuda tragismului, prilej de lumină, prilej de râs și vitalitate. Întâlnirile lor - rază de bucurie, camaraderie, frățietate. Viață. Trecuseră de prea multe ori prin moarte și pe lângă ea.

Două detalii comune celor doi, detalii cu înțeles profund merită amintite:

-în pofida carierelor distruse, a vieților frânte la doar 25 – 30 de ani, a rănilor, a infirmităților pe viață, niciodată, dar niciodată nu i-am auzit rostind vreun cuvânt rău nici despre regele Mihai, nici despre Mareșalul Ion Antonescu. Pentru că pe frontispiciul Școlii militare de cavalerie de la Târgoviște scria: „OFIȚERUL DE CAVALERIE TREBUIE SĂ FIE CĂLĂREȚ ȘI CAVALER”, adică să aibă ONOARE.

-au urât amândoi comunismul prin credință și educație. Exemplu: nici unul din cei doi nu s-a lăsat ademenit de momentul ’68 al lui Ceaușescu, moment în care, Paul Goma bunăoară, se înscrie în Partidul Comunist.

Sufletește cei doi, Mișu și Radu, nu au încuviințat trecerea dincolo de Nistru. „La Nistru se termină Europa– spune Simion Mehedinți. Dincolo de el începe alt pământ, altă natură. Substanța solului e alta, rocile sunt altfel așezate. Clima e alta și recoltele sunt altele. Tot așa și oamenii, sunt alții. Basarabia este ultima fâșie a Europei în spre Răsărit și se continuă spre nord”.

Cei doi se adăugau atmosferei generale din rândul soldaților consemnată de șeful Secției 2 informații: „majoritatea soldaților spun că nu Odessa ne trebuie, ci Ardealul. Argumentul că drumul spre Cluj trece prin Odessa era primit cu foarte mult scepticism”(Alesandru Duțu, „Armata română de la Prut la Stalingrad și înapoi la Prut – 1941 – 1944”, p. 158).

Dar, cei doi, Mișu și cu Radu, alături de mulți alții mai știau ceva, ceva dincolo de vicisitudinile pe care le aduce respectarea alianțelor militare. Ceea ce știau atunci, au știut și în 1968. Antonescu avea să o declare în 1943 unui jurnalist italian:

„Eu lupt întotdeauna cu Rusia, comunismul Uniunii Sovietice este un mijloc, nu sfârșitul imperialismului rus, care vrea Constantinopolul și poate să ajungă acolo numai traversând sau înghițind România. Rusia vrea Constantinopolul, încă din timpul Ecaterinei a II-a, ieșirea la mările calde, și noi reprezentăm piedica principală în realizarea unei asemenea aspirații...”.

Nu sunt un ceea ce se cheamă „antonescian” (din tradiția familiei mele l-am îndrăgit pe regele Mihai), dincolo de calitățile indiscutabile ale Mareșalului Ion Antonescu rămân și defectele lui la fel de indiscutabile. Dar la urma, urmei cine suntem noi și cât suntem noi? Ce am făcut noi pentru această țară ca să avem dreptul să judecăm? Am avut doi părinți, doi bărbați de care sunt mândru și privind astăzi în jur, mă întreb cine și-ar mai pune viața zălog la 20 de ani, să încalece și s-o pornească cu spada în mână să aducă România în granițele ei firești? Pe de-o parte, mi-e dor de ei, îmi lipsesc cu binele și setea lor de adevăr, cu dragostea lor de țară și neam. Pe de altă parte le zic: „ce bine că ați murit la timp, astfel că n-ați mai apucat să vedeți astăzi acest popor ingrat ce nu vă merită nici măcar cenușa”.

Și-atunci? De ce am ales astăzi să scriu „doar” despre viață pentru aflarea adevăratei dimensiuni a istoriei? Pentru că... amintirea părinților morți acum, luptând cu numele României române, va fi aceea care îi va obliga pe fii, fie ei și comuniști, să se păstreze români și să vorbească românește și să rămână, cu fruntea sus, descendenți ai coloniștilor lui Traian: latini nu slavi.(Interviul acordat de Mareșalul Ion Antonescu jurnalistului italian Lamberto Sorrentini de la „Il Tempo” la București, în ziua de 26 ianuarie 1943).

Răzvan Ionescu

București, 1981. Printre ultimele întâlniri tradiționale ale foștilor ofițeri de cavalerie participanți la campania din est și din Cadrilater. Primul din stânga (cu mâinile la spate), sublocotenent Radu Ionescu. Sus, în spatele celui cu ochelari fumurii, sublocotenentul Mihai Bădulescu.