1. Îl citez pe ziaristul Adrian Tone. „Niște studii arată că Dunărea are la vărsare destulă apă și nu se întâmplă nimic cu Delta dacă sapă oropsiții pe la ei, care fuse nu de mult pe la noi. Așa o fi, ce sunt eu, canalist, să știu? Bă, dar tot voi ziceați ieri-alaltăieri că oropsiții nu sapă, că nu stă apă pe lopeți. Păi ori nu sapă, ori sapă? Ce încercare de mangleală de-aia răsuflată! Păi ăia cu alba-neagra sunt prestidigitatori pe lângă voi!” Da, e alba-neagra propagandistică. Facem orice ca să nu fie nimic în favoarea noastră. Delta nu e patrimoniu național, e „patrimoniu mondial”, așa că geopolitica bate fizica (principiul vaselor comunicante). La fel se întâmplă cu prostia și slugărnicia, care n-au nicio valoare dacă nu ești încăpățânat.

2. Acum nu mai e cu „Rezervația Biosferei”, cu „Ecosistemul”, cu „Siturile de importanță comunitară”, cu „Parc național în taxonomia  Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii”, cu „din punct de vedere geomorfologic”, cu „UNESCO” și alte de-astea. Nu, acum e Delta cu „d” mic. E o chestie derizorie. Gretardata Thunberg era cu „g” mare. Așa funcționează propaganda.

3. Veneau cinci pescari și prindeau cinci sturioni – la „pușcărie, braconierilor!” Își făcea unu’ o colibă cu acoperiș de stuf – „banditul imobiliar”. Dădea un bucureștean muzica mai tare – „barbarul distruge liniștea acestui început de univers”. Acum, sapă oropsiții ăia ca Stalin la Canal și nu mai veniți cu Salvăm, Salvăm, Salvăm! Dar de voi cine ne salvează?

4. Dacă un român aruncă pet-uri în Deltă – „nu e bine!” Și chiar nu e bine. Logic că nu e bine. Dar dacă aruncă pet-uri un oropsit care sapă, atunci e bine? Da, pentru că suntem proști de buni, fraieri de ospitalieri și răi doar de gură, adică păguboși.

5. Album foto „Constanța” – dedicat, de fapt, Dobrogei – și scos la Editura Meridiane în 1970. Cu text de Radu Tudoran. Fragment despre Dunăre. „Călătorul care o traversează și o privește cum vine printre ostroave misterioase, din zări parcă neexplorate, trebuie să știe că în aceste locuri Dunărea a fost și un hotar, și o poartă. Ea a oprit, când era nevoie, și a îngăduit, când era bine, legătura între apusul și răsăritul acestei părți de lume, iar când puterea i-a fost depășită, apele ei s-au umplut de sânge… N-o putem privi fără evlavie.”

Răzvan Ioan Boanchiș / Ziarul Național